#RoadtoTokyo. Dream Team-ul SUA din 1992: „Era ca și cum au venit Elvis și Beatles”

Jocurile Olimpice erau destinate inițial amatorilor. Drept urmare, Statele Unite aveau voie să folosească doar jucători de la universitățile din țară. Având în vedere nivelul baschetului în SUA, ei oricum erau extrem de valoroși, drept dovadă și aurul olimpic cucerit în 1984. Totuși, inevitabil, dacă echipe precum Uniunea Sovietică sau Yugoslavia găseau o modalitate prin care să treacă peste aceste reguli, americanii erau dezavantajați.

De exemplu, sovieticii aliniau la start jucători cu experiență, care jucaseră mult timp împreună, dar cărora le găsiseră joburi obscure pentru a justifica așa-zisul nivel de „amatori”. FIBA a observat acest lucru și a hotărât ca începând cu 1992, la baschet să vină profesioniștii.

USA Basketball (federația americană) a cerut NBA jucători pentru Jocurile Olimpice din 1992, care urmau să se desfășoare la Barcelona. Inițial liga a fost sceptică, neanticipând fenomenul global care urma să se nască. Prima instituție media care a dat denumirea de „Dream Team” a fost Sports Illustrated, pe coperta numărului din 18 februarie 1991.

Primele 10 nume au fost anunțate pe 21 septembrie 1991: Michael Jordan și Scottie Pippen de la Chicago Bulls, John Stockton și Karl Malone de la Utah Jazz, Magic Johnson de la Los Angeles Lakers, Larry Bird de la Boston Celtics, Patrick Ewing de la New York Knicks, Chris Mullin de la Golden State Warriors, David Robinson de la San Antonio Spurs și Charles Barkley de la Philadelphia 76ers.

Numele erau glorioase iar majoritatea jucătorilor se aflau aproape sau chiar la apogeul carierei. Deși Bird începuse deja să aibă probleme la spate și s-a retras chiar în acel an, jucătorul de la Celtics își menținea clasa pe teren.

Magic Johnson jucase în echipa din 1988 și se gândea numai la aurul olimpic. Povestea lui Johnson este una specială, el contractând HIV, lucru care l-a forțat să se retragă din baschet în noiembrie 1991. Johnson dar și colegii lui se așteptau ca virusul să îi fie fatal, dar „Magic” a fost mai puternic decât a crezut toată lumea. El a descris convocarea pentru Jocurile Olimpice „ca un colac de salvare”. Ewing, Jordan și Mullin câștigaseră deja aurul olimpic în 1984 însă Malone nici nu fusese convocat atunci așa că avea destul de demonstrat.

Se născuse o combinație extraordinară de jucători în apogeul carierei, doritori de performanțe la Olimpiadă, unii cu lucruri de demonstrat, alții care se agățau de acest eveniment ca de viața însăși. Un cocktail perfect care a dat naștere unui turneu istoric.

Pe 12 mai 1992 Clyde Drexler de la Portland Trail Blazers a fost convocat în fața lui Isiah Thomas de la Detroit Pistons în ultimul loc disponibil. Decizia a fost una ciudată, însă se zvonește că Michael Jordan i-a transmis antrenorului că el nu va juca dacă Thomas va fi convocat. Thomas era văzut de toată lumea ca liderul celor de la Detroit, marea rivală a Chicago Bulls, ei fiind porecliți „Bad Boys” din cauza tacticilor murdare și jocului dur pe care îl practicau.

Echipa s-a pregătit pentru Olimpiadă la Monaco timp de șase zile cu două ore de antrenamente pe zi și mai multe meciuri amicale cu alte echipe naționale. În timpul liber jucătorii mergeau la plajele de nudiști, la casino-uri și restaurante. Nu exista o oră limită peste care să nu poată sta în oraș, cum se practică acum la majoritatea echipelor. Motivul era simplu. „Dacă impuneam o oră, ar fi trebuit să o respect și eu iar Jimmy’z nu se deschide până la miezul nopții”, declara antrenorul Daly.

La Barcelona, echipa a stat la un hotel de lux în loc de clasicul sat olimpic din cauza îngrijorărilor de securitate. Deși mulți au luat-o ca pe un semn de aroganță, antrenorul Daly a explicat că au fost primite amenințări cu moartea din partea unor grupări teroriste.

Totuși, majoritatea oamenilor erau încântați de venirea starurilor americane. Fanii i-au primit cu un entuziasm uriaș și s-au adunat în fața hotelului, doar, doar ar avea ocazia să-și întâlnească favoriți. Nu doar fanii erau încântați – și alți sportivi cereau autografe de la americani. „Era ca și cum au venit Elvis și Beatles împreună”, își amintește Daly.

Michael Jordan era singurul jucător care își studia opoziția, urmărind cu atenție meciuri înregistrate pe celebrele casete. Totuși, Jordan era mai degrabă încântat de oportunitatea de a se cunoaște mai bine cu restul marilor jucători americani din NBA. Se jucau cărți până dimineața, iar Jordan, care își făcea timp să joace și golf, a avut parte de puțină odihnă.

Totuși, adversarii americanilor au fost depășiți cu ușurință. Majoritatea echipelor au pierdut cu o diferență medie de 43,8 puncte pe meci. Dream Team-ul a fost prima echipă care a marcat peste 100 de puncte în toate partidele. Media lor de puncte (117.3) era cu peste 15 puncte mai mare față de echipa americanilor din 1960.

SUA au câștigat fără probleme acel turneu iar cel mai „echilibrat meci” a fost cel din finala cu Croația, o victorie cu 117 la 85 a americanilor. Croația, care participa pentru prima oară ca țară independentă, a condus pentru puțin timp americanii cu 25-23 în prima parte. Ulterior, americanii s-au distanțat lejer iar spre final Stockton a căzut de acord să nu mai arunce dintr-o poziție excelentă în urma rugăminților lui Toni Kukoc.

Sports Illustrated a afirmat că Dream Team-ul este „cel mai dominant lot din istoria sportului” și a comparat echipa cu concerte istorice precum Johnny Cash la închisoarea Folsom sau Santana la Woodstock.

Echipa a fost introdusă în Naismith Memorial Basketball Hall of Fame în 2010. Michael Jordan a declarat: „Dream Team-ul din 1992 a fost cel mai frumos moment din viața mea de baschetbalist, nimic nu se compară”. Jordan a afirmat ulterior că un mare avantaj de la Olimpiadă a fost că a învățat mai multe despre slăbiciunile adversarilor săi din NBA. Jordan i-a învins apoi pe Barkley, Malone și Stockton în trei finale NBA.