111 ani de la prima etapă din Giro! 14 ore de cursă, într-o rundă care a început la 2:53 dimineaţa

Acum fix 111 ani, Dario Beni trecea primul linia de sosire, într-o victorie obținută la sprint, după un efort incredibil, desfășurat pe parcursul a 14 ore. Distanțele în epoca romantică a ciclismului erau de multe ori duble față de rundele programate acum, dar în Marile Tururi cicliștii beneficiau de cele mai multe ori de o zi de pauză, după fiecare etapă. Prima etapă din istoria Giro a măsurat nu mai puțin de 397 de kilometri și a fost una desfășurată în condiții teribile.

Turul Italiei a pornit, așadar, la drum pe 13 mai 1909, la ora 2:53 dimineaţa(!), în faţa unei mulţimi fremătânde care s-a adunat în faţa Pieţei Loreto, punctul de plecare. Ora de start poate să surprindă enorm, însă nu era un lucru ieșit din comun la acea vreme să se pornească într-o cursă atât de devreme, judecând după cât de lungi erau rundele. Astfel, organizatorii aveau siguranța că totul se va termina pe lumină și nu vor avea probleme să identifice concurenții. Pentru că da, așa cum vom explica mai jos, neexistând metodele moderne de calculare a timpilor și de monitorizare a cicliștilor, inclusiv recunoașterea rutierilor putea deveni o problemă.

Între Milano şi Bologna, destinaţia primei runde, vremea şi-a făcut de cap, astfel că am asistat la o serie de căzături în pluton şi la abandonuri. Luigi Ganna - cel care avea să câștige la general - adora să concureze în condiţii vitrege, astfel că după trecerea peste căţărarea de pe Lake Garda, avea un avans consistent în fruntea cursei. O pană, cu 70 de kilometri înainte de finish, i-a înghiţit avansul şi chiar l-a întârziat pe rutierul din Induno. Acesta a avut însă o voinţă incredibilă şi i-a prins din urmă pe cei care l-au depăşit, dar nu a mai avut forţa să câştige etapa, una adjudecată de Dario Beni. Acesta s-a impus la sprint, cu un avans aproape insesizabil cu ochiul liber, în fața lui Mario Pesce, în timp ce podiumul a fost completat de Carlo Galetti.

Ploaia a devenit atât de puternică după ce primii rutieri au trecut linia de sosire încât organizatorii nu au mai putut stabili ordinea ultimilor sosiți, nereușind să îi identifice. A fost o primă rundă teribil de grea din toate punctele de vedere, dar mulțimile de oameni de la Milano și mai ales de la Bologna, unde fanii au trebuit să înfrunte o ploaie torențială, a arătat că tocmai se născuse o competiție măreață, ce avea să dăinuiască peste timp.

1. BENI Dario

2. PESCE Mario

3. GALETTI Carlo

4. GANNA Luigi Atala - Dunlop

5. TROUSSELIER Louis

6. PAVESI Eberardo

7. ZAVATI Attilio

8. AZZINI Ernesto

9. MARCHESE Giovanni

10. BORGARELLO Vincenzo

Dario Beni, care evolua atunci pentru Legnano, și-a trecut numele cu litere de aur în cartea de istorie a Giro, chiar dacă ulterior parcursul său în lumea ciclismului nu a fost una fantastică. În 1909 el a mai reușit să câștige o etapă, ultima a turului (a 8-a), pentru ca apoi, de-a lungul carierei, să nu mai obțină rezultate impresionante. A mai bifat o singură victorie de anvergură, tot în Giro, doi ani mai târziu. În rest, singurele performanțe le-a înregistrat la Campionatele Naționale și în Roma-Napoli-Roma. În 1913, înainte ca lumea să fie luată cu asalt de Primul Război Mondial, Beni și-a încercat norocul și în Turul Franței, dar a fost nevoit să abandoneze încă din prima etapă.

În 1921 primul câștigător de etapă din istoria Giro s-a retras, dar a rămas în lumea ciclismului. A fost comisar tehnic al echipei italiene de ciclism care a participat la Jocurile Olimpice de la Berlin (1936), iar apoi a făcut parte din Federația Italiană de Ciclism. S-a stins din viață în 1969, la vârsta de 80 de ani.

