#VOCE Cel mai bun marcator din istoria campionatului Argentinei nu este argentinian. Povestea lui Arsenio Erico

Dacă privim spre Argentina, țara unor atacanți legendari precum Alfredo Di Stefano, Gabriel Batistuta, Maradona sau Messi care însă, s-au făcut remarcați și au intrat în istorie în fotbalul de pe "Bătrânul Continent", cel mai bun marcator din istoria campionatului numit Primera Division nu este nici măcar argentinian. Într-un fotbal în care foarte multe reguli din ziua de astăzi nu existau, în care fotbaliștii cei mai eleganți evoluau cu basca în cap sau în care jucătorii se adresau arbitrului cu apelativul "domnule", sau mai bine spus, "señor" în America de Sud.

Într-o epocă în care fotbalul era considerat mai mult o artă decât o știință așa cum este interpretat și aplicat de antrenori în ultimii ani, un paraguayan a rescris regulile jocului și a lăsat în urma sa un record ce pare imposibil de egalat, având în vedere fluxul constant de jucători buni argentinieni care aleg să își dezvolte cariera în Europa. Acesta este Arsenio Erico, omul care și-a înscris numele în istoria fotbalului argentinian cu 295 de goluri marcate în Primera Division. Inițial, recordul său deținea 293 de goluri, la egalitate cu Ángel Labruna, dar ulterior, s-au descoperit încă 2 reușite pentru paraguayan, știindu-se dificultatea veridicității reușitelor acelor vremuri.

Născut la 15 martie 1915 în Asunción, capitala statului Paraguay, aflată chiar la granița cu Argentina, Erico avea origini italiene din partea tatălui său, iar talentul său a fost evident încă din copilărie. Toți bărbații din familia tatălui său jucaseră pentru Nacional, inclusiv acesta, așa că fotbalul era în sângele său. La doar 11 ani, Erico a semnat și el un contract cu aceași echipă și nimeni nu se gândea că stadionul lui Nacional îi va purta numele peste zeci de ani. Unul dintre cele mai mari cluburi din Paraguay, Nacional a fost mereu în lupta pentru titluri în epoca amatorismului, fiind cunoscut pentru dezvoltarea tinerelor talente. Era locul perfect unde Erico își putea perfecționa abilitățile și deveni jucătorul pe care destinul îl pregătea să fie. La doar 15 ani, paraguayanul debuta în prima echipă a lui Nacional, echipa la care a evoluat timp de 3 ani în 17 partide, înscriind 14 goluri.

În 1932, un război care avea să îi schimbe cursul vieții începea în țara natală. Războiul Chaco a pornit dintr-o dispută aparent minoră, dar extrem de importantă pentru unii: o confruntare între două companii petroliere pentru un teritoriu bogat în resurse naturale – una din Bolivia și una paraguayană. Consecința a fost că în orice război trimitea mii de tineri pe front. Arsenio Erico urma să fie și el unul dintre aceștia și astfel o carieră promițătoare pe care o avea în față avea să se ruineze imediat. Salvarea însă a venit, culmea, de la un comandant al armatei statului Paraguay, domnul Molinas, despre care se spune că era un fan al echipei Nacional. Știindu-l pe tânărul Erico și avându-i în vedere talentul incontestabil, l-a trimis să joace pentru echipa de fotbal a Crucii Roșii paraguayene, echipă ce a fost creată pentru a strânge fonduri pentru soldații de pe front, jucând meciuri demonstrative cu diverse echipe sud-americane.

Performanțele lui Erico din acele partide amicale au atras imediat atenția cluburilor mari din Argentina. River Plate și-a arătat prima intenție, dar Independiente a acționat cu o ofertă dublă față de River și astfel drumul paraguayanului a fost determinat. Nacional a încasat o sumă de 12.000 de pesos, iar pentru Arsenio, un bonus de 5.000 de pesos și un salariu de 200 de pesos au fost sumele pe care Independiente le-a pus pe masă, niște sume uriașe la acea vreme în America de Sud. Ca o recompensă pentru țara sa și pentru comandantul care l-a salvat din război, Erico a donat bonusul Crucii Roșii paraguayene.

