Adrian Iacobini: „Reorganizarea sportului românesc poate aduce aproape 10% din PIB în următorii ani”

Adrian Iacobini (41 de ani), managerul CSU ASE București, consideră că banii din sportul românesc nu sunt cheltuiți eficient. El propune campionate școlare, liceale și universitare, dar și ca bazele sportive ale școlilor, folosite acum de cluburi private, să fie redate școlilor. 

Adrian Iacobini: Din dorința mea de a realiza ceva în sport și din analiza ultimilor ani, din experiența pe care o am. Din faptul că văd ce se întâmplă în jur, văd câți bani intră în realitate în sport. Din punctul meu de vedere, sportul românesc are mulți bani, am citit că aproape un miliard de euro.

Pe an. Ceea ce ne face să fim una dintre țările cu investiții majore în sport, numai că aceste investiții vin pe diverse canale. Consider că banii ăștia, care de fapt vin din taxele oamenilor, ar trebui să fie folosiți acolo unde trebuie, să ajungă înapoi la oameni, să dea o plus-valoare comunității care plătește pentru serviciile astea.

Vine de la diverse bugete prin Ministerul Educației, prin ANS, prin COSR, prin Consiliile Locale, prin primării. Sunt mai multe direcții, de asta e destul de dificil de urmărit, pentru că și la primării banii ăștia vin pe diverse capitole bugetare. Și nici nu poți să-i urmărești foarte ușor. Vin prin asociații, nu vin uneori către club direct, ci printr-o asociație a clubului, și așa mai departe.

Eu nu cred că asta este problema. E bine că se utilizează banii ăștia, numai că ei se dau pentru a ține sportul în viață. Și noi uităm un aspect esențial, și asta este ceea ce mă roade pe mine: de peste un an, la CSU ASE lucrăm și cu sportivi copii. Sportivul trebuie să aibă un stimulent pentru care face sport. La noi în țară, ”vârful piramidei” face niște bani în diverse ramuri sportive, dar nu sunt suficienți bani la majoritatea sporturilor ca să trăiască. La juniori, nu sunt deloc bani. În perioada aia critică, de la Under 16 până la Under 22, majoritatea sportivilor nu sunt plătiți. Asta este realitatea.

Corect, n-ai cum s-o schimbi. Eu nu vreau să schimb lucrul ăsta pentru că știu că este imposibil. Nu pot să scutur sistemul și nu pot să supăr niște oameni. Doar că noi trebuie să creăm un stimulent real pentru juniori, ca să nu părăsească sistemul. Vin cu cifre din baschet. Avem Festivalul de Mini și Baby Baschet în fiecare an. Sunt peste 5.000 de participanți.

Federația Română de Baschet. E unul dintre cele mai mari evenimente de baschet din Europa. Să ai 5.000 de persoane la Costinești..., cu părinți, cu bunici, cu prieteni, e distracție, e mișto. Văd o problemă că avem o rată foarte mare de abandon, de aproape 99%, când sportivii trec de la juniori la seniori.  Dacă cineva are o companie și compania respectivă scoate 0,01% produs finit din materia primă pe care a introdus-o, e o problemă acolo.

Nu cred că e problema federației. E o problemă de organizare a programului școlar și a piramidei sportive. Noi facem sportul cu copii. Pentru ce ar face un tânăr de 16 ani  antrenamente, ținând cont că baza piramidei sunt cluburile private? Scopul unei entități poate fi unul singur, restul sunt obiective. Scopul unui club privat este profitul. Cine spune că și-a făcut un club privat sportiv și vrea să facă performanță minte. Primul obiectiv este să facă profit și apoi poate să genereze performanță. Noi am trăit un pic din inerția anilor '90. Până în 2000, nu existau cluburi private. Cluburile de stat (CSS-urile, LPS-urile) aveau un singur scop, să genereze performanță, că ele nu puteau să genereze profit. De asta până la sfârșitul anilor '90 am avut rezultate și la sporturi individuale, și la cele de echipă. Din anii 2000, au început să apară cluburile private, care sunt mai bine organizate, oferă mai multe sportivilor. Problema e că un club privat n-o să-și țină copiii mai mult de vârsta de 14 ani,  când nu mai generează profit. Și atunci, ce alege un copil de 16 ani? Să meargă la festival, să-și ia ultimul tip de iPhone, să iasă cu o fată sau să dea bani să-și omoare weekend-urile și serile la antrenamente fără să fie plătit? De asta ajungem la abandon de 99,9%. Nu  îi motivează nimic să facă sport.

Părinții plătesc, dar părinții au niște bani alocați. Și îi spun copilului: ”Am plătit deplasări la Oradea, la Cluj... mai vrei și iPhone acum? Alege”. La 16 ani, se rupe totul. Noi trebuie să creăm prin organizarea sportului ceva mai mult: emoția în interiorul copiilor, să practice în continuare.

