Articol scris de Valentin Nicola
Argentina și Maradona sunt două entități care nu vor putea fi niciodată separate! Diego a triumfat pentru Argentina, o țară al cărui folclor fotbalistic l-a șlefuit pe Maradona în drumul său spre gloria supremă. Câștigarea titlului mondial din 1986 pe cel mai mare stadion de fotbal al lumii, Azteca, în fața a 115.000 de spectatori reprezintă triumful absolut în istoria fotbalului argentinian.
Nicăieri în lume fotbalul nu se trăiește la fel ca în Argentina, este o țară care, istoric vorbind a adoptat și mai apoi a dezvoltat jocul de fotbal într-un stil propriu, unic. A fost nevoie de 129 de ani pentru ca visul argentinienilor să se realizeze, un “Enganche” așa cum numesc sud-americanii poziția de playmaker să decidă, pe cont propriu, soarta unui meci de fotbal în care echipa câștigătoare să fie declarată cea mai bună din lume. Diego Maradona este produsul acestei filozofii de fotbal care privește playmaker-ul ca pe o invenție autohtonă. O necesitate a fotbalului argentinian, tipul de fotbalist pe care suporterii de pe stadioane îl adoră, acesta fiind pentru ei un erou cu un suflet neînțeles al cărui destin și geniu se înalță spre altitudini mitice.
Liga
Final de coșmar: Ansu Fati, în lotul Barcelonei după 10 luni
ACUM 6 ORE

Fotbalul argentinian s-a născut pe ritmuri de tango

Fotbalul a luat naștere pentru argentinieni în anul 1867, atunci când un absolvent al universității din Edinburgh pe numele său Alexander Watson Hutton, a introdus ramura sportivă în școlile din Argentina. Sistemul de joc era unul britanic, specific acelor vremuri 2-3-5 însă indiferent de evoluția sa ulterioară spre un sistem WM, argentinienii l-au interpretat într-un stil propriu de exprimare fotbalistică care a devenit cunoscut ca și “La Nuestra”. Fotbalul bazat pe vivacitate și bucuria de a te afla permanent în ofensivă. Între septembrie 1936 și aprilie 1938 în campionatul de fotbal intern nu a existat o remiză fără gol marcat, o dovadă a supremației instinctului ofensiv pe care sud-americanii îl dețin.
Aceștia interpretau fotbalul asemănător cu ritmurile de tango autentic în care mișcările relaxate și elegante se combinau cu ruperi de ritm presărate cu driblinguri magistrale “gambeta” care provocau aplauzele frenetice ale spectatorilor de pe stadioane. Un stil de joc spectaculos ale cărui principii nu se bazau pe rigurozitate tactică iar asta îi costa în meciurile internaționale în care întâlneau formații disciplinate precum cea a Uruguayului din finala Cupei Mondiale din 1930. Argentina a pierdut cu 2-4 pe El Centenario din Montevideo un meci în care principala lor slăbiciune a fost lipsa organizării tactice, mai ales pe fază defensivă.

Postul din teren pe care a evoluat Maradona, o creație argentiniană

“Engache” sau omul care face legătura dintre linia mediană și cea ofensivă, este o evoluție naturală a sistemelor de joc , mai exact a poziției “ponta da lanca” într-un 4-2-4 care și aceasta la rândul său a provenit din inter în sistemul WM.
În Argentina și Balcani, “Engache” (Diego Maradona) sau “Decarul” (Gheorghe Hagi) sunt apreciați ca nicăieri în lume iar poziționarea sa este exactă, aflându-se între mijloc și atac în timp ce italienii spre exemplu împart playmakerii în două categorii distincte cu poziționări în teren diferite “trequartista” (Francesco Totti) și “regista” (Andrea Pirlo).
Argentinienii au folosit pentru prima oară un om între cele două linii în 1966, atunci când Ermindo Onega a fost plasat de către antrenorul Juan Carlos Lorenzo în spațiul liber dintre linia mediană formată din Solari, Rattin și Gonzales și linia de atac în care se aflau Artime și Mas.
Într-un sistem 4-3-1-2 Onega nu a reușit să facă diferența la Cupa Mondială din acel an după ce Nobby Stiles, închizătorul britanicilor, l-a neutralizat complet într-o partidă în care Anglia s-a impus cu 1-0.
Din acel moment au existat mulți antrenori care au dezvoltat pe baza sistemului folosit în 1966 de către Lorenzo, iar 4-3-1-2, 3-5-2 și 3-4-1-2 au rămas până în prezent cele mai populare sisteme de joc din fotbalul intern în Argentina.
Ermindo Onega nu a fost primul playmaker al Argentinei, a fost însă primul jucător folosit între două linii. În vremurile în care “La Maquina” lui River Plate domina fotbalul pe plan intern în anii 40’ aceștia aveau nu mai puțin de 5 fanteziști pe numele lor: Juan Carlos Munoz, Jose Moreno, Adolfo Padernera, Angel Labruna și Felix Loustau.

