#VOCE Când soccerul are cuvântul

Football și soccer. Dilemele a două lumi. Un fel de "pe ce parte e corect pus volanul?". Dar pe partea sportivă tinzi să îi dai dreptate Angliei, spre deosebire de automobilism(sic!). Până la urmă, ea l-a inventat, ea îi poate spune oricum vrea, mai ales că e și logic, nu? Foot(picior) plus ball(minge). Ce ar mai avea de comentat americanii? În fapt, tot dintre englezi a plecat și strămoșul termenului cunoscut azi drept soccer. Mai exact, "socca" sau "socker", pentru a diferenția jocul exclusiv cu piciorul, de rugby football, iar asta era pe la sfârșit de secol 18, până că în Statele Unite să se impamanteneasca termenul cunoscut și azi, soccer.

Că îi spunem într-un fel sau altul, nici nu mai contează, cert e că peste Ocean și-a găsit adepți încă de la începuturile începuturilor. Era și normal, britanicii nu exportau doar whiskey și țigări. Odată cu bunurile din Regat, pe Tărâmul Făgăduinței debarca și Maria Sa, Fotbalul, iar prima echipa atestată care juca ceva aproape de regulile sale de azi era Oneida Football Club, care își avea cartierul general în Boston, Massachusetts. Evident, din componenta ei nu lipseau imigranții englezi, iar legenda spune că au câștigat toate meciurile jucate și nu au primit nici măcar un gol. Iar asta avea să fie Adam și Eva al fotbalului din State.

A venit apoi epoca Mondialelor, iar Unchiul Sam a fost prezent încă de la cel dintâi, Uruguay '30, fiind printre cele 12 națiuni invitate care au raspuns prezent, printre care și selecționata României, devenind pionierii acestui Mare Bal de care ne bucurăm, mai mult sau mai puțin, o dată la patru ani. Iar SUA nu au trecut neobservate prin turneu, au fost eliminate în semifinale de Argentina, 1-6 la Montevideo, și i s-au atribuit oficial locul 3, împărțind poziția cu fosta Iugoslavie, dar cu un golaveraj superior. Însă amprenta pusă de americani acelui turneu a intrat direct în manualul de istorie cu hat-trickul lui Bert Patenaude, primul din cele 52 înscrise până acum la Cupa Mondială. Și a fost unul curat, goluri înscrise într-o singură repriză, într-un 3-0 sec împotriva Paraguayului.

Perioada "Jules Rimet" a continuat pentru SUA cu Italia '34, unde gazdele competiției s-au răzbunat, probabil, pentru exodul de conaționali pe tărâmuri americane, cu un 7-1 în primul tur al competiției ce a lăsat puțin loc de alte discuții.

A venit apoi acea Brazilie '50, după terminarea Marelui Război, când fotbalul abia scotea ochii de sub plapuma armelor, iar Unchiul Sam avea să își pună la punct înaintașii care i-au arătat tainele jocului frumos, 1-0 cu Anglia, la Belo Horizonte, în cea mai mare surpiza mondială până la acel an. Ultimul loc într-o grupa care mai cuprindea Chile și Spania a venit firesc, dar "yankees" au plecat acasă un acel succes care avea să îi pună pe gânduri pe britanici.

Și a urmat o negura de vreo patruzeci de ani, timp în care americanii primesc și organizarea Campionatului Mondial din 1994, spre stupoarea multora și critica specialiștilor care susțineau sus și tare că oricât soccer ar juca ei, tot nu pot face o selecționată națională de football decent. Iar ca o reacție imediată sub formă de palmă și nu întors obrazul, SUA înving pe Trinidad&Tobago, 1-0, și merg la cel mai frumos Mondial din istorie, Italia '90, și nopțile lui magice. Unde nimeni nu se aștepta să rupă vreo gură a târgului, mai ales într-o grupa cu gazdele, Cehoslovacia și Austria. Trei meciuri, trei înfrângeri pentru jucătorii lui Bob Gansler și părea că totul a fost un foc de paie și un imens joc al sorții.

Dar yankeii au înțeles că fotbalul mai trebuie scos din colegii și dat pe la nasul cunoscătorilor și, pentru Mondialul găzduit de ei, l-au adus pe Bora Millutinovic. Figura impunătoare, tocmai plecat de pe banca naționalei din Costa Rica, cu care a mers la Coppa del Mondo, Bora cu a sa experiență internațională și-a asumat să construiască pentru Unchiul Sam o selecționată pe măsură anvergurii acelui steag. Și nu a avut milă de nume precum Desmond Armstrong sau Peter Vermes, pe care i-a lăsat pe dinafară proiectului. "Militaria" sarbului l-a atins chiar și pe excentricul fundaș central, Alexi Lalas, lungul roșcat al părului neimpresionandu-l pe Milutinovic care i-a ordonat să se tundă, la primul antrenament în care cei doi au dat ochii.

Și a venit Mondialul ăla la care noi mai visam și acum cu ochii deschiși, unde am fost în acea grupa A, alături de Statele Unite, Elveția și favorita lui Pele, Columbia. Iar americanii și Bora au arătat lumii că soccerul nu numai că s-a ridicat în picioare, dar și vorbește. A fost remiză la 1 pe Pontiacul din Detroit, sala irespirabilă de care se plângeau băieții noștri după 1-4 cu elvețienii, care au avut "norocul" de a juca primele două meciuri acolo. Apoi au bătut Columbia, iar la acea vreme era considerată o surpriză la fel de mare că cea din '50, contra Angliei, și, după înfrângerea contra României, s-au calificat în premieră din grupele competiției. O formație care începea cu italiano-americanul Tony Meola și continuată cu Lalas, care nu au băgat de seama ordinele lui Millutinovic cu privire la podoabele capilare, dar care au dat o siguranță defensivei pe care Brazilia a învins-o doar o dată, în optimile competiției.

Iar din acel an, cu excepția turneului final din Rusia, SUA au bifat fiecare Mondial, culminând cu un sfert de finală în 2002, pe tărâm asiatic, în cea mai bună performanță mondială cu care Unchiul nepriceput la fotbal, din trecut, a reușit să dea peste nas mai-marilor din familia(sau famiglia) FIFA.

Și, jucând football sau soccer, americanii încearcă acum, în Qatar, să arate lumii că oricum i s-ar spune, vor să triumfe cu orice preț în "The Beautiful Game".