#DORdeSPORT. 15 ani de la "Miracolul de la Istanbul": cea mai frumoasă revenire într-o finală de UCL

În contextul actual, fotbalul pare mai puțin important, pare doar că distrage atenția de la ceea ce contează cu adevărat. "Cel mai important lucru din lucrurile neimportante" așa cum i-a spus cândva Jurgen Klopp. Chiar și pentru fanii lui Liverpool gândul la primul titlu după 30 de ani a fost înăbușit de pandemie și momentul în care echipa îl va obține va fi departe de ceea ce își imaginau ca sentiment, ca reacție, ca atmosferă în jurul jucătorilor, a stadionului, a orașului.

Pe 25 mai 2005, Liverpool reușea un miracol. Scria una dintre cele mai frumoase pagini de istorie în UEFA Champions League în fața unei echipe perfecte, o echipă pe care majoritatea fanilor fotbalului o pot recita din memorie pentru că părea desprinsă din jocurile video, alcătuită după bunul plac al oricărui microbist. Cu Pirlo, Kaka sau Șhevchenko, cu Dida, Maldini, Cafu sau Nesta. Cu Gattuso, Stam, Seedorf și Crespo. Cu Rui Costa, Costacurta și Serginho pe bancă. Cu marele Carlo Ancelotti antrenor.

De partea cealaltă, Liverpool avea jucători în lot precum Josemi, Scott Carson sau Antonio Nunez. Djimi Traore și Steve Finnan pe teren. În ciuda a orice pare logic și normal, nu echipa perfectă a câștigat. Deși a părut să aibă un avantaj insurmontabil la pauză. Nu a câștigat echipa mai bună, deși orice amănunt pus pe hârtie ar fi spus că acest lucru se va întâmpla. Și iată de ce fotbalul este atât de important pentru milioane de oameni. Poate transforma povestea lui David și Goliath în realitate, poate să dea curaj celor care simt că nu au nicio șansă. Fotbalul dă speranță și, pentru 90 de minute, unește oameni care poate că altfel nu s-ar fi întâlnit; prin împărtașirea aceleiași iubiri pentru un club, un oraș, un jucător.

"Miracolul de la Istanbul" este o poveste reală care poate motiva orice persoană înaintea unui moment important al vieții. O poveste care a inspirat un film (Will, 2011). Unul dintre acele meciuri pe care ții minte unde le-ai văzut, ce ai simțit în timp ce avea loc și cum ai reacționat când revenirea a fost desăvârșită. S-au scris câteva milioane de cuvinte pe hârtie sau online despre acea finală și se vor mai scrie. În continuare, voi descrie "Miracolul de la Istanbul" cu cuvintele celor care au fost "în linia întâi" la acel meci.

În cazul improbabil în care cititorul nu știe povestea, o scurtă trecere în revistă. Liverpool - AC Milan a fost finala UEFA Champions League din 2005. Liverpool, cu Rafa Benitez la primul sezon pe bancă abia reușise să treacă de grupe - a avut nevoie de un gol al lui Gerrard pe finalul meciului cu Olympiacos, echipă la care juca Rivaldo, să termine pe locul 2 în grupă. A urmat o calificare facilă cu Bayer Leverkusen, o surpriză majoră oferită de un gol fantastic al lui Luis Garcia în sfertul cu Juventus Torino și un "gol fantomă" al aceluiași Luis Garcia în semifinala cu Chelsea, cea mai scumpă echipă din lume creată de Jose Mourinho.

De partea cealaltă, AC Milan a trecut de Manchester United, rivala Inter Milano și a avut emoții mari în semifinala cu PSV Eindhoven, calificându-se în finală după o victorie cu 3-1 în deplasare. Liverpool avea nevoie de victorie în finală pentru a participa în următoarea ediție a UEFA Champions League după ce terminase pe locul 5 în clasament, deși UEFA nu anunțase înainte de finală dacă Liverpool va primi un loc în competiție, în cazul unui succes.

