Helmut Duckadam și povestea unui meci de legendă! Cum a trăit finala de la Sevilla: "Acum e acum"

Fotbalul românesc e în stare de șoc, după ce omul din spatele celei mai mari performanțe din istoria țării noastră în plan fotbalistic, Helmut Duckadam, a încetat din viață. Fostul portar a retrăit momentele unice de la Sevilla în cartea sa, "O victorie aplaudată", apărută în 1989.

Helmut Duckadam, fostul mare portar român care a rămas în istoria fotbalului mondial grație celor 4 penalty-uri apărate la Sevilla, în finala Cupei Campionilor din 1986, a încetat din viață în această dimineață, la vârsta de 65 de ani.

Duckadam a fost unul dintre cele mai mari simboluri ale Stelei, care a intrat definitiv în istoria fotbalului ca "eroul de la Sevilla", având o prestație memorabilă în finala cu Barcelona, disputată pe stadionul "Ramon Sanchez Pizjuan".

Catalanii erau mari favoriți în fața echipei antrenate de Emerich Jenei, dar nu au reușit să-l învingă pe Duckadam în timpul regulamentar de joc. Au urmat loviturile de departajare, în care roș-albaștrii aveau să scrie probabil cea mai frumoasă pagină din istoria fotbalului românesc. Helmut Duckadam a avut unul dintre rolurile principale, hipnotizându-i pe jucătorii Barcelonei.

UEFA Conference League

CFR Cluj a remizat cu Alashkert în Conference League! Formația din Gruia nu a impresionat

acum 42 minute

Povestea finalei legendare de la Sevilla a fost redată de fostul portar în cartea sa, "O victorie aplaudată", apărută în 1989 la Editura Militară din București, volum în care Duckadam își spune povestea de viață.

Goalkeeper-ul mi-a mărturisit în cadrul unui interviu, realizat în martie 2019, că volumul a fost scris de marele cronicar Ioan Chirilă, în urma unor discuții purtate de cei doi, față în față sau la telefon, în perioada iulie-august 1989, la Arad și București.

Duckadam i-a povestit lui Ioan Chirilă cum a trăit finala istorică din 1986, ce a simțit în timpul loviturilor de la 11 metri, iar jurnalistul a pus povestea pe hârtie în stilul său inconfundabil, reușind să păstreze și să transmită perfect emoțiile de pe teren ale fostului mare portar român.

Iată cum a trăit legendarul fotbalist momentele unice de la Sevilla, povestite în capitolul "E rândul meu" din cartea sa, "O victorie aplaudată".

Duckadam și amintirea unui meci de legendă

"Stadionul parcă nu mai e atât de înfricoșător. Trompeții au obosit. Poate că pentru prima oară se gândesc că s-ar putea pierde această finală, de care s-a temut, culmea!, însuși Venables. Dacă stau să mă gândesc bine acum, Venables e un gentleman, cum se spune în țara lui. Deși, nu i-ar veni bine de loc să piardă această finală, după ce a pierdut și campionatul și Cupa Spaniei, nu-și asmute echipa, pentru a forța victoria cu orice preț... Fluier final... Au fost fără sfârșit aceste 120 de minute... Acum sunt clipe dar tocmai de aceea le are în minte... Acum e rândul meu... Băieții mă părăsesc. Se îndreaptă spre centrul terenului, care e un fel de oază pentru ambele echipe. Acum ești singur, Duckadame! Mă uit la Urruti. Are puterea să-mi zâmbească, deși știu foarte bine ce e în sufletul lui...

Cele două 'oști', frânte cum sunt, s-au întins pe iarbă. Deocamdată ne privesc, dar curând își vor ascunde fața în iarbă... Am rămas noi doi. Eu și Urruti. Și arbitrul Vautrot, pe care îl simt puțin nervos...

Cu toate că știu care ar fi ordinea în care vor trage ai noștri, am ceva emoții... Am auzit de Majaru. Asta e foarte bine. Majaru a fost într-o zi mare. E adevărat, va trage primul, ceea ce mi se pare un handicap, dar e, totuși, cea mai bună soluție...

Într-adevăr, Majaru! Pornește spre poarta lui Urruti... Stadionul urlă ca avionul care-ți trece deasupra casei. Îl văd pe Majaru înaintând, cu spatele lui ușor adus și curbat. Am senzația că e un copil. Că s-a micșorat prin nu știu ce întâmplare ciudată... Îmi întorc capul spre tribună. Nu vreau să privesc. Peste numai un minut o să-mi vină mie rândul. Și trebuie să fiu gata...