Acolo a început adevărata carieră a celui mai bun marcator din istoria campionatului argentinian. Poreclit "Săritorul Roșu", datorită abilității sale de a marca multe goluri din lovituri de cap în tricoul roșu al lui Independiente, Erico a devenit rapid idolul tribunelor. În primul sezon în Argentina, reușea să înscrie 12 goluri în cele 21 de partide disputate, fiind singurul sezon până în 1942, când înscria sub 20 de goluri.

Au urmat apoi două sezoane nemaipomenite pentru vârful paraguayan. Între 1937 și 1939, reușea să bifeze 132 de reușite în mai puțin de 100 de partide disputate în Primera Division, conducându-și echipa spre triumfurile din campionat în acei ani.

Un moment emblematic din 1938 a fost când o companie de tutun a promis o sumă mare de bani primului jucător care marca 43 de goluri într-un sezon. Erico a atins această bornă cu două meciuri înainte de final. Cu toate acestea, organizatorii i-au spus că trebuie să termine sezonul exact cu 43 de goluri pentru a câștiga premiul. Așadar, se spune că pentru următoarele două jocuri, a ratat intenționat ocazii clare pentru a rămâne la acel număr.

Tot în 1938, văzându-i super evoluțiile din acei ani, naționala "Albicelestes" i-a propus să își schimbe naționalitatea pentru a evolua pentru selecționata Argentinei. Asta, deși în atacul naționalei sud-americane se găseau atacanți precum Herminio Masantonio și Bernabé Ferreyra, care și ei făceau senzație în Primera Division. Erico a refuzat această propunere, rămânând loial țării sale, chiar dacă nu a putut evolua niciodată la un turneu major, bifând un singur meci pentru Paraguay. Cu toate acestea, decizia sa l-a transformat într-un simbol național acasă, adorat de o întreagă generație de paraguayeni. De altfel, mulți ani mai târziu, la un amical dintre cele două naționale disputat pe Estadio Defensores del Chaco, Arsenio Erico a fost decorat și ovationat de un stadion arhiplin.

În 1942, a îndeplinit promisiunea făcută tatălui său – să câștige titlul în Paraguay cu Nacional. După un sezon triumfal, a revenit la Independiente, dar vârsta și accidentările și-au spus cuvântul. În 1945, a avut un ultim sezon magic, marcând 20 de goluri în 30 de meciuri, dar apoi forma sa a început să scadă drastic.

Retras definitiv din fotbal în 1949, Erico a continuat să trăiască în Argentina, unde în 1960, s-a căsătorit cu Aurelia Blanco. După ce s-a retras, a avut o scurtă carieră ca antrenor, dar fără același succes.

Din cauza unei accidentări la genunchi suferită în 1937, când și-a rupt piciorul, Arsenio Erico a tras după el această povară zeci de ani. În 1977, piciorul său a trebuit să fie amputat, o decizie fatală care, se spune, că ar fi contribuit prin complicațiile postoperatorii la infarctul pe care l-a suferit pe 23 iulie 1977. Următoarea zi, la un derby din Argentina dintre River Plate și Independiente, practic echipele care se luptaseră pentru semnătura lui cu 4 decenii în urmă, fanii ambelor echipe au cântat împreună: "Îl simțim, îl simțim – Erico este cu noi." Ulterior, Independiente a suportat toate costurile înmormântării sale, îngropându-l la Buenos Aires, ceea ce a provocat o dispută între Argentina și Paraguay timp de decenii. În 2010, Paraguay a reușit să aducă rămășițele sale acasă.

Așa cum și Alfredo Di Stefano, mare legendă a lui Real Madrid, susținea:

Când unul dintre cei mai mari marcatori din istoria fotbalului se raportează la tine ca la un idol, ca la un exemplu de la care el s-a format, nu mai este nevoie de nicio dovadă că ți-ai dus munca la rangul de artă: poate cel mai mare jucător paraguayan din toate timpurile.