Victoria părea însă extrem de departe la pauză. Maldini a deschis scorul în primul minut după o fază fixă, pentru ca Hernan Crespo să reușească o dublă înainte de pauză. Ultimul gol al argentinianului a venit după o pasă genială a lui Kaka. La pauză, totul părea terminat pentru Liverpool. Nu pentru fani care au început să cânte "You'll never walk alone" înainte ca jucătorii să revină pe gazon. Nu pentru Steven Gerrard, cel care a luat cuvântul în vestiar și a ținut un discurs care a schimbat totul. Căpitanul lui Liverpool a dat și semnalul revenirii cu un gol în minutul 54. La 7 minute distanță, scorul era 3-3 după reușitele lui Smicer și Xabi Alonso.

A apărut apoi un alt erou pentru Liverpool, portarul polonez, Jerzy Dudek. Mai întâi a salvat în prelungirile partide în 2 rânduri într-un mod incredibil. Apoi, "dansul" său de pe linia porții a provocat ratările lui Serginho, Pirlo și Șhevchenko. Astfel, s-a scris "Miracolul de la Istanbul", cel de-al 5-lea succes al lui Liverpool în competiție.

"Deși eram unul dintre cele mai de succes cluburi în fotbalul european, în fiecare rundă din acel sezon părea că avem în față favoriți. Nimeni în afara suporterilor lui Liverpool nu păreau să creadă în noi. Oamenii spuneau că vom fi eliminați în runda următoare, dar astea ne-a ținut cu picioarele pe pământ. A fost un factor motivant în succesul nostru. Rafa era disperat să le arate celor care se îndoiau că se înșală. Stevie și cu mine eram printre ei iar acest lucru ne-a ajuta să facem un pas în plus de atâtea ori. Victoria cu Chelsea în semifinale a fost masivă, dar victoria cu Juventus ne-a dat încredere că putem să o învingem pe Milan pentru că Juve era campioana Italiei. Să fiu sincer, nu ne-au pus mari probleme. Da, ne-au dominat în repriza secundă pe Anfield, dar nu a fost un duel în care să simt că suntem în dificultate, deși aveam absențe importante iar ei erau la nivelul maxim. Mereu am simțit asta cu excepția primei reprize cu Milan. Am crezut că putem să-i batem datorită intensității din jocul nostru" spunea Jamie Carragher despre atmosfera de dinaintea finalei.

"Era o provocare incredibilă. Milan era extrem de puternică în fiecare zonă a terenului, cu foarte puține puncte vulnerabile. Defensiva era experimentată și dificil de depășit. Toți mijlocași puteau să păstreze mingea în posesie și (Clarence) Seedorf găsea perfect spațiile dintre linii. În fața lor era Kaka, cel mai bun jucător din lume la acea vreme pe acea poziție. Iar atacanții erau de clasă mondială. O echipă care putea să aibă posesia dar te putea răni și pe contraatac, trebuia să oprești 2 stiluri de fotbal. Iar asta e foarte dificil" spune și antrenorul secund, Pako Ayesteran.

Toate planurile de dinainte de meci au fost date peste cap. Paolo Maldini a deschis scorul după doar câteva secunde de la startul meciului, pentru ca apoi Crespo să ducă scorul la 3-0.

"Când primești gol în primul minut, totul se schimbă. A însemnat că nu mai putea să fim la fel de compacți cum ne doream pentru că încercam să trimitem mai multe pase decât era nevoie, doar ca să căpătăm încredere. Kaka a devenit o problemă majoră și următoarele goluri au fost similare. Ambele au implicat viteza lui și forța de a trece de linii după ce avansasem în poziții promițătoare" - Pako Ayesteran.

"Primirea unui gol atât de rapid a omorât planul de joc. Forța noastră în acea campanie a fost apărarea și păstrarea unei echipe compacte. Am primit golul iar asta ne-a afectat încrederea și i-a oferit Milanului un moral excelent. Jucătorii lor ofensivi ne-au cauzat multe probleme. Tactic, am încetat să mai jucăm. Cei doi atacanți ai lor, Crespo și Șhevchenko au exploatat spațiul liber și Kaka avea prea multă libertate la mijloc, era unul dintre cei mai buni jucători din lume în acel moment. Meritau avantajul uriaș pe care îl aveau" - Djimi Traore.