Soluția este foarte simplă. Ministerul Educației semnează un ordin prin care toate bazele sportive unde activează cluburile private, adică în școlile de stat - instituțiile Ministerului, sunt redate școlilor. Fiecare școală are de mai bine de 10 ani o Asociație Sportivă Școlară, care este persoană juridică. Nu dăm pe nimeni afară. Într-o școală se fac baschet, volei, karate. Eu, ca școală, anunț cluburile că spațiile nu mai sunt de închiriat, iar voi deveniți angajații școlii. Cluburile private nu vor mai avea drept de închiriere. Școala zice: ”Îmi folosesc eu sala mea de sport”.

Ba da, câștigă chiar mai mulți. Școala încasează în continuare o taxă pentru activitățile extrașcolare de la părinți, cum se face la after-school. Se plătesc echipamentele, salariul antrenorului... Poate să fie chiar o taxă mai mică sau susținută de primării. Pentru primari ar fi ca o picătură într-un bazin să susțină astfel de activități, că oricum au o tonă de programe care plătesc antrenori să lucreze gratuit cu copii. Marea schimbare e că antrenorii rămân în școală, dar lucrează pentru școală. Singurii afectați sunt patronii de cluburi, dar și ei pot fi angajați ca manageri pentru aceste asociații școlare. Aici e shift-ul. Se face un mic deranj, dar este un deranj poate pentru câteva sute de persoane care sunt patroni de cluburi sportive.

Asta stă în puterea unui singur om. Dar aici e game-ul final. Copilul va juca și va reprezenta comunitatea, va reprezenta școala în competiție.

Și acum se țin campionatul școlar de baschet și de handbal, dar nu prea pot fi numite campionate, că se desfășoară de vineri până sâmbătă. Deci un campionat ține doar două zile. Nu așa. Trebuiie să facem etape săptămânale, un campionat școlar adevărat. Cel mai mare beneficiu: emoția celui care practică. Pentru că un copil, dacă face sport și își reprezintă comunitatea, are tot interesul să practice sportul respectiv. Tu, când jucai pentru echipa școlii la handbal, bănuiesc că era o mândrie.

Te priveau colegii altfel că erai în echipă. Te priveau fetele altfel. La fel este pentru orice sport, că îți dă un gram de popularitate. Și avem exemple de bună practică. Este Cupa Edu la baschet. Ce-au făcut la Cupa Edu la baschet? Le-au dat echipament echipelor și au lăsat liceele să participe cu copii. Și copiii au venit și au făcut galerii, au venit cu tobe, cu steaguri. A fost o nebunie.

Tu știi, ai prins Cupa McDonald's la fotbal, se ținea la Sala Polivalentă.

Se umplea Sala Polivalentă și toate liceele veneau și strigau, iar sportivii dădeau totul pe teren. Pentru că de asta s-a inventat sportul, ca să reprezinte comunități, ca să nu se mai bată întregul oraș cu alt oraș, să nu se mai bată Sparta cu Atena. Atena își alegea un campion, Sparta își alegea un campion, se băteau cei doi campioni acolo sau la Jocurile Olimpice, se luptau, aruncau cu sulița. Iar oamenii din oraș se simțeau mândri. Noi ne simțim mândri de Popovici că a luat aurul olimpic. În rest, puțin îi interesează pe oameni de înot. Dar în momentul ăla toți avem sentimentul de mândrie. Și când vorbim despre adolescenți, ego-ul și mândria sunt foarte importante. Că așa sunt prinși și pe social media. E o chestie tot de ego, de mândrie, să arate cine-i mai bun, cine-i mai tare. Iar dacă reușim să facem lucrul ăsta, o să ai deodată sute de echipe de clasa a XII-a. Poți face trecerea de la liceu la cluburi sportive universitare. Și cluburile sportive universitare să devină un Under 23. Să avem campionate universitare, campionate între licee, campionate de gimnaziu, campionate de școala primară.

Clar nu în actualul format, ci campionate care înlocuiesc actualele competiții  municipale. Cu faze zonale, naționale. Se poate face un proiect, nu este un deranj prea mare, e vorba doar de organizare. Dar în felul ăsta eu pot să țin un copil în activitate și la 18 ani, la liceu, că va fi mândrie să prindă echipa liceului. Și dacă au meciuri săptămânale, meciuri la care școlile să-și lase elevii să meargă, sportul devine natural. Că despre asta este sportul. Sportul este făcut să aibă spectatori și să reprezinte comunități. În prezent, sportul nu are spectatori și sportul reprezintă foarte puțin comunitățile, cu mici excepții de bune practici poate la Cluj, Sibiu, Oradea. Dar, în rest, și în fotbal sunt moarte tribunele.

Și ai propus ideea asta undeva, adică există un proiect?  