Inspirat de revista franceză L'Auto, care pusese bazele Turului Franței anterior (pentru ca apoi publicaţia să se bucure de o notorietate imensă), Tullo Margagni, editor la La Gazzetta Dello Sport i-a propus proprietarului ziarului, Emilio Costamagna, în 1908, să facă o cursă similară pe teritoriul Italiei. În condițiile în care marele rival al Gazzettei, Corriere della Sera se bucura de un succes enorm prin sponsorizarea unor curse de mașini, Gazzetta trebuia să vină cu ceva pentru a recupera terenul pierdut. În contextul în care La Gazzetta pusese umărul la susținerea Giro di Lombardia și Milano-San Remo - și se bucurase la nivel local de o bună vizibilitate - patronului i s-a părut o astfel de mișcare inspirată.

S-a făcut un plan de afaceri și s-a estimat că e nevoie de 25.000 de lire pentru a organiza cursa, astfel încât să se asigure premiile, iar competiția să fie una de un nivel ridicat din toate punctele de vedere. Sumă foarte mare la acea vreme, pe care Gazzetta nu a putut să o susțină singură. Prin intermediul lui Primo Bongrani, un om important al băncii Cassa di Risparmio, s-au solicitat donații de peste tot din Italia. Demersul a fost un succes: premiile au fost acoperite integral de cazinoul din San Remo, unde Francesco Sghirla, fost angajat al Gazzettei avea relații solide și chiar Corriere, marea rivală a Gazzettei, a pus umărul la cursă, donând 3000 de lire.

Odată banii obținuți, organizatorii au întocmit un regulament, ce cu siguranță îi va face să zâmbească pe iubitorii ciclismului modern. S-a stabilit ca întreaga competiție să fie întinsă pe durata a 8 etape, iar lungimea acestora se apropia chiar de 400 de kilometri, ceva inuman. Nu de puține ori în primii ani ai competiție, startul cursei s-a dat la 3 sau 4 dimineața, pentru ca rutierii să poată acoperi distanțele enorme. Distanța medie a rundelor în 1909 a fost de 300 de kilometri, în condițiile în care acum într-un mare tur media e undeva la 165-170 de kilometri.

În plus, s-au stabilit puncte de control intermediar, în care cicliștii trebuiau să se dea jos de pe bicicletă și să "semneze condica" pentru a se evita vreun dubiu în privința trișării. Astfel, cicliștilor le era foarte complicat să se abată de la traseul stabilit, alegând scurtături.

Dar cea mai interesantă regulă viza modalitatea în care urma să fie desemnat învingătorul. Pentru a evita scandalul din Turul Franței 1904, dar și pentru că nu aveau mijloacele necesare pentru a îi cronometra exact pe cicliști, s-a decis ca învingătorul să nu fie desemnat cel cu timpul cel mai bun. În funcție de locul ocupat în fiecare etapă, fiecare ciclist primea un punctaj: un punct pentru locul 1, două puncte pentru locul 2 și așa mai departe. La final, se trăgea linie și rutierul care acumula punctajul cel mai mic câștiga (se clasase constant pe primele poziţii, generatoare de puţine puncte). Chiar dacă pe șosea venea într-o etapă la zeci de minute în spatele primului clasat, un rutier putea să spere la victoria finală. De altfel, Luigi Ganna, primul câștigător, a beneficiat la maximum de această prevedere de regulament.

Poreclit "Regele Noroiului", Gana a fost cel mai constant ciclist. Dacă s-ar fi luat în calcul strict timpii obţinuţi, Galetti ar fi câştigat fără emoţii prima ediţie din Giro, sosind cu un avans de 37 de minute faţă de Ganna. Însă acesta din urmă a fost marele beneficiar al constanţei, reuşind în fiecare dintre runde, în ciuda dificultăţilor, să fie printre primii. Acest sistem de departajare l-a ajutat ulterior pe Galetti să câştige trei Tururi ale Italiei (1910, 1911 şi 1912), rezervându-i şi lui o filă specială în istoria ciclismului

1. Luigi Gana - 25 puncte

2. Carlo Galetti - 27 puncte

3. Giovanni Rossignoli - 40 puncte

4. Clemente Canepari - 59 puncte

5. Carlo Oriani - 72 puncte