"Prima repriză a fost un coșmar. Kaka ne-a distrus cu viteza lui. Harry (Kewell) a fost și el înlocuit și părea că arunca prosopul. Avea probleme fizice și Rafa a făcut un pariu care nu a avut succes. Oamenii uită și faptul că trebuia să primim un penalty când mingea i-a atins mână lui Nesta, dar arbitrul a lăsat jocul să continue și dintr-o dată s-a făcut 2-0 și apoi 3-0. Am crezut că suntem morți și voiam ca totul să se încheie. Ceva trebuia făcut cu Kaka pentru că ajungea în spatele meu și a lui Xabi iar Carra și Sami (Hyypia) nu-l puteau opri pentru că erau ocupați cu Șhevchenko și Crespo. Kaka era de departe cel mai bun mijlocaș al Milanului. Gattuso făcea mult zgomot dar nu mă îngrijora, nu era genul de mijlocaș care să reușească pase de gol sau să înscrie. Juca pentru fani dar, ca adversar, nu mă speria. Îmi aduc aminte surâsul lui când au dus scorul la 3-0. S-au întâmplat câteva lucruri înainte de finalul reprizei care m-au enervat. Pirlo a început să dea mingea printre picioarele adversarilor și, în timp ce mergeam spre vestiar, unii jucători ai lor le făceau cu mâna familiilor. Mi-au dat impresia că au crezut că meciul e gata, că poate să înceapă petrecerea" - Steven Gerrard.

"Începi să te întrebi: chiar s-a întâmplat asta? Nu a fost ca și cum jucătorii au mers în vestiar furioși și ne arătam cu degetul unul pe celălalt. Era o stare de acceptare, că am dat ce puteam dar că Milan e prea bună pentru noi. Nu a fost o prestație pe care să o aștepți de la o echipă a lui Liverpool în Europa pentru că suntem cunoscuți ca fiind încăpățânați. Exista sentimentul că suntem învinși. Nu o spui, dar te gândești: cât de rău poate să fie? Era ușor să ne spunem că nu avem nimic de pierdut, dar ai ceva de pierdut atunci când scorul e mare. Să pierzi cu 5-0 sau 6-0 ar fi fost umilitor într-o finală europeană" - Jamie Carragher.

"Când Rafa a intrat în vestiar, a spus: Liniște.. Traore, la duș, Didi (Hamman) intră.. trei pe linia de fund. A vrut ca Didi și Xabi să rezolve problema cu Kaka și a vrut ca eu și Luis să jucăm pe lângă Pirlo. Voia și ca Seedorf să fie forțat să se retragă. Sistemul a devenit 3-4-2-1. Nu mai jucasem așa, dar încrederea lui Rafa ne-a ridicat tuturor moralul pentru că măcar aveam un plan" - Steven Gerrard.

Rafa Benitez nu l-a mai schimbat până la urmă pe Djimi Traore, ci pe Steve Finnan, cel care avea probleme medicale. Jucătorul din Mali își aduce aminte scenele de la vestiar de parcă au fost ieri: "Atmosfera din vestiar era foarte proastă. Personal, simțeam că am dezamăgit mulți oameni - colegii, antrenorii, prietenii, familia. Rafa ne-a spus înainte de meci că este o șansă o dată în viață și că trebuie să profităm, însă pierdeam cu 3-0. Când Rafa mi-a spus să merg la duș, am fost supărat dar știam că nu am avut o prestație bună. A explicat că îl introduce pe Didi și că va folosi 3 oameni pe linia de fund. Avea sens să-l păstreze pe Riise în bandă pe stânga pentru că era mult mai bun ca mine ofensiv. Nu aveau nevoie de mine. Eram la duș, însă nu dădusem drumul la apă, mă gândeam doar la ce s-a întâmplat. Eram trist și nervos și am primit o palmă pe umăr de la Pako: Djimi, intri din nou pe teren. A trebui să mă echipez și să fiu din nou concentrat. Acele momente au fost precum povestea carierei mele, plină de suișuri și coborâșuri. Mental eram puternic și era în caracterul meu să lupt. Am stat și am ascultat discursul lui Rafa. Mi-a spus că voi juca pe stânga în linia de 3 fundași. Engleza lui Rafa nu era cea mai bună, dar era capabil să dea instrucțiuni rapid. După tactică, a vorbit despre partea mentală a jocului. Era calm, ne-a spus că am pierdut prima repriză, dar trebuie să o câștigăm pe cea de-a doua. A vorbit despre tot ce am trăit împreună ca grup și că trebuie să mergem înapoi pe teren și să reușim pentru noi și familiile noastre. Acesta a fost mesajul. Ne-a dat puțină speranță dar eu, personal, nu am crezut că putem reveni. Echipa Milanului era atât de experimentată și plină de jucători mari".