Pentru asta trebuie să am sprijin politic. Și nu din partea unui partid, ci din partea mai multor partide. Pentru că viața m-a învățat că în politic, indiferent ce bune intenții ai, ele se vor bloca în funcție de culoarea celui care îl propune. Iar lumea trebuie să înțeleagă aici că sportul nu are culoare politică. Și, de asemenea, dacă faci așa ceva, poți să plantezi sămânța pentru ca în 10-15 ani sportul să genereze până la 10% din PIB. De altfel asta este media europeană, am cifrele care să ateste lucrul ăsta. În Spania, sportul generează 12% din PIB, ceea ce e uriaș. Prin lucrurile conexe, pentru că prin sport există turism, prin sport există producători de echipamente, producători de suplimente. Sportul este o industrie, iar noi nu o susținem în direcția bună. Cel mai practicat sport din România e de departe... uite că tu ești din presă, din sport. Care crezi că e cel mai practicat sport din România? 

Cifrele zic că fotbalul. Dar eu zic că e un asterisc acolo. Fitness-ul. Fitness-ul este cel mai practicat sport din România. Sunt 850.000 de plătitori de abonamente. La fotbal sunt 110.000 de legitimați. Și probabil încă vreo 200.000 de oameni care îl practică, în cel mai bun caz. Dar nu cred că sunt 200.000. Fitness-ul are 850.000 de practicanți. Nu sunt legitimați, sunt practicanți. Și fitness-ul este singurul sport din România care nu are subvenții de la stat. Gândește-te: fotbalul, baschetul, handbalul, voleiul n-ar exista fără subvențiile consiliilor locale sau de la ministere sau de la COSR. Niciun sport. Haltere, scrimă, caiac. Dacă tai robinetul de la banii statului, sporturile astea se desființează într-o lună.

Am fost spre PNL, am fost spre USR, dar, culmea, nu am reușit să ajung la PSD, de unde sunt cel mai apropiat. Dar încerc să ajung, vreau să o fac cu răbdare și vreau să prind un ministru care să înțeleagă fenomenele. Pentru că totul stă în puterea  unui ministru al educației. Dacă acesta înțelege despre ce este vorba și peste noapte semnează un decret... Dacă își dă seama că totul este în favoarea copiilor, pentru că aceștia ar plăti mai puțini bani, n-ar mai plăti o taxă cât plătesc la cluburile sportive, s-ar mări numărul de cluburi participante în campionate, s-ar mări numărul de practicanți și s-ar reduce abandonul considerabil. Ar scădea într-adevăr nivelul competiției, deodată vom avea mai mulți practicanți. Problema e pe cine reprezintă acum acel club privat? Pe un patron care are clubul, dar el nu reprezintă o comunitate. Iar atunci când copiii ajung la pragul critic 14-16-18 ani, abandonează sportul. Noi trebuie să facem ceva să oprim abandonul și să creăm sentimentul de mândrie din interior. Deci el, sportivul, trebuie să facă sport din mândrie. Și când va face din mândrie și n-o s-o facă pentru bani, când vom utiliza ego-ul fiecărui individ, atunci o să avem de câștigat toți. În timp, va crește numărul de practicanți.

Îmi pare că ești ca un Don Quijote în lumea asta a sportului și a politicii.  

Dar e atât de simplu! Deci chiar cred, e atât de simplu. Printr-o simplă reorganizare, noi schimbăm perspectiva sportivului. Că toată lumea zice: ”Avem nevoie de mai mulți bani în sport”. E fals. Avem nevoie ca sportivii să practice sportul cu inimă. Și când o să facem chestia asta, o să avem sportivi. Noi tot aruncăm bani pe infrastructură, pe antrenori, și uităm că cei mai importanți sunt sportivii. Fără ei, nu putem face nimic.

Ele se organizează deja.

Da, normal, dar banii există. Pentru că eu atunci când fac o asociație sportivă școlară angajez un manager, angajez antrenori, iar copiii plătesc toate aceste servicii. Aceste servicii au niște costuri previzibile. Eu știu de la începutul anului cât mă costă salariul antrenorului, cât mă costă arbitrajul, echipamentele și am un buget. În funcție de acest buget, pot să fac o taxă, care va fi considerabil mai mică decât este în prezent. Sunt cluburi care au taxe de 450 de lei pe lună, altele de 200 de lei pe lună. Ambele cluburi participă în aceeași competiție, ambele plătesc. Numai că unii încearcă și scot un profit mare. E un business foarte mare, dar un business din care la nivel național câștigă câteva sute de persoane. Iar noi avem o țară de milioane. Practic, sportul se distruge și se erodează din cauza câtorva patronaje.

E frumos ce zici, dar hai să vedem cine te susține.  

