#VOCE Ziua când s-a predat sceptrul

Miliarde. Numărul de oameni care au privit ieri finala de pe Lusail. Mai contează cifra exactă doar pentru statisticieni și mai-marii televiziunilor. De reținut, însă, e asta. Miliarde. Două, trei, peste patru, nicio diferența pentru noi, cei care așteptăm fluierul ăla de start ca și cum abia ne-ar începe existența. Inevitabil, înaintea lui, rememorăm finalele trăite de-a lungul ei. Unii poate pe viu, alții la un aparat cu unde care abia își deschide porii spre timpan. Finala de Campionat Mondial e reper în viață multora. Nu știm exact ce am făcut aseară, dar ne amintim unde eram la penaltyul lui Brehme, din '90, cum ne-a fost ziua premergătoare ratării lui Baggio de pe Rose Bowl, '94, sau cu cine am împărțit o bere la finală asiatică a lui Ronaldo, acum douăzeci de ani. Iar pentru cei dintre noi cu adevărat norocoși, la ce ora ne-am pus ceasul să sune pentru a-l urmări pe Maradona predând lecții de fotbal nemților de la Vest, în Mexic '86.

Finalele au apanajul de a apropia valorile echipelor care și le dispută. Un singur meci de 90 sau 120 de minute nu e totuna cu o dublă manșă, un triunghiular sau un campionat întreg. Fără să aducem în discuție loviturile de departajare, care s-au încăpățânat să tot apară prin ultima faza mondială de-a lungul timpurilor. Ultimul act al unui turneu final vine la pachet și cu eliberarea aia a jucătorilor care încheie un sezon. Care își găsesc într-o finală mondială prilejul să arate că nu sunt "one season wonder" sau să își îndrepte greșelile din anul competițional abia scurs. Cel puțin așa era până la Qatar 2022. Și ar mai fi ceva, o caracteristică, aceea de a consfinți trecerea de la muritori la zei a unor fotbaliști de geniu.

Pele nu ar fi ajuns vreodată pe buzele tuturor celor care încearcă să definească perfecțiunea în fotbal dacă nu ar fi câștigat Cupa Mondială, oricâte mii de goluri ar fi înscris. Și nu a triumfat o dată, ci de trei ori. Toată carieră presărată cu reușite și titluri naționale nu ar fi avut aură dacă El Rey nu găsea "Drumul spre victorie". Recorduri, statistici date peste cap, numere care au depășit sfera normalului. Dar poate cel mai bun exemplu pe care îl reținem despre cât de mare a fost brazilianul este episodul din Lagos, Nigeria, unde Pele a participat la un meci demonstrativ, cu o țară aflată în plin război civil, la sfârșitul lui 1969. La auzul veștii că cel mai mare jucător al planetei vine în Africa, ambele tabere aflate în conflict au decis să înceteze focul pentru 24 de ore pentru a-l vedea la lucru pe Pele. O moștenire care părea greu de atins de altcineva.

Au venit anii '70, perioada aia magică a lui Cruyff, care a influențat modul de a vedea fotbalul că nimeni altcineva până atunci. "Un vizionar", cum ne e prezentat și acum. Cu trei distincții Balonul de Aur în palmares, "Jopie" a reușit să atingă un final de Mondial într-un stil unic. În 1974, după ce a eliminat Argentina(înscriind de două ori) și Brazilia, clișeistic, "de unul singur", a avut ghinionul să se lovească de un alt geniu, dar unul defensiv, "Die Kaiser" Beckenbauer. O finală care trebuia să fie a olandezului, pentru a încununa una dintre cele mai remarcabile prestații de la o Cupa Mondială, dar care a fost câștigată de Germania, deși Cruyff obținuse un penalty în debut de partidă, într-un moment în care nemții nici măcar nu atinseseră mingea. Pionier al "fotbalului total", "El Salvador" rămâne o figura importantă în carta legendelor din fotbal, influențând decisiv un turneu final, însă fără a ridica trofeul.

După un '82 spaniol sub așteptări, în Maradona se puneau toate speranțele Argentinei la acel Mondial din Mexic. Și parcă întreg globul își ținea respirația pentru explozia aia care trebuia să vină de la cel care luase la joc America de Sud și Europa. Puștiul cârlionțat din Lanus, cel care tras după el pe Argentinos și Boca, cel care avea să ducă în spate pe Napoli, era la testul suprem. Iar colegii de clasă cu care concura pentru izbânda finală nu erau chiar anonimi. Franța își punea speranțele în Platini, Italia îl avea pe starul ultimului Bal, Paolo Roșii, iar Brazilia era Brazilia. Cu bazele în galaxia de talente scuturate de praful Copacabanei.