Nu-mi vine să cred! Stadionul a erupt. Asta înseamnă că Majaru a ratat. Mă întorc. Îl văd din nou pe Majaru, depărtându-se. Pare și mai mic. N-aș fi crezut, pentru nimic în lume! Dar n-am timp... În tribune se dansează. Barcelona conduce cu 1-0... Și, deodată, nu știu prin ce minune, mă aud strigând: 'Acum e acum, Duckadame!' Și se face liniște... Tribunele, care s-au 'prăbușit' ca o cascadă pe gazon, în timp ce se pregătea să apere Urruti, au amuțit. Omul lor va trebui să tragă în liniște, fără să fie tulburat...

Înaintează Alesanco. El e căpitanul! El trebuie să aibă onoarea de a aduce scorul la victorie. Înaintează fără grabă. Am timp să privesc bara din stânga, apoi pe cea din dreapta. Cu toate că iau aceste repere de mai bine de 10 ani, mai e nevoie să te uiți o dată. Mi se pare la un pas. La o depărtare a brațului. Și când te gândești că mulți spun că penalty-ul e o lovitură care nu se poate apăra. Dar, iată, cu un minut în urmă, Urruti... Încerc să mă concentrez. Să-mi fixez crampoanele în solul Sevillei, cum fac atleții de 100 la start... (Bineînțeles că toate astea îmi vin în minte acum, după ce au trecut mai mult de trei ani, dar dacă ar fi existat atunci, pe Sanchez Pizjuan, o mașină de citit gândurile, tot așa s-ar fi imprimat).

Alesanco își potrivește îndelung mingea. Apoi se retrage, măsurându-și pașii, ca rugbiștii înainte de transformare. Îi pândesc toate mișcările. Nu mă uit la fața lui. Nu cred în povestea cu hipnotizarea celui care urmează să tragă. Caut alte repere, mai sigure. Se apropie momentul. Sunt numai ochi. Îi urmăresc mișcările. Hop! l-am prins. Piciorul de sprijin e prea aproape de minge. Corect, desigur, dar Alesanco nu mai poate face fenta de stânga pentru a trimite în dreapta sa. Lovește. Mă arunc în dreapta, pentru că este imposibil să tragă în stânga mea. Oh, ce ușurare. Am prins! Am prins! Am egalat și aici! Mergem înainte!

Din cauza concentrării, alerg cu spatele curbat, de parcă aș vrea să bat pe cineva... Ies în afara careului mare, pe linia de corner. Mă îndrept spre steguleț, adică spre tribună. Și tribună mă primește cu un amestec de ură și de admirație, pe care îl simt... Nu vreau să mă uit spre ai mei... Cred că au rămas întinși pe iarbă. Poate că Lăcătuș și-a aruncat pumnul spre cer... el, care în aceste momente, nu se poate stăpâni...

Îngenunchez pe iarbă. Sunt destul de departe de poarta 'mea'. Nu vreau să privesc... Știu că se pregătește Boloni. El e cel mai potrivit. Poate că ar fi fost mai bine să fi început cu el... Bătrânul Loți, care a văzut atâtea... Au început din nou trompeții... Asta înseamnă că Loți se apropie de minge. Nu vreau să mă gândesc la nimic. Trebuie să mă concentrez la maximum. Încerc să inspir adânc. Și să-mi țin respirația. Mult, cât mai mult... Trebuie să-mi alung gândurile... Zgomotul crește până la coșmar... O să tragă Loți... E la mijloc un ritm pe care noi, portarii, îl avem.

