De ce este necesar fairplay-ul financiar în fotbalul modern

Pentru a fi în totalitate sinceri, trebuie să admitem că se mai discuta sporadic despre FFP atunci când oficialii UEFA erau acuzați de către opinia publică de faptul că această invenție a fost doar pentru ochii lumii și că niciun club cu adevărat mare și care contează nu o să aibă vreodată de suferit, totul fiind o mascaradă, o joacă de-a băieții buni și băieții răi.

Recentele dezvăluiri despre situația campioanei Angliei în exercițiu, Man. City, au izul de răspuns mult așteptat la acuzațiile anterioare. O dovadă că „iată, nimeni nu este mai presus de lege, fie el bogat sau sărac”.

Nu putem analiza în detaliu și pertinent „cazul Manchester City”, deoarece ne lipsesc date și informații importante, așa că vom lăsa soluționarea speței în mâinile capabile ale persoanelor abilitate. Ceea ce putem face noi însă este să clarificăm utilitatea demersului UEFA de acum 10 ani, în contextul creșterii numărului de atacuri la adresa acestui mecanism. Unde înainte erau vocali cei care susțineau că nu se întâmplă nimic, brusc au început să se audă contestatarii cei mai aprigi ai FFP-ului.

Regula fairplay-ului financiar a fost adoptată în mai 2010 de către Comitetul Executiv al UEFA și acceptat de către 100 de grupări din Asociația Cluburilor din Europa (ACE), organismul care reprezintă cluburile și luptă pentru a le proteja. Echipe precum Manchester United, Chelsea sau Barcelona fac parte din ACE, așadar nu a fost o regulă trecută pe repede înainte, fără a fi consultate cluburile, așa cum sugerează unii binevoitori care deplâng soarta cluburilor incluse cu forța în acest joc al finanțelor.

În câteva cuvinte, fairplay-ul financiar interzice unui club să cheltuie mai mult decât încasează. Așadar, tu Barcelona, Manchester United sau Voluntari nu ai voie să fii pe minus și nu trebuie să ai datorii către alte cluburi, angajați sau stat în timpul sezonului. Mai mult, pentru a încuraja dezvoltarea durabilă și sănătoasă, investițiile în stadioane și academii nu sunt considerate cheltuieli, această încadrare diferită fiind practic un mecanism de încurajare a cluburilor să investească în viitorul acestora și nu în căutarea succesului imediat.

După anul 1990, veniturile cluburilor de fotbal din Europa au început să crească semnificativ. Banii suplimentari de care acestea beneficiau au făcut să crească foarte mult prețurile jucătorilor și salariile acestora, deoarece lumea știa acum că echipele de fotbal au de unde, deci puteau cere cât mai mult.

Mirajul reușitei imediate a părut că farmecă pe toată lumea, așa că toți s-au înghesuit să pompeze bani în transferuri și salarii, mergând pe marginea prăpastiei financiare. Participarea în Uefa Champions League aduce venituri importante și crește cota cluburilor. Așadar, mulți au început să investească inconștient pentru a ajunge la masa bogaților și pentru a primi și ei o felie cât mai groasă.

Dar, surprinzător, banii, deși te ajută, nu garantează nimic în viață. Leeds United a accesat la începutul anilor 2000 împrumuturi importante, bazându-se pe veniturile sporite de participarea în UCL. Totul părea că merge bine, însă două sezoane la rând echipa nu s-a calificat în UCL (în ciuda investițiilor), iar asta le-a fost aproape fatal. Împrumuturile trebuiau rambursate, dar fondurile lipseau. Prin urmare, cei mai buni jucători ai clubului au început să fie vânduți, iar asta a scăzut și mai tare performanțele echipei. Fără performanțe, veniturile s-au redus și mai mult (un cerc vicios!), iar plata împrumuturilor a devenit și mai grea. S-a ajuns în cele din urmă la vânzarea stadionului și la intrarea clubului „sub administrare”, adică preluarea frâielor de către contabili, mai puțin antrenarea jucătorilor. Din anul 2000 până în 2008, 42 de cluburi au intrat „sub administrare”, ceea ce demonstrează existența unui trend periculos.

Această paradigmă comportamentală a cluburilor a fost practic încurajată și de formatul ligilor din Europa, cu promovări și retrogradări. Permanenta amenințare a determinat patronii și investitorii să ia unele decizii hazardate, totul sub presiunea eliminării de pe prima scenă a fotbalului și a căderii în irelevanță.

Pe lângă Leeds, un alt exemplu care pare că a fost uitat cu prea mare lejeritate este cel al lui Anzhi Makhachkala. A durat mai mult să învăț să le scriu numele decât a durat succesul modelului lor financiar. Preluat de către un investitor rus foarte bogat, viitorul lui Anzhi părea unul asigurat. S-au anunțat 200 de milioane de dolari pentru infrastructură și alte multe zeci de milioane pentru transferuri și salarii. La un moment dat, Anzhi cheltuia 116 milioane pe an doar pentru salarii. Eto’o, jucătorul care venea la meciuri cu propriul avion, câștiga 23 de milioane pe an.