Nu toți argentinienii au avut încredere în Diego, atunci. Presa din Buenos Aires arata cu degetul spre decizia lui Bilardo de a-i înmâna banderola lui Maradona în detrimentul mult mai experimentatului Daniel Pasarella. Ba au fost chiar voci care, după Mondialul nereușit din Spania, au concluzionat că ar trebui să fie trimis pe banca, iar locul său să fie luat de Bocchini. Diego, însuși, a mers la antrenor și i-a spus, "Don Carlos, e pe riscul tău!". Ce a urmat a intrat direct în paginile de istorie și cu acea prestație poate începe un curs despre magia fotbalului. Pe rând, Coreea de Sud, Italia(campioană en-titre) și Bulgaria au cunoscut pe pielea lor ce înseamnă un "prime Maradona", iar Claudio Gentile poate veni chiar cu un eseu despre ce a făcut adversarul său direct în acel meci încheiat la egalitate, 1-1. Asta în faza grupelor. A urmat dezlănțuirea din "eliminatorii", cu cel mai cunoscut "sfert" din istoria Cupelor Mondiale, cel cu Anglia, pentru care au curs tone de cerneală, jumătate din ea "irosindu-se" pe reușita de 2-0, după o cursă venită clar din altă lume, pentru că așa ceva nu se mai întâlnise pe un dreptunghi verde. Iar când a mai fost și precedată de "mâna lui Dumnezeu", locul lui Maradona în panoplia legendelor era deja asigurat. Triumful în următoarele două meciuri, cu o semifinală aproape de perfecțiune împotriva Belgiei, a venit natural. Iar când a atins trofeul, după finala cu Germania de Vest, cu aceeași mână cu care l-a învins pe Shilton, Maradona și-a făcut loc și în lumea semi-zeilor. A celor care li se iartă orice, pentru că ei fac legătură dintre divinitate și uman. Între real și infinit.

Sceptrul și coroana au stat la Maradona ani buni, trofeele cu Napoli au fost următoarea bornă importantă, Italia '90 putea fi desăvârșirea, dar care ar mai fi fost farmecul, mai ales că Diego nu strălucise atât de arzător până în finala cu nemții? Și tot de o finală cu nemții avea să se lege și povestea mult-cautatului urmaș a lui "El Pibe", pe numele său întreg Lionel Andres Messi. Atunci, în 2014, aproape de vârsta lui Maradona din '86, Leo înscria patru goluri până în finală mondială cu Germania. O prestație care n-a convins, era totuși omul distins cu trei Baloane de Aur, care purtase Barcelona pe culmile triumfului și de la care Argentina aștepta totul. Iar finala de pe Maracana a fost o decepție pentru sud-americani, Messi nu a reușit să înscrie, iar prestația poate fi trecută la "și altele" într-un carnet de student. Acele imagini cu Messi privind spre trofeu, la intrarea în tunel, păreau că vor urmări memoria fanilor, care așteptau de la Leo, exact că în cazul lui Maradona, să îți desăvârșească cariera cu un succes mondial. Și n-a fost să fie.

E un proverb argentinian care spune că la o ușa închisă în față, alte o mie ți se deschid. Nu avea cum să nu i se aplice celui care s-a cocoțat în fruntea oricărui clasament al recordurilor și care l-a făcut și pe Maradona să îl recunoască că urmaș. Eliminarea din 2018, de la Mondialul rusesc, a venit oarecum natural, cu o "națională" a Argentinei care nu putea emite pretenții la trofeu, și un speranțele lumii că Maradona și Messi rămân comparabili, însă cu un gol imens în CV-ul ultimului, tradus prin Cupa Mondială. Dar aici e vorba de poporul argentinian, care își trage seva din Amazon și apoi o varsă o dată la patru ani, într-un turneu final.

Și ultimul bal a fost Qatar, cu tot tumultul din jurul organizării. Și cu Messi jucându-și ultima sa carte. Cu orice trofeu major la care ne putem gândi în palmares. Cu fiecare trofeu individual posibil în vitrină. Dar fără "urmașul" lui Jules Rimet. Iar, adâncit de eșecul nepământesc cu Arabia Saudită, Messi s-a scuturat, și-a suflecat mânecile și s-a pus pe treaba. Iar cu el, întreagă echipa. Mexic, Polonia, Australia, emoțiile cu Olanda, "galopul" cu Croația și 18 decembrie.

Borne? Partide? Nu, istorie. De data asta, trebuia să fie el. Și, când părea că obosește de cărat o țară cât un continent în spate, a apărut divinitatea. Ratările Olandei, paradele lui Emi Martinez sau neinspirația francezilor. Toate au fost așezate în așa fel încât să fie o singură versiune de final, aia pe care ne-am dorit-o toți cei care au ca reper finale de Campionat Mondial. Care știu unde erau la penalty-ul lui Brehme, cu cine au închinat o bere la "dubla” lui Ronaldo, iar acum, mai mult că sigur, își vor aminti cât de tare zâmbeau când Leo a sărutat trofeul.

El, noul rege-reper al fotbalului.