Istoria Cupei Mondiale | Argentina și Italia, câștigătoarele edițiilor din 1978 și 1982

Argentina a fost aleasă ca ţară gazdă de către FIFA pe 6 iulie 1966, la Londra. Mascota oficială a fost Gauchito, un băiat care purta echipamentul Argentinei.

Statul sud-american a câştigat trofeul pentru prima dată, după ce a învins Ţările de Jos cu 3-1, în prelungirile finalei, devenind a şasea naţiune care a cucerit trofeul suprem al fotbalului. Ţările de Jos au suferit a doua înfrângere consecutivă într-o finală de Cupă Mondială, după ce la turneul final din 1974 fusese învinsă de R.F. Germania.

După trei cupe mondiale câştigate în trecut, Brazilia a ratat calificarea în finală, deoarece departajarea echipelor finaliste s-a decis la golaveraj, iar Argentina a marcat mai multe goluri, după victoria la scor, 6-0 în faţa Perului. Brazilienii au câştigat, totuşi, cu 2-1 în finala mică a turneului în dauna italienilor.

Pentru prima dată în istorie, la calificările pentru "Mundial" au luat parte peste o sută de echipe naţionale, respectiv 107, chiar dacă unele ţări au refuzat să participe şi s-au retras, conform www.footballhistory.org. România nu a participat la turneul final pentru că a ratat calificarea. În preliminarii, naţionala României a făcut parte din grupa a VIII-a europeană, alături de Spania şi Iugoslavia. Bilanţul României în calificări a înregistrat două victorii şi două înfrângeri: 1-0 şi 0-2 cu Spania, 2-0 şi 4-6 cu Iugoslavia. A acumulat patru puncte, insuficiente faţă de Spania, ocupanta primului loc în grupă.

La competiţie au participat 16 selecţionate naţionale provenite din cinci confederaţii: zece din Europa (Austria, Franţa, Italia, Ţările de Jos, Polonia, RFG, Scoţia, Spania, Suedia şi Ungaria), trei din America de Sud (Argentina, Brazilia şi Peru), şi câte una din America de Nord şi Centrală (Mexic), Africa (Tunisia) şi Asia (Iran).

În organizarea Cupei Mondiale din Argentina au fost angrenate şase stadioane în cinci oraşe: Estadio Monumental "Antonio Vespucio Liberti" (75.000 locuri) şi stadionul "Jose Amalfitani" (50.000 locuri) din Buenos Aires, stadionul "José María Minella" din Mar Del Plata (44.000 locuri), arena "Gigante de Arroyito" din Rosario (46.000 locuri), stadionul "Chateau Carreras" din Cordoba (47.000 locuri) şi "San Martin" (35.000 locuri) din Mendoza.

S-au format patru grupe a câte patru echipe. Din prima grupă au făcut parte Italia, Franţa, Ungaria şi Argentina. Grupa a doua le cuprindea pe Polonia, RFG, Mexic şi Tunisia. În grupa a treia au fost incluse naţionalele Austriei, Spaniei, Suediei şi Braziliei. Grupa a patra a fost compusă din Ţările de Jos, Scoţia, Peru şi Iran.

Regulamentul prevedea că primele două echipe din fiecare grupă se calificau în faza următoare a competiţiei. Se formau apoi două grupe finale a câte patru echipe, care jucau una împotriva alteia. Cele două câştigătoare ale grupelor îşi disputau finala mare, iar echipele clasate pe locul secund se întâlneau în finala mică. Deci, au fost scoase din schemă sferturile şi semifinalele competiţiei.

Argentina, Ţările de Jos şi Brazilia, respectiv primele trei ocupante ale podiumului de la turneul final, au terminat grupele din prima fază pe locul secund. Prin urmare, grupele finale au arătat astfel: Ţările de Jos, Italia, RFG şi Austria - Grupa A; Argentina, Brazilia, Polonia şi Peru - Grupa B.

În faza următoare a grupelor, Italia a reuşit o victorie, 1-0 cu Austria; un egal, 0-0 cu Germania, pierzând în ultimul meci, 1-2 cu Ţările de Jos. Italia a terminat grupa finală pe locul secund şi a ratat calificarea în ultimul act. Brazilia a încheiat 3-0 cu Peru, 3-1 cu Polonia şi 0-0 cu Argentina, rezultate insuficiente însă pentru a disputa finala. La fel ca în 1974, Brazilia a jucat finala mică. Tot în faza secundă, jucătorii argentinieni au dispus de Polonia cu 2-0, au terminat la egalitate, 0-0 cu Brazilia, şi au spulberat naţionala Perului cu 6-0, calificându-se în ultimul act.

În meciul pentru locurile 3-4, Brazilia a învins Italia cu 2-1, graţie golurilor înscrise de Nelinho şi Dirceu. Cel care a deschis scorul partidei a fost italianul Franco Causio.

