#VOCE Dobay, “Calul” care a galopat în porțile adverse la două Campionate Mondiale consecutive

Născut pe 26 septembrie 1909, la Dumbrăvița, aceeași localitate care dă astăzi o echipă în Liga 2, Ștefan Dobay a fost primul atacant român de talie internațională. Și-a pierdut tatăl de mic, acesta pierind în ororile frontului din Primul Război Mondial. Din cauza situației financiare dificile, familia sa se mută în Timișoara, în „Fabruck”, cartierul de fabrici din oraș. Începe fotbalul la Unirea C.F.R. Timișoara și se remarcă repede ca un atacant puternic și prolific.

Debutează în primăvara lui 1930 în echipa națională, într-unul dintre meciurile noastre de la Cupa Balcanică, 8-1 cu Grecia, unde, evident, marchează și primul său gol. Este selectat inițial pentru Campionatul Mondial din Uruguay, dar cu două ore înainte de plecare este anunțat că va rămâne acasă. În timp ce colegii săi făceau o figură frumoasă la Montevideo, Dobay a venit în București și a fost aproape de un transfer la C.F.R. București (actualul Rapid), pentru care a jucat câteva amicale. Dorul de casă a fost însă mai puternic, astfel că a plecat în cele din urmă înapoi la Timișoara, să semneze cu Ripensia, prima echipă cu statut profesionist din România. Joacă 10 ani pe malurile Begăi, unde cucerește patru titluri de campion, două cupe și patru titluri de golgheter, marcând 130 de goluri în 160 de apariții, cifre uluitoare pentru acea perioadă.

Devine deja un fotbalist consacrat și nu mai este lăsat pe dinafară la Mondialul din 1934, găzduit de Italia. Sistemul de atunci începea direct cu faza optimilor, iar sorții au trimis România în fața Cehoslovaciei. Dobay intră titular în meciul de la Trieste, deschide scorul din pasa lui Nicolae Kovács, dar în repriza a doua cehii întorc rezultatul și România părăsește turneul, după un meci bun contra unei echipe foarte puternice. Legendarul portar ceh Plánička a declarat imediat după partidă că „dacă România ar mai fi avut un jucător ca Dobay ar fi trebuit să mă împart în două”.

Mergem și la al treilea Mondial interbelic, cel din 1938 găzduit de Franța, unde vom juca împotriva Cubei, o selecționată calificată doar datorită faptului că un număr de echipe din America de Sud nu au dorit să participe. Un meci contra Cubei nu ar fi nici astăzi un examen foarte dificil. Pe atunci însă, România era una dintre echipele bune ale Europei, iar acest meci trebuia să fie doar o încălzire pentru partida din turul următor, contra Suediei. Am „reușit” doar un 3-3 în partida de la Toulouse, obținut chiar după prelungiri, Dobay marcând golul egalării. S-a trecut la rejucarea partidei, deoarece nu exista pe atunci loteria loviturilor de la 11 metri. Același Dobay deschide scorul în prima repriză, dar suntem din nou întorși în partea a doua și plecăm acasă după un rușinos 1-2 în fața Cubei, cea mai mare surpriză de până atunci din istoria Cupei Mondiale. Adversarii noștri și-au arătat adevărata valoare în faza următoare contra suedezilor, când au fost învinși cu 8-0. Dobay rămâne totuși cu performanța de a fi primul fotbalist român ce marchează la două Campionate Mondiale, singurul care a mai reușit acest lucru este Dan Petrescu, în 1994 (contra SUA) și în 1998 (contra Angliei).

În 1939 joacă ultimul său meci pentru echipa națională contra campioanei mondiale en-titre, Italia, un meci pierdut cu 0-1 pe stadionul ANEF din București. „Calul”, așa cum era poreclit Dobay, prin modul cum „galopa” peste apărările adverse, a strâns 41 de selecții și 20 de goluri pentru România.

Peste ani a rămas în folclorul fotbalului românesc legenda care spune că Dobay ar fi omorât o maimuță cu șutul său extrem de puternic, în urma unui pariu excentric. Povestea nu este reală, singurul sâmbure de adevăr fiind forța șutului său, care, cu siguranță, a rupt câteva plase mai ruginite.

După retragere a urmat o carieră de antrenor, cea mai bună performanță fiind titlul de campion cu C.C.A. București în 1956 și Cupa României un an mai devreme. După 1960 se pensionează din cauza unor probleme de sănătate. Se stinge din viață în aprilie 1994 la Târgu-Mureș, la 84 de ani, la puțin timp înaintea startului Campionatului Mondial din America, acolo unde România avea să scrie cea mai frumoasă pagină de istorie.