Ceee? A erupt din nou stadionul. A ratat Loți! A ratat Loți. Mă uit cu coada ochiului spre el... Se retrage greu, de parcă ar purta pe umeri un sac de 80 de kile. Dar ține pumnii strânși, ca boxerii în gardă, amenințători... Cred că dacă i-aș da acuma un pistol, și-ar trage un glonț în cap... Mă îndrept spre poartă... Zgomotul scade iarăși, pentru că urmează Spania. Chiar așa, Spania. Dacă a venit și regele Juan Carlos, înseamnă că e în joc onoarea sportivă a Spaniei. Dar și a noastră... S-a făcut liniște. Cei 72 000 vor să-l ajute pe Pedraza... Vor să facă liniște... Trage unul de-al lor... Se spune că acasă te ajută și zidurile... Acum e atâta liniște, încât am impresia că stadionul Pizjuan e pustiu... Încerc să nu mă gândesc la nimic... Nu pot alunga, însă, gândul că acum e baiul cel mare. Dacă a ratat Loți, nimic nu mai e sigur... Pedraza își potrivește mingea. Vautrot te privește ca la o radiografie... Aș vrea să cresc cu încă 10 centimetri, ca să nu mai aibă pe unde să tragă. Și să am 20 de kilograme în plus, deși ar fi imposibil. Chiar acum am 93... Flexez ceva mai mult genunchii, ca schiorii săritori de la trambulină... Respir din nou. E un moment hotărâtor. Oh, ce bine ar fi să-l păcălesc pe Pedraza! Dar cum? În capul se perindă milioane de calcule... Ce o fi în cel al lui Pedraza? Se gândește, desigur, că Majaru a tras în dreapta lui Urruti, iar Boloni în stânga. Iar Alesanco a încercat tot în dreapta și, deodată, calculatorul din capul meu se oprește. Pedraza o să încerce, desigur, să schimbe schema și să tragă tot în dreapta unui portar care va plonja în stânga... Se apropie. Liniște... Liniște... Piciorul lui nu mai e atât de apropiat de minge. Înseamnă că are variante. Mă arunc în dreapta. Și, Santa Lucia, prind mingea... Arunc din piept un cub de aer. A ținut figura! Sunteți iuți, voi, spaniolii, dar și noi am învățat atâtea... Ieri, încă, mi-am spus că la o eventuală departajare am să prind două din cinci... Mi-am făcut norma... Aș vrea să mă pot apropia de Majaru și Boloni, să-i îmbrățișez... tocmai pe ei, care au ratat primele două... Dar n-am voie. Trebuie să mă duc în colțul meu. Acolo e bine. Acolo sunt singur și-mi refac celula nervoasă... Îmi revine în minte duelul Tancredi-Grobelaar, când am dat de gustul penalty-urilor de departajare... Atunci, Grobelaar aprins un penalty. Tancredi - niciunul. În meciul Urruti-Duckadam, 2-2 și cântarul e la 0, nimic nu se înclină...

Acum se pregătește Lăcătuș... Va urma Balint. Au tras bătrânii. Urmează tinerii. Eu, ce sunt la 27 de ani? S-ar părea că sunt încă tânăr, mai ales în postul de portar, pentru care, cum se spune, viața începe la... 30 de ani. Merg cu tinerii!

Și iarăși liniște. Pentru Urruti. Îl privesc pe după umăr. Se închină. A făcut-o și la primul penalty. În zadar... De aici, de la vreo 15 metri, îi aud până și răsuflarea lui Lăcătuș. Marius mârâie. E furios. Nici nu știu pe cine e supărat. Dar așa e el. Fără furia lui de totdeauna nu am fi ajuns aici... Liniștea e deplină. La 2-2 (mă gândesc la ratări) Marius e în situația unui baraj... Am privit, de o mie de ori la video, penalty-urile. Le-a privit și Robert. Îl aud mereu pe Coca-Cosma: 'Lăcătuș trebuie să marcheze! Lăcătuș va marca!' Vorbele astea se aud mereu în casa noastră, pentru că Robert le-a prins și intonația. Și le repetă mereu, pentru că prietenul lui de suflet este Lăcătuș. Nu s-a sinchisit să-mi spună atunci, la revenirea de la Sevilla: 'Da, tată, tu ai fost formidabil, dar n-ați fi putut face nimic fără penalty-ul lui Lăcătuș'...

Marius a tras tinerește, fără să se gândească prea mult. Și-a spus parcă că dacă o să tragem mereu 'la știință', n-o să ajungem nicăieri, o să ne apuce miezul nopții la Sevilla... Și a tras, cu ochii închiși cred, cum a făcut și Dumitrache la Guadalajara, când a tras la vinclu, la poarta lui Vencel...

Când mingea a lovit transversală și a intrat în poartă, stadionul parcă s-a dezagregat... A fost ca prăbușirea unui bloc la cutremur. Încet, încet, parcă filmat cu încetinitorul... Apoi totul s-a întunecat. Sanchez Pizjuan și-a pierdut speranța, cu toate că urma Pichi Alonso, omul care i-a adus în finală...

Am revenit în poartă. Și iar am dat drumul la calculator. Acum, ca un șahist în fața unei probleme foarte greu de rezolvat. Aud că la șah marii jucători calculează chiar și 14-15 mutări înainte... Și își întind cel puțin trei-patru curse în acest șir. Mă ardea creierul. Ce-o să facă Alonso? Normal ar fi să tragă în stânga... Dar ce mai e normal acum, când clipele trec și suntem la cel mult 5 minute de rezultatul final? Am o idee nebună, dar simt că e cea mai... bună. Am să mă arunc tot în dreapta. Pichi Alonso are în rezervă, desigur, și varianta asta, dar e de cel mult 10 la sută...