Marea finală a "Mundialului" din 1978 s-a disputat la 25 iunie, pe Estadio Monumental din Buenos Aires, în prezenţa a peste 70.000 de spectatori. Argentina era antrenată de Cesar Luis Menotti, în timp ce Ţările de Jos de austriacul Ernst Happel, care cucerise Cupa Campionilor Europeni cu Feyenoord Rotterdam. Eroul acestei finale a fost atacantul argentinian Mario Kempes, care a marcat două goluri, cel de-al treilea fiind opera lui Bertoni. Pentru Ţările de Jos a înscris Dick Nanninga, Argentina câştigând cu 3-1.

Argentina nu mai jucase o finală de CM din 1930, când, la prima ediţie, a fost învinsă de Uruguay.

La turneul final din 1978, s-au înscris în total 102 goluri în cele 38 de jocuri disputate, media reuşitelor pe meci fiind de 2,7, menţionează www.fifa.com.

Câştigătorul Ghetei de Aur a fost argentinianul Mario Kempes, revelaţia acelui turneu final, care a marcat de şase ori. În urma lui, s-au clasat peruanul Teofilo Cubillas şi olandezul Rob Rensenbrink (cu câte cinci goluri), apoi argentinianul Leopoldo Luque şi austriacul Hans Krankl (patru goluri de fiecare).

În clasamentul pe echipe, au condus Argentina şi Ţările de Jos, cu 15 goluri înscrise de fiecare, urmate de Brazilia şi RFG, care au punctat de zece ori, notează www.sport-histoire.fr. La cele 38 de meciuri ale turneului final au asistat în totalitate circa 1.610.215 de spectatori, media lor fiind de 42.374 de persoane la fiecare partidă, menţionează www.planetworldcup.com.

A XII-a ediţie a Cupei Mondiale la fotbal a fost organizată de Spania între 13 iunie şi 11 iulie 1982, potrivit site-ului FIFA, www.fifa.com.

Spania a fost aleasă drept gazdă de către FIFA la Londra la 6 iulie 1966. Pentru prima dată, la Cupa Mondială au fost prezente 24 de echipe, faţă de 16 la ediţia anterioară, fapt ce a permis participarea mai multor ţări din Africa şi Asia. Algeria, Camerun, Honduras, Kuweit şi Noua Zeelandă au participat pentru prima oară la un turneu final.

În Europa, calificările au beneficiat de un format simplificat faţă de ediţiile precedente. Au existat şase grupe a câte cinci echipe, urmând ca primele două clasate din fiecare grupă să meargă la turneul final, şi o grupă a câte trei echipe, din care mergea doar prima clasată. RFG a câştigat grupa fără probleme, la fel ca URSS, Iugoslavia, Scoţia şi Polonia. Vest-germanii au adunat opt victorii din opt meciuri şi un golaveraj fabulos: 33-3. Italia s-a calificat de pe locul secund, fiind devansată de iugoslavi. Franţa a întâmpinat dificultăţi, pentru că a terminat grupa pe locul al doilea, la egalitate cu Irlanda, dar a câştigat la golaveraj. Dintre toate fostele campioane mondiale, doar Uruguay a absentat, după ce a fost surclasată de Peru.

România nu a reuşit calificarea. În preliminarii, a fost repartizată în grupa a IV-a europeană, pe care a terminat-o abia pe locul al treilea, fiind devansată de Ungaria şi Anglia şi urmată de Elveţia şi Norvegia. Rezultatele partidelor disputate de România în preliminarii au fost următoarele: 1-1 şi 1-0 cu Norvegia, 2-1 şi 0-0 cu Anglia, 0-1 şi 0-0 cu Ungaria, 1-2 şi 0-0 cu Elveţia.

Cele 24 de participante provenite din toate cele şase confederaţii au fost: 14 din Europa (Anglia, Austria, Belgia, Cehoslovacia, Franţa, Irlanda de Nord, Italia, Iugoslavia, Polonia, RFG, Scoţia, Spania, Ungaria şi Uniunea Sovietică), patru din America de Sud (Argentina, Brazilia, Chile şi Peru), două din America de Nord şi Centrală (El Salvador şi Honduras), două din Africa (Algeria şi Camerun), una din Asia (Kuweit) şi una din zona Oceania (Noua Zeelandă).

Cupa Mondială a angrenat un număr uriaş de stadioane - 16 - amplasate în 14 oraşe: "Santiago Bernabeu" şi "Vicente Calderon" din Madrid, "Ramon Sanchez Pizjuan" şi "Benito Villamarin" din Sevilla, "Camp Nou" din Barcelona, "Luis Casanova" din Valencia, "Balaidos" din Vigo, "Riazor" din La Coruna, "El Molinon" din Gijon, "Carlos Tartiere" din Oviedo, "Nuevo Estadio" din Elche, "Jose Rico Perez" din Alicante, "San Mames" din Bilbao, "Jose Zorilla" din Valladolid, "La Romareda" din Zaragoza şi "La Rosaleda" din Malaga.

Au fost introduse şi primele lovituri de departajare din competiţia de la Cupa Mondială. Spania 1982 a fost ultima Cupă Mondială care a avut două runde de faze ale grupelor. A fost şi a treia oară (după 1934 şi 1966) în care toate cele patru semifinaliste au fost din Europa.