Da, o singură persoană trebuie să mă susțină. Și după aceea, odată ce e semnat ordinul de ministru, indiferent cât deranj se face, școlile doar își cer înapoi ce e al lor. Că școala zice: ”Stai așa un pic, e sala mea, eu o închiriez momentan pe 80 de lei pe oră. Ce câștig eu? 80 de lei pe oră? Renunț la cei 80 de lei, fac eu încasările, deci aduc bani extrabugetar și copiii vor reprezenta școala”. Dacă am cazuri sociale în școală, atunci le ofer gratuitate. Eu ca școală știu cine este caz social și cine nu. Și atunci ofer și șansa copiilor care nu au posibilități materiale să practice un sport. În prezent, nu pot practica.

Da, există mecanisme care pot face posibil lucrul ăsta. Ei oricum deja plătesc. De exemplu, after-school-ul este o asociație privată făcută de școală și gestionată de director și de profesorii școlii. La fel poate să fie și asociația sportivă școlară. 

Și ele există ai zis... 

Există, sunt înființate de mai bine de 10 ani, dar nu sunt active sau sunt active doar la competițiile sportive școlare organizate de Federația Sportului Școlar și Universitar. Când o școală vine să se înscrie în competiție, ea aduce dosărelul cu CIS-ul, cu tot ce trebuie. Dar școala nu este stăpână practic pe baza ei materială și pe copiii ei. Resursele ei sunt exploatate de privați pe niște sume din care școala nu are ceva de câștigat, că încasările pe chirii vorbim sunt 5.000 de lei, 10.000 de lei pe lună, ceea ce la o instituție cu sute de angajați nu e nimic. Toată lumea ar avea de câștigat dintr-o simplă reorganizare. Școlile, copiii, părinții și, cel mai important, sportul. S-ar face din emoție, copiii ar reprezenta școala, am crea consumatori de sport, pentru că în tribune vor veni copii care vor învăța de mici să consume un meci de fotbal, un meci de baschet, de volei. Acești copii se vor duce și la liceu să consume un meci, apoi se vor duce la universitate, apoi, piramidal, la orașul lor.

Ideea e că eu nu vreau să reinventez roata, tot sistemul ăsta este sistemul american. În America nu există școli private de baschet, de fotbal, de orice. Tot sportul se face în școală, la echipa școlii, echipa liceului, apoi se duc la colegii, iar apoi ligile profesioniste sunt obligate ca 80% din sportivii pe care îi iau să-i drafteze doar din sistemul de colegii. Și se face un sistem de draftare, o ierarhizare în toate sporturile celor mai buni sportivi de la colegiu. Când  termină colegiul, cei mai buni pot fi aleși doar de ultimele echipe din campionat, iar cei mai slabi jucatori dintr-un an pot fi aleși de cele mai bune echipe. În felul ăsta, ei creează un sistem prin care echipele, în timp, sunt toate echilibrate. La noi e dificil, pentru că avem liberalizată piața de fotbal, baschet, cluburi și așa mai departe. Dar în loc de Legea Novak se poate implementa o astfel de regulă, ca fiecare club de seniori să ia măcar unul-doi jucători din sistemul universitar. Sprijini continuarea studiilor, sprijini sportul de performanță.

În prezent, cluburile sportive universitare, 31 la număr, reprezintă 60-70% din sportul de seniori. Dacă te uiți în campionate, la majoritatea disciplinelor sportive, cluburile universitare reprezintă o majoritate. Astea sunt cifrele pe care directorul de la Universitatea Cluj mi le-a dat. Și mergem la bătălie în campionat cu Steaua, care are 40 de milioane de euro buget (anul ăsta 30, că l-au diminuat cu o treime), mergem la bătălie cu Rapid, care are 30 de milioane de euro buget, cu Dinamo (34 de milioane), cu CSM București - 12 milioane. Iar noi, toate cele 31 de cluburi sportive universitare, avem un buget de 8 milioane de euro. Deci 8 milioane se împart la 31 de cluburi. Și apoi, mergem în campionat contra CSM București, contra Rapid, contra Steaua, contra Dinamo. Apropo, am jucat săptămâna trecută cu Steaua la Under 20 și i-am bătut. Dar, revin, este o luptă inegală, ca între David și Goliat. Iar aceste cluburi aruncă toate bugetele lor pe echipele de seniori.

Eu, ușor-ușor, voi împărtăși cu toată lumea aceste idei și sper ca în câțiva ani ele să prindă. Nu mă aștept să se întâmple mâine. 

Prima dată trebuie să o împărtășești cu ministrul Educației.  

Da, corect. Dar și miniștrii se schimbă la câteva luni. Ultimului ministru i-am împărtășit-o într-o sâmbătă, ne-am întâlnit cu el la Cluj, iar luni și-a dat demisia... 

Și atunci care-i soluția? 

Să prindem un ministru la început de mandat care să înțeleagă și să-și dorească reforma în sport.