Diego Maradona, playmaker-ul care a intrat în legendă pe Estadio Azteca

Epoca playmaker-ului tradițional se îndrepta spre apus. Cu 4 ani înainte, la Cupa Mondială din 1982, Brazilia având doi dintre cei mai buni playmakeri din istorie în echipă, Zico și Socrates pierdea cu scorul de 2-3 în fața Italiei, o echipă defensivă care se baza pe o linie de apărare formată din 5 oameni. Pragmatismul italian avea câștig de cauză, rezultatul final era tot ce conta.
Înainte de Cupa Mondială din 1986, Carlos Bilardo, selecționerul Argentinei se confrunta cu o problemă și anume cum să acomodeze un playmaker autentic într-un sistem de joc defensiv. Bilardo nu accepta înfrângerea, chiar și cu prețul unei transformări complete a filozofiei de joc argentiniene, iar soluția găsită a fost trecerea la un sistem 3-5-2 în care fundașii din benzi erau înlocuiți cu mijlocași. Regula era simplă: 7 jucători rămân permanent în defensivă în timp ce 3 atacă pe faza de tranziție ofensivă, iar unul din ei este Diego Maradona, de altfel singurul jucător care avea libertate totală de mișcare și decizie în teren.
Înainte de startul turneului final, forma argentinienilor oscila. Victoria cu 7-2 în față Israelului din ultimul meci de pregătire a fost și primul succes din ultimele 7 meciuri. Parcursul Argentinei în acea ediție a fost unul exclusiv dependent de forma fenomenală a lui Diego Maradona, cel mai mare jucător de fotbal la nivel individual din toate timpurile.
Până la meciul cu Anglia din sferturi, Carlos Bilardo și-a mascat intențiile tactice în multiple rânduri iar Argentina a aliniat la meciurile din grupă, in mare parte, un sistem 4-3-1-2 cu Jose Luis Cuciuffo fundaș la marcaj în timp ce Jorge Luis Brown evolua în postură de libero. Fundașul stânga, Oscar Garre, urca în linia mediană iar Diego evolua în spatele a doi atacanți.
https://i.eurosport.com/2020/10/29/2924467.png
Argentinienii și au dezvăluit adevăratul plan tactic în confruntarea cu Anglia. Linia defensivă s-a format din 3 fundași cu Brown libero iar Cuciuffo și Ruggeri fundași la marcaj. Linia mediană a suferit modificări de asemenea, Batista a rămas la închidere, Olarticoechea l-a înlocuit pe defensivul Garre, iar Giusti a fost împins în lateral. Burruchaga s-a plasat între linii, iar Maradona a rămas în spatele lui Valdano. Pentru a-i oferi mai mult spațiu de manevră pe teren lui Diego, tehnicianul Carlos Bilardo a renunțat la un atacant și a introdus un mijlocaș solid în persoana lui Enrique.
https://i.eurosport.com/2020/10/29/2924468.png
Maradona a strălucit, geniul fotbalului mondial a fost descătușat de libertatea de mișcare pe care a primit-o în acest sistem, fantoma “La Maquina” s-a întruchipat într-un singur jucător, iar Diego a condus-o pe Argentina spre al doilea titlu mondial din istorie.
Statistica a fost un excepțională pentru Maradona la acest turneu final din Mexic 1986. Diego a reușit să își depășească de 7.6 ori pe meci adversarul, în timp ce media de driblinguri progresive a fost de 4.9 pe meci. A fost și cel mai faultat jucător de către adversari, de 7.6 ori pe meci, dar asta nu l-a împiedicat să reușească o medie de 7 atingeri de balon în careul advers.
Diego Maradona fost direct implicat în 10 din cele 14 goluri ale Argentinei, iar prestația sa i-a conferit titlul de cel mai bun jucător al Cupei Mondiale din 1986 având un index de 9.8. De asemenea, a fost numit jucătorul anului “Onze Mondial” și cel mai bun jucător de pe planetă în viziunea publicației britanice “World Soccer”.
https://i.eurosport.com/2020/10/29/2924465.jpg

Poziționarea lui Diego Maradona pe teren și stilul de joc

Diego Maradona a fost un playmaker dinamic tradițional, care poseda un dribling de excepție, control al balonului impecabil în regim de viteză, instinct pentru goluri și o viziune de excepție în timpul meciurilor.
Argentinianul nu a fost un jucător static ca și poziționare, acesta având capacitatea de a se deplasa în extremă cu scopul de a scoate fundașii centrali adverși din poziție ori pentru a ataca direct pe fundașii laterali. Mișcările sale din teren dezorientau adversarii, care pentru a-l bloca pe Diego (obiectiv deseori imposibil) deschideau spații de pătrundere coechipierilor săi.
Maradona acționa atât între linii cât și succesiv în compartimentele mediane și ofensive. El avea libertate totală de alegere în funcție de cum dicta ritmul jocului și controla complet zonele în care acționa, un veritabil playmaker dinamic.
https://i.eurosport.com/2020/10/29/2924462.png