După meciurile din prima rundă, Polonia, Italia, RFG, Austria, Belgia, Argentina, Anglia, Franţa, Irlanda de Nord, Spania, Brazilia şi URSS s-au calificat în a doua fază a grupelor. Polonia, RFG, Italia şi Franţa au câştigat grupele şi au avansat în faza eliminatorie. În semifinale, Italia a învins Polonia (2-0), iar Germania de Vest a trecut de Franţa (3-3; 5-4 după loviturile de departajare). În finala mică, Polonia a bătut Franţa (3-2), adjudecându-şi locul al treilea.

De notat că, în prima fază a grupelor, Ungaria a învins El Salvador cu 10-1, egalând cea mai mare diferenţă înregistrată la un turneu final (tot Ungaria împotriva Coreei de Sud, scor 9-0, în 1954 şi Iugoslavia împotriva Zairului, scor 9-0, în 1974).

Ultimul act al ediţiei spaniole s-a ţinut la 11 iulie 1982, pe "Santiago Bernabeu" din Madrid, în prezenţa a 90.000 de spectatori. Partida dintre Italia şi RFG a fost arbitrată de brazilianul Arnaldo Coelho, ajutat la cele două tuşe de asistenţii Abraham Klein din Israel şi Vojtech Christov din Cehoslovacia. Pe banca tehnică, Enzo Bearzot împotriva lui Jupp Derwall. Din primul 11 al italienilor au făcut parte Zoff, Bergomi, Cabrini, Collovati, Gentile, Scirea, Oriali, Tardelli, Conti, Graziani şi Rossi. De cealaltă parte, titularii germani au fost: Schumacher, Briegel, Breitner, Karl-Heinz Förster, Bernd Förster, Dremmler, Littbarski, Fischer, Rummenigge, Stielike şi Kaltz. Pe cele două bănci de rezerve au luat loc, printre alţii, vedete precum Franco Baresi, Giancarlo Antognoni, Franco Causio şi Alessandro Altobelli, respectiv Felix Magath şi Lothar Matthaeus.

Scorul a fost deschis târziu, în minutul 57, de atacantul numărul unu al italienilor, Paolo Rossi. Avantajul echipei italiene s-a mărit prin golurile înscrise de Marco Tardelli (min. 69) şi Alessandro Altobelli (min. 81). Vest-germanilor nu le-a rămas decât să marcheze golul de onoare, prin Paul Breitner, pecetluind scorul final: 3-1. A fost al treilea titlu al Italiei la Cupa Mondială, care a egalat recordul Braziliei de tot atâtea victorii la turneul final.

CM a fost afectată de faulturi violente, unele arbitraje slabe şi stadioane supraaglomerate. Un incident deosebit a fost faultul brutal al portarului german Harald Schumacher asupra francezului Patrick Battiston în timpul semifinalei de la Sevilla, dar şi faulturile dure ale fundaşului italian Claudio Gentile asupra mijlocaşului argentinian Diego Maradona. La cei 40 de ani, portarul şi căpitanul italienilor Dino Zoff a devenit cel mai în vârstă jucător care a câştigat Cupa Mondială.

La turneul final din 1982, s-au înscris în total 146 de goluri în cele 52 de jocuri disputate, rezultând 2,8 goluri pe meci, conform www.footballhistory.org. Cinci cartonaşe roşii şi 100 galbene au fost acordate în timpul turneului. Câştigătorul Ghetei de Aur a fost italianul Paolo Rossi, revelaţia turneului final, care a marcat de şase ori. În urma lui, s-au clasat germanul Karl-Heinz Rummenigge (cinci goluri), brazilianul Zico şi polonezul Zbigniew Boniek (câte patru goluri). Tot Rossi a fost desemnat ca fiind cel mai bun jucător al turneului şi a primit distincţia Balonul de Aur de la FIFA pentru evoluţia sa la Cupa Mondială. Al doilea fotbalist al turneului a fost brazilianul Falcao, iar al treilea - K.H. Rummenigge.

În clasamentul celor mai ofensive echipe, a condus Franţa cu 16 reuşite, urmată de Brazilia (14 goluri), Italia, RFG şi Ungaria (câte 12 goluri). Interesant este că golurile Franţei au fost înscrise de nu mai puţin de zece jucători, stabilind un record. În 1958, la CM din Suedia, francezii reuşiseră să marcheze 23 de goluri, la care au contribuit şase fotbalişti. Toate echipele participante au reuşit să înscrie cel puţin un gol, iar codaşele acestui top au fost selecţionatele din El Salvador şi Camerun (o singură reuşită). Cele mai multe goluri primite le-a avut El Salvador (13) şi apoi Noua Zeelandă - 12 goluri.

La partidele Cupei Mondiale au asistat în tribune peste 2,1 milioane de spectatori, cu o medie de circa 40.000 de persoane prezente la fiecare întâlnire.

Sursa: Agerpres

Turneul Campionilor se vede în săptămâna 13 – 20 noiembrie 2022 în direct pe Eurosport 2, dar și pe aplicația Eurosport (Android și iOS).