Atitudinea celor de la AC Milan i-a înfuriat pe jucătorii lui Liverpool. "Pe drumul dinspre vestiar, l-am auzit pe Gattuso țipând. Nu înțeleg italiană, dar era evident că sărbătorea" spune Riise. "Erau semne îmbucurătoare. Nu era același Milan care începuse partida; vedeam atitudinea rezervelor și a celor de pe bancă. Mereu încerc să fiu umil, dar ei zâmbeau, aplaudau, erau atât de fericiți. Puteai să-ți dai seama că au crezut că meciul s-a încheiat. Asta ne-a dat și mai multă motivație să revenim" - Djimi Traore.

Fanii povestesc și ei cum a fost în tribune la pauză: "Nimeni nu vorbea. Capete aplecate, toți eram amorțiți. Am călătorit atât, toți banii cheltuiți și eram bătuți. Unii au plecat la pauză. Vecinul meu și cu un prieten au decis că e o cauză pierdută și au luat un taxi înapoi în oraș. Nu îi place să vorbească despre acel moment. Dacă îl tachinez? La fiecare câteva zile. Cam după 6-7 oameni au început câteva persoane să cânte. Încet, cu toții am început să ne ridicăm. Ne-am spus: dacă reușim să marcăm următorul gol, nu se știe ce se va întâmpla. Am mai avut reveniri faimoase în Europa. Încercam să ne agățăm de speranță. Atunci a început să se cânte You'll Never Walk Alone. Sunt atâtea povești care circulă. Oare jucătorii au auzit? Îmi place să cred că da. A fost sfidător. Am cântat din toată inima. Am vrut să le arătăm jucătorilor că suntem încă alături de ei".

"În vestiar nu am putut să auzim nimic. Dar când am ieșit pentru repriza secundă, fanii ne-au ridicat mult moralul. De asta iubesc atât de mult clubul. Indiferent de situația în care ești, fanii te sprijină. Nu ne-au abandonat în acea seară. Ne-au ajutat să dăm tot ce aveam. Am vrut să-i recompensăm" - Djimi Traore.

Și a început revenirea. La 11 minute distanță de la startul reprizei, Steven Gerrard a trimis o lovitură de cap perfectă, la vinclul porții lui Dida. "Voiam să le arătăm fanilor că jucătorii sunt cu ei și că nu am renunțat nici noi. Lovitura de cap a fost instinctivă. Am căutat să plasez mingea, nu să trimit puternic pentru că centrarea a fost atât de bună. Milan începuse bine repriza și cred că acest lucru a dus la o ușoară relaxare. Pasele nu mai erau la fel de exacte și nu au mai avut contraatacuri atât de rapide. Cu Didi în spatele meu a devenit mai ușor să ținem mingea la mijloc și să avansăm" - Steven Gerrard.

"Știam că pentru a avea o șansă trebuie să marcăm primii în repriza secundă. Lovitura de cap a lui Stevie a schimbat total fața jocului. Atmosfera în stadion s-a schimbat. Puteai să simți asta. Toată lumea a simțit că meciul se joacă. Schimbarea tactică a funcționat, l-am putut duce pe Stevie mai aproape de poarta lor. Era cea mai mare amenințarea din partea noastră" - Didi Hamann. "Am început să cred imediat după ce am marcat primul gol. Motivul? A fost vorba de cine a marcat. Am fost norocos să joc cu Stevie mulți ani. A fost cel mai bun căpitan, cel mai bun lider, cel mai bun jucător alături de care am jucat. Avea toate atributele să reușească la cel mai înalt nivel, dar era și un învingător din naștere. Ce mentalitate! Când aveam nevoie de el, mereu a reușit ceva, a marcat goluri cruciale în meciuri mari. A fost modul perfect pentru a porni revenirea. Nu am sărbătorit. Ne-am întors pe poziții să reînceapă partidă" - Djimi Traore.

