SUA - URSS, finala olimpică masculină din 1972, cel mai controversat meci de baschet din istorie

Finala masculină de baschet de la Jocurile Olimpice din 1972 (Munchen) a fost unul dintre cele mai dramatice evenimente din istoria olimpică. Baschetul este un sport în care finalurile de meci pot fi adesea pline de suspans, dar ceea ce s-a întâmplat pe parchet la marea finală dintre SUA și URSS a depășit orice imaginație.

Contextul vremii era unul special. Războiul Rece era la apogeu, iar competițiile sportive deveniseră o armă pe care cele două tabere o foloseau cum puteau mai bine. Jocurile Olimpice din 1972 nu au făcut excepție, iar bătăliile din arene au fost strâns legate de confruntarea politică dintre cele două mari puteri care dominau lumea (SUA și aliații săi pe de o parte, respectiv URSS și întreg blocul comunist pe de alta).

Opinia publică americană era de părere că la Jocurile Olimpice de la Munchen, sportivii din URSS aveau să fie avantajați, cu scopul ca delegația din estul Europei să cucerească 50 de medalii de aur, pentru a marca cum se cuvine 50 de ani de înființarea URSS (1922).

Finala masculină de baschet era ultima competiție în care se decernau medalii la acea ediție a Jocurilor Olimpice. URSS avea 49 de medalii de aur câștigate și mai avea nevoie de una singură pentru ca obiectivul impus de oficalitățile de la Moscova să fie atins.

Misiunea echipei sovietice era însă una extrem de dificilă, deoarece Statele Unite era invincibilă la Jocurile Olimpice până în acel moment. De când baschetul a devenit sport olimpic (1936), americanii câștigaseră 7 medalii de aur consecutive și aveau un bilanț incredibil: 63 de vitorii și 0 înfrângeri. Sovieticii deveniseră și ei o forță în baschetul mondial și obținuseră argintul la precedentele 5 ediții ale Jocurilor Olimpice. Mai mult, îi învinseseră pe americani la mondialele din 1959 și 1963, cu mențiunea că niciodată Statele Unite nu-și dusese cei mai buni jucători la acele competiții.

Regulile de la acea vreme nu permiteau baschetbaliștilor profesioniști să ia parte la competiția olimpică. Americanii s-au conformat și au dus la Munchen cea mai tânără echipă din istorie (cei mai buni tineri jucători americani participau mai întâi la o ediție a Jocurilor Olimpice și mai apoi deveneau profesioniști și intrau în NBA, de aceea SUA avea o echipă nouă la fiecare 4 ani). Cei mai buni jucători de peste ocean erau profesioniști și jucau în NBA, astfel că nu au putut participa la Munchen.

În schimb, sovieticii au recurs la un tertip, pentru ca cei mai buni jucători ai lor să fie prezenți în echipa olimpică. Mai exact, aceștia au fost catalogați ca soldați sau muncitori, deci amatori, și au putut astfel lua parte la concursul de la Munchen. În realitate, URSS avea o echipă foarte experimentată, care juca de circa 7 ani împreună, iar vedetele formației jucau la cele mai bune echipe din Uniunea Sovietică.

Până în finală, cele două echipe nu au avut mari emoții. Americanii avuseseră cel mai greu meci în grupe, împotriva Braziliei, de care trecuseră însă cu 61-54. Sovieticii au avut ceva bătăi de cap în grupe cu Puerto Rico (100-87) și în semifinala împotriva Cubei (67-61).

Așadar, pe 9 septembrie 1972, în fața a 6.700 de spectatori prezenți în Rudi-Sedlmayer-Halle din Munchen avea să înceapă marea finală dintre SUA și URSS, un meci care a depășit granițele sportului și care urma să marcheze istoria acestuia.

Sovieticii au început mai motivați și au condus pe toată durata primei reprize, având la pauză un avantaj de 5 puncte (26-21). În repriza secundă tensiunea a crescut, iar acest lucru s-a văzut și pe parchet. În al 3-lea sfert, Dwight Jones, principalul marcator al echipei americane și Mikheil Korkia s-au lovit reciproc, astfel că au fost eliminați. Sovieticii au ieșit în avantaj, deoarece Korkia nu era atât de important în angrenajul echipei precum era Jones pentru americani. Peste numai un minut, Alexander Belov l-a rănit violent pe Jim Brewer, iar americanul nu a mai putut continua, iar rusul a rămas nesancționat.

La începutul sfertului 4, sovieticii aveau un avans de 10 puncte și lucrurile păreau să curgă în favoarea lor. Americanii nu au renunțat și au redus treptat din handicap, ajungând la un singur punct distanță (49-48 pentru URSS) când mai erau 7 secunde de joc. Sovieticii aveau atacul, dar Doug Collins a reușit o intercepție și a scăpat singur spre coșul advers, fiind faultat. Astfel americanii beneficiau de 2 aruncări libere, iar cronometrul arăta că mai erau de jucat 3 secunde. Din acel moment totul a devenit o adevărată nebunie.