Eterna comparație Maradona vs Pele

Diego Maradona sau Pele? Aceasta este o dezbatere menită să decidă care a fost mai bun dintre cei doi. Se iau în considerare partidele jucate, numărul de goluri marcate, pasele de gol dar în realitate aceștia au fost doi fotbaliști cu stiluri diferite, care au evoluat în sisteme de joc diferite, având doar roluri asemănătoare.
Pele a evoluat într-un sistem 4-2-4 în rol de “ponta da lanca”. Sistemul de joc în care Pele a obținut cele mai mari succese la națională a prins contur la Flamengo și Fluminense în anii 40. Sistemul WM evolua într-un formație așezată în teren pe diagonală, iar unul dintre atacanții centrali Peracio respectiv Romeu era retras în spate pentru a conecta compartimentele echipelor la care aceștia evoluau.
Inspirată de modificările impuse de Martim Francisco la Vila Nova în 1951, Brazilia ajunge la Cupa Mondială din 1970 folosind un sistem fluid 4-2-4/ 4-3-3, unde Pele forma un cvartet ofensiv letal împreună cu fotbaliști de mare clasă precum Jairzinho, Tostao și Rivellino.
Brazilienii își bazau jocul pe spectaculozitate și schimbări de poziție în teren, o formație în care fundașii laterali participau activ pe faza ofensivă. Pele un atacant central retras, ataca succesiv cu Tostao poarta adversă, o mișcare ce i-a permis antrenorului Mario Zagallo să introducă simultan pe teren doi jucători de atac cu profil identic. În momentul în care Pele devenea atacant central, Tostao devenea playmaker și invers păstrând permanent conexiunea dintre mijloc și atac.
Statistica pe fiecare meci disputat indică cu precizie diferența între rolurile ocupate în angrenajul echipelor de cei doi titani ai fotbalului. Maradona în 1986 a fost cu mult mai decisiv în triumful Argentinei decât a fost Pele în 1970 pentru Brazilia. Pele l-a depășit pe Maradona doar la 3 capitole statistice ofensive (atingeri de balon în careul advers 8 vs 7, pase 34.8 vs 32.3 și xG 0.4 vs xG 0.3). În rest, argentinianul a fost net superior.
https://i.eurosport.com/2020/10/29/2924464.jpg

Fotbalul după Maradona și dispariția playmaker-ului tradițional

După retragerea lui Maradona argentinienii s-au aflat într-o căutare disperată pentru un nou “Engache”. Pe rând Ariel Ortega, Pablo Aimar, Javier Saviola, Andres d’Alessandro, Juan Roman Riquelme, Carlos Tevez, Lionel Messi, Paulo Dybala au fost priviți ca și “noul Maradona” și au aprins flacăra speranței în inimile suporterilor argentinieni că performanța din 1986 se poate repeta.
Utilizarea lui Messi în rol de playmaker tradițional la Cupa Mondială din 2010 nu a dat roade, acesta fiind un jucător care se poziționează în extremă pentru ca mai apoi să atace zona centrală. Messi are un profil complet diferit față de cerințele postului pe care a evoluat Diego Maradona.
Juan Riquelme, ultimul mare “Engache” al Argentinei, a fost îndepărtat din primul 11 al naționalei de către Jose Pekerman și înlocuit cu un jucător mult mai defensiv, Esteban Cambiasso. Problema principală a unui playmaker tradițional fiind aceea că devine central pentru o echipă și mult mai ușor de anihilat printr-un sistem ce utilizează doi închizători.
Fotbalul s-a schimbat, spațiile pe teren au devenit comprimate, diminuând timpii de acțiune din partea unui playmaker. Echipele folosesc în prezent mai mulți coordonatori de joc, fiecare responsabil cu zona în care activează, cu responsabilități bine definite la nivel tactic și o libertate de mișcare considerabil restrânsă.
Diego Maradona este mai mult decât playmaker-ul dinamic care a condus Argentina spre titlul mondial, este un mit care continuă să inspire suflarea fotbalistică din întreaga lume. Omul care a devenit o legendă prin reușitele sale unice pe terenul de fotbal și un mit în Argentina pentru felul în care și-a reprezentat națiunea pe cea mai înaltă scenă fotbalistică.
Liga
Minciuna care a ajuns la urechile lui Xavi. Ce crede că a i-a spus Guardiola lui Laporta despre el
ACUM 7 ORE
Ligue 1
Messi, o dezamăgire la PSG. Total neașteptat: cum arată în acest moment cotele pentru Balonul de Aur
ACUM 8 ORE