Au venit apoi reușitele lui Smicer și Xabi Alonso. Un jucător de la Liverpool nu le-a văzut. "Eram la tratament așa că am ratat toate cele 3 goluri. Dar știam ce se întâmplă. Îmi puteam da seama din țipetele oamenilor. Știam că noi suntem cei care marcam pentru că zgomotul era atât de puternic. Era ireal. Când am ajuns înapoi să văd meciul, era 3-3. A fost un amalgam de emoții. Eram supărat că am fost schimbat într-o finală de UEFA Champions League, dar atât de fericit că am revenit în meci. La pauză ne temeam să nu pierdem la 5-6 goluri" - Steve Finnan.

Și s-a ajuns în prelungiri. Grație lui Traore și Dudek, cei care au salvat pe final de meci la o ocazie uriașă a Milanului. În prelungiri, din nou Dudek a fost salvator la lovitura de cap a lui Șhevchenko. Pericolul nu trecuse, mingea revenind la atacantul ucrainean. Însă Dudek din nou a intervenit cu piciorul. "Eram sigur că voi marca din 1 metru. Am lovit puternic dar poate că asta l-a ajutat pe Dudek pentru că mingea a sărit din brațul lui în corner în loc să revină la mine. Aș fi putut șuta din acea poziție de 10.000 de ori și doar o dată sau de două ori nu ar fi intrat mingea în poartă. Nu există o explicație logică pentru ce s-a întâmplat" - Andriy Șhevchenko. "A fost momentul în care ne-am luat adio de la cupă" - Hernan Crespo.

"Nu mă plictisesc niciodată vorbind despre dubla paradă pentru că de fiecare dată am altă poveste. Aștepți o viață întreagă să ai o astfel de paradă; toată munca depusă pentru a-ți îmbunătăți reflexele. Când închid ochii văd mingea zburând peste bară, zburând atât de sus. Istoria acelei finale oferă inspirație pentru atât de mulți oameni, nu doar pentru iubitorii de fotbal. Arată ce se poate întâmpla în viață când dai de o situație dificilă. Istanbul a schimbat totul pentru toți cei implicați în acea finală. Oamenii vor mereu să vorbească cu mine despre acea performanță" - Jerzy Dudek.

Și a venit loteria penalty-urilor. Steven Gerrard nu avea să mai execute lovitura lui: "Mulți dintre jucători voiau să bată și asta era încurajator. Carra voia și Luis Garcia, dar Rafa i-a lăsat în afara listei de 5. Eu eram ultimul". Antrenorul secund de atunci, Pako Ayesteran, explică alegerile lui Rafa Benitez: "Rafa obișnuia să-i pună pe jucători să exerseze penalty-urile la antrenamente. Mereu se uita. Lua decizia în funcție de fiecare meci în funcție de abilitățile tehnice și mentale, precum și de încrederea jucătorului. Mereu se gândea: cum va face față un jucător la un moment atât de intens? Și odată ce lua decizia, nimic nu îi mai schimba părerea. La penalty-uri, e important să iei în considerare cine vrea să execute, precum și modul în care au jucat în meci. De asta i-a ales pe Smicer și Didi. Ambii au schimbat jocul pentru noi, în feluri diferite. Riise era unul dintre cei mai puternici jucători de pe teren din punct de vedere fizic și asta însemna că mai avea forță în picioare. Lui Cisse nu îi lipsea niciodată încrederea. Iar ultimul trebuia să fie Stevie" - Pako Ayesteran.

Înainte de penalty, Carragher i-a reamintit lui Dudek despre "dansul" faimos al lui Bruce Grobbelaar din finala Cupei Campionilor Europeni din 1984 ce i-a adus victoria în fața Romei. "Mereu mă gândesc cum putem să câștigăm un meci. Mereu m-am gândit că adversarul poate să facă asta și că ți-ar oferi un mic avantaj. În meciurile de amatori, mereu îți dai seama că portarul încearcă să facă ceva pentru a dezechilibra oponentul. Jerzy e un tip atât de drăguț, am considerat că e important să-i spun că ar trebui să facă ceva care e nebunesc" - Jamie Carragher.

Serginho a trimis primul penalty peste poartă, iar Hamann apoi a dus scorul la 1-0. "Am înscris cu o fractură de metatarsian. Mă lovisem cu 5 minute înainte de finalul prelungirilor. Am sărit la cap și am aterizat puternic pe picior. Testele ulterioare au arătat o fractură de stres. Eram în dureri mari dar nu știam cât de serios e în acel moment. Deja făcusem toate schimbările așa că nu aveam cum să ies și când Rafa m-a întrebat dacă vreau să bat penalty, am spus imediat da" - Didi Hamman.