E iarăși liniște pentru că, pe măsură ce ne apropiem de final, totul se amestecă și nimic nu mai e normal. Pichi se apropie... Îi e și lui frică, desigur. Chiar de mine, poate și de căutătura mea, care e forțată, desigur, dar ce nu face omul? A tras! A tras! A tras! Tot în dreapta. Și m-am dus tot în dreapta! A căzut în cursă. Eram sigur că o să tragă tot în dreapta. Uf! Încep să-mi pierd mințile de atâtea calcule... Abia acum am curajul să mă uit spre ai mei. Unii s-au ridicat. Se apropie. S-au tras 6 penalty-uri și s-a marcat unul singur. Nu cred că s-a mai întâmplat așa ceva într-o competiție la vârf...

Vine rândul lui Balint. Nu mai mi-e frică să privesc. Deși o fac tot de departe. Am încredere în Balint. Nu cum a avut Coca-Cosma în Lăcătuș, dar mi-a plăcut Balint astăzi. Deși, dacă stau să mă gândesc bine, nimeni n-a jucat ca Majaru. Poate Iovan... Dar Majaru a ratat...

Balint se apropie cu pașii lui mari, pe care e greu să-i prevezi, pentru că sunt oarecum dezordonați, ca elanul săritorului de triplu... Cred că o să tragă la fel de tare ca și Lăcătuș. E și el din generația 'furioșilor'... Trompeții sună cu o forță vecină cu disperarea... Balint! Nu apuc... Șut! Oh, ce frumos! L-a aruncat pe Urruti în stânga și a trimis destul de ușor în dreapta porții spaniolului...

Avem plus doi la adevăr, cum ar spune cronicarii... dar și spaniolii mai au două încercări până la cinci. Mai e important e faptul că avem 2-0... Se pregătește Marcos. Bun tehnician, fentează foarte bine, mai bun decât Carrasco la treaba asta... Ce fac? S-ar putea ca Marcos să se gândească la faptul că știu să mă arunc doar în dreapta. (Se mai întâmplă.) M-am decis! Mă duc în stânga. Până la urmă, e o probă de rezistență psihică. Ei trag în dreapta mea, fiind siguri că o să mă duc și în stânga... Eu, însă...

A pornit Marcos! Pași mici, greu de prins și ei. Dar nimic nu ma poate opri acum să mă duc în stânga. M-am dus! M-am dus! M-am dus!

Ești a mea! A mea! Alerg ca un nebun. Nu prea știu eu cât e scorul, dar ceva îmi spune că e bine. Arunc mingea sus, sus, sus de tot. Ca rugbiștii care aruncă și se duc grămadă spre minge, la locul în care probabil o să cadă. În drumul meu nu stă nimeni. L-aș călca... Dar îmi sare în față Boloni. Aproape că mă plachează. Se formează un meleu peste mine. Reușesc să 'țin'. În aceste momente vecine cu nebunia, se apropie de mine Urruti și-mi dă mâna, aproape plângând. Și o face cu o demnitate pe care nu o pot uita... Îmi aduc aminte, cu 4 ani în urmă, tot aici, la Sevilla, antrenorul Franței, Hidalgo, tuna și fulgera împotriva departajării prin penalty-uri... Pierduse semifinala cu RFG-ul, după ce fusese - e adevărat - mai bun. Gestul lui Urruti mi s-a părut de mare sportivitate...

La un moment dat, nu mai știam ce trebuie să facem. Noroc că au venit fotografii și ne-au amintit că am câștigat Cupa Campionilor. Cât mă privește, după ce am apărat al patrulea penalty, am aruncat mingea în slava cerului nu pentru că aș fi fost convins că am câștigat Cupa, ci pentru că am socotit, pur și simplu, că am făcut și eu ceva neobișnuit...

În forfota de pe teren m-a înconjurat un grup de copii. Mi-au cerut mănușile. Am încercat să mă apăr. Au insistat. Nu voiau un tricou. Îmi voiau mănușile. Mi-a fost greu să-i refuz, dar mănușile aveau și ele un destinatar: Robert..."

Superliga

Daniel Pancu a găsit soluția! Artificiul la care va apela antrenorul pentru a-l înlocui pe Borza

acum 2 ore

Cupa Mondială FIFA

Semnale de alarmă la Campionatul Mondial! Șapte meciuri sunt suspectate de manipulare

acum 3 ore