Collins a transformat prima aruncare, egalând scorul la 49. Americanul s-a pregătit pentru cea de-a 2-a, dar când avea mingea deasupra capului, sirena din sală a sunat, semn că staff-ul URSS-ului ceruse un time-out. Arbitrii partidei nu au apucat să întrerupă jocul, iar mingea aruncată de Collins a intrat în coș, astfel că americanii conduceau cu 50-49. După cea de-a 2-a aruncare a lui Collins, cronomotrul a pornit, astfel că sovieticii mai aveau 3 secunde pentru a răsturna soarta jocului, fără a avea însă o schemă binedefinită.

Mingea a ajuns la Sergei Belov, care se îndrepta spre mijlocul terenului, dar staff-ul echipei sale asaltase masa oficialilor sugerând că antrenorul sovietic solicitase time-out între cele două aruncări ale lui Collins. Regulamentul de la acea vreme permitea acordarea unui time-out fie înainte de 2 aruncări libere, fie între ele, niciodată după cea de-a 2-a. Cum tensiunea escaladase, unul dintre cei doi arbitri (Renato Righetto - Brazilia) a decis să oprească jocul. În acel moment cronometrul arăta că mai rămăsese o secundă de joc.

A urmat un haos de nedescris. Sovieticii susțineau că masa oficială nu le-a acordat time-out-ul la timp, în timp ce oficialii considerau că solicitarea venise prea târziu și jocul nu a mai putut fi oprit. Renato William Jones, secretarul general al FIBA ​​la acea vreme, a coborât pe parchet și s-a implicat în luarea deciziilor, militând ca jocul să se reia din momentul când mai erau 3 secunde de joc. De notat că Jones, care era britanic, avea o relație încordată în acea vreme cu șefii baschetului american, iar acesta a fost suspectat că și-a folosit influența pentru a-i ajuta pe sovietici. Jones a recunoscut ulterior că, în conformitate cu reglementările olimpice, el nu avea autoritatea de a pronunța decizii cu privire la un joc în desfășurare, deși a susținut pentru totdeauna că resetarea cronometrului a fost cea mai bună decizie.

După lungi tergiversări, s-a hotărât ca jocul să se reia din momentul de după cea de-a 2-a aruncare a lui Collins, deci când mai erau 3 secunde de joc, fără ca time-out-ul să le fie acordat sovieticilor.

Deși nu au beneficiat oficial de un time-out, antrenorul sovietic a avut tot timpul din lume să pregătească o schemă de joc. Mai mult, în lipsa unui time-out echipele nu avea voie să facă schimbări, dar sovieticii au profitat de haosul creat și au operat o modificare. Edeshko era considerat omul potrivit pentru a-i oferi o pasă lungă și precisă lui Alexander Belov, cei doi fiind coechipieri la CSKA Moscova și având o relație bună de joc. Nimeni nu a observat schimbarea făcută în tabăra sovietică și jocul a fost gata să fie reluat, dar nebunia avea să continue.

Mingea se afla în mâinile lui Edeshko, dar operatorul cronometrului nu-și terminase treaba în resetarea acestuia. Apărat de Tom McMillen (2 m și 11 cm), Edeshko avea dificultăți în a repune mingea în joc și în loc de o pasă lungă către Belov, acesta i-a pasat scurt unui alt coechipier. Timpul a trecut, iar mingea nu a mai apucat să ajungă la celălalt panou și sirena a sunat. Americanii au declanșat sărbătoarea, iar fanii au invadat parchetul. SUA era pentru a 8-a oară consecutiv campioană olimpică, dar totul a durat numai câteva secunde.

Crainicul sălii anunța că meciul nu s-a terminat și îi ruga pe spectatori să părăsească terenul, pentru că mai erau 3 secunde de jucat. Americanii au luat foc și au hotărât să retragă echipa de pe teren, în semn de protest că se încerca să li se fure o victorie deja obținută. La presiunea oficialilor, americanii au decis să respecte decizia și să revină pe parchet, deoarece în caz contrar ar fi pierdut prin descalificare. De altfel, antrenorul secund al americanilor a menționat ulterior că Renato William Jones, care era încă la masa oficialilor, l-a amenințat direct cu acest lucru.

Așadar, jocul s-a reluat pentru a 3-a oară din același punct, cu 3 secunde rămase la dispoziție pentru sovietici. Același Edeshko se pregătea să repună, iar uriașul Tom McMillen încerca să-l blocheze. În acele clipe tensionate, americanul s-a retras puțin, spunând ulterior că s-a dat în spate după ce unul dintre arbitri, Artenik Arabadjian (Bulgaria) i-a făcut semn să se retragă. McMillen a specificat că, în ciuda faptului că nu există nicio regulă care să-i impună să facă acest lucru, el a decis să se conformeze semnului arbitrului de teamă să nu fie dictat un fault tehnic împotriva sa, care le-ar fi asigurat sovieticilor 2 aruncări libere (arbitrul bulgar a negat întotdeauna că l-a obligat pe McMillen să se retragă).