Dudek a parat apoi lovitura lui Pirlo, pentru ca Cisse și Jon Dahl Tomasson să ducă scorul la 2-1. A venit rândul lui Riise. "În mod normal, știam cum să execut penalty-ul. Dar când mergeam spre careu, simțeam crampe puternice. Aveam 3 variante în minte - să lovesc puternic, să trimit plasat, să aleg panenka. Chiar și după ce am pus mingea pe punctul cu var nu știam ce voi face. Când m-am uitat la Dida, am decis să aleg varianta sigură. Probabil singura dată în viață când am făcut asta. În mod normal, alegeam forța. A reușit să respingă și eram atât de nervos" - John Arne Riise.

Kaka a egalat iar apoi a venit rândul lui Vladimir Smicer. "M-am simțit singur. Era o presiunea și mai mare pentru mine pentru că știam că va fi ultima dată când lovesc mingea pentru Liverpool. M-am gândit: dacă voi greși, eu nu voi mai avea un alt meci pentru Liverpool, nu va mai exista un alt șut. Mi-am zis că dacă ratez nu voi mai putea să mă întorc la Liverpool. Oamenii ar fi spus despre mine doar că sunt cel care a ratat un penalty la Istanbul. Eram tensionat dar am ales o parte și am fost fericit că Dida s-a dus în direcția cealaltă" - Vladimir Smicer.

Și a venit rândul lui Andriy Șhevchenko. Era 3-2 pentru Liverpool iar "cormoranii" aveau 2 șanse pentru câștigarea trofeului. Ca "Șeva" să rateze sau ca Steven Gerrard să înscrie apoi. Dudek a blocat șutul lui Șhevchenko și totul s-a încheiat. "Miracolul de la Istanbul" era complet.

"Pur și simplu trebuia să fug dar nu m-am oprit la Jerzy. Nu știu de unde a venit acea energie. Am zburat. Am ajuns în dreptul lui Jerzy înaintea tuturor dar nu l-am îmbrățisat. Mi-am văzut familia în tribune și am ajuns să sărbătoresc cu ei deși la început nu știam unde sunt. Fotografia mea preferată este din acel moment în care am știu că am câștigat și toți am plecat în sprint. Dacă aș putea să mă întorc la un moment din carieră și să-l retrăiesc, ar fi acea secundă în care am știut că am realizat ceva ce în urmă cu o oră și jumătate părea imposibil. Nu știu unde s-a dus Stevie. Când vezi imaginile cu toți jucătorii sărind pe Jerzy, el e de negăsit" - Jamie Carragher.

Hamann avea înțelegere verbală să plece la Bolton. Finala de la Istanbul a schimbat totul. A mai rămas un an pe Anfield: "Meciul s-a încheiat la ora locală 00.30 așa că după prezentarea trofeului era în jur de 1.30 când am ajuns înapoi în vestiar. Eram toți în stare de șoc. Era ciudat de liniște. Cu 2 ore mai devreme, eram acolo privind umilința în față. Păream morți și îngropați. Acum aveam cupa în mâini. Ne uitam unul la celălalt și ne întrebam: ce s-a întâmplat? Președintele David Moore a venit în fugă cu lacrimi pe față. I-am cerut o țigară și am fumat împreună la duș" - Didi Hamann.

"Am crescut știind ce înseamnă fotbalul din cupele europene pentru Liverpool Football Club. Am văzut imagini cu Emlyn Hughes, Phil Thompson și Graeme Souness ridicând cupa și voiam asta pentru mine. Am dormit cu cupa în camera de hotel. Nu voiam să o pierd din ochi" - Steven Gerrard.

Ziua următoare, echipa s-a întors la Liverpool unde 1 milion de oameni au ieșit pe străzile orașului la parada din oraș. La 15 ani distanță, Liverpool așteaptă să cucerească titlul pentru prima data după o pauză de 3 decenii. Nu va exista o paradă, fanii se vor bucura de la distanță, jucătorii vor simți doar că este un premiu onorific pentru munca din ultimul an. Lumea s-a schimbat însă "Miracolul de la Istanbul" reprezintă una dintre poveștile pentru care tuturor ne este #DORdeSPORT.