Nederanjat în niciun fel de adversar, Edeshko a putut să-i paseze la celălalt panou lui Alexander Belov. Acesta a prins mingea dintre doi adversari, iar apoi a reușit să o introducă în coș. URSS conducea cu 51-50 și sirena a sunat. Sovieticii sărbătoreau pe parchet, iar americanii se certau cu oficialii, dar în zadar. URSS fusese declarată câștigătoare.

Lupta de pe teren se terminase, dar aceasta avea să continie în culise. Arbitrul Renato Righetto a refuzat să semneze raportul final, considerând că s-a făcut o nedreptate. Americanii erau de aceeași părere și au depus o contestație, iar raportul amplu prezentat de aceștia a fost analizat de 5 membri ai FIBA.

Deși voturile nu trebuiau făcute publice, după mulți ani a fost lesne de înțeles cum s-a judecat la vremea respectivă. Președintele juriului era un maghiar, Ferenc Hepp, iar acesta a anunțat doar că decizia a fost acordarea medaliilor de aur URSS-ului. Ceilalți membri ai juriului erau Adam Bagłajewski (Polonia), Andres Keizer (Cuba), Rafael Lopez (Puerto Rico) și Claudio Coccia (Italia).

Italianul și portoricanul au recunoscut că au votat în favoarea Statelor Unite, astfel că e clar că rezultatul contestației a fost 3-2 în favoarea sovieticilor, care au beneficiat de voturile celorlalți 3 membri, toți provenind din țări comuniste.

Supărarea americanilor a fost atât de mare încât jucătorii au votat în unanimitate să nu accepte medaliile de argint și să nu ia parte la festivitatea de premiere.

"Războiul" a continuat mult timp după închiderea Jocurilor Olimpice de la Munchen. Comitetul Olimpic al SUA a depus un memoriu către Comitetul Internațional Olimpic (CIO), iar ca "martor" l-a avut pe arbitrul brazilian Renato Righetto. Acesta declarase că victoria sovietică a fost "complet neregulamentară și neconformă jocului de baschet". În opinia sa, jocul ar fi trebuit reluat cu o secundă rămasă de disputat, nu cu 3.

Apelul nu a reușit, deoarece în februarie 1973, CIO "s-a spălat pe mâini" și a decis că problema intră sub jurisdicția FIBA.

În anii care au urmat, CIO și Comitetul Olimpic din SUA i-a contactat periodic pe membri echipei din 1972 pentru a-i convinge să accepte medaliile de argint. Aceștia au refuzat în unanimitate, cu o singură excepție. Ed Ratleff acceptat acest lucru doar la insistențele soției, care a invocat că a făcut acel demers pentru a arăta medalia copiilor. Cuplul a divorțat ulterior și Ratleff și-a reafirmat poziția de a nu accepta niciodată acea medalie.

Alți jucători ai echipei americane din 1972 au mers și mai departe în acest sens. Kenny Davis a pus o clauză în testament care interzice soției, copiilor sau altor descendenți să accepte vreodată medalia de argint după moartea sa. În 2012, Davis a organizat o reuniune a celor 12 membri ai echipei - prima dată când erau toți împreună din 1972 - și a raportat că, după o lungă discuție, grupul a fost unanim în respingerea medaliilor de argint.

"La baschet există un singur câștigător, iar după regulile acelui joc, noi am câștigat", a declarat Kenny Davis.

Setul de medalii de argint pe care ar fi trebuit să le primească baschetbaliștii americani este păstrat și acum într-un seif al unei bănci din Laussane (Elveția).

În Uniunea Sovietică, victoria echipei de baschet a fost sărbătorită cu fast, fără a se acorda prea mare atenție controversei din jurul finalei. Partea sovietică considera că victoria sa a fost pe deplin meritată, iar americanii au fost acuzați că nu au știut să piardă. Antrenorul Kondrashin a recunoscut că acea controversă i-a luat oarecum din plăcerea triumfului.

Renato William Jones, cel care a influențat deciziile luate în acel final tensionat, a recunoscut după mulți ani că a militat pentru reluarea jocului din momentul în care mai erau 3 secunde, fiind absolut convins că sovieticii nu mai pot face nimic și astfel ar fi fost toată lumea împăcată cu rezultatul. Totuși, britanicul a afirmat mereu că acea decizie a fost cea corectă, în pofida numeroaselor dovezi că dreptatea a fost de partea americanilor.

Jocurile Olimpice încep pentru noi, românii, încă de pe 22 iulie. Naționala lui Rădoi își începe aventura la Tokyo mâine. România - Honduras este pe 22 iulie, de la ora 14:00, pe Eurosport 2!

Jocurile Olimpice de la Tokyo se vor desfășura în perioada 23 iulie - 8 august, iar toate competițiile se vor vedea pe Eurosport 1, Eurosport 1 HD, Eurosport 2, Eurosport 2 HD, Eurosport 4 K și pe Eurosport Player, cu acoperire integrată digital pe site-ul eurosport.ro și pe pagina de Facebook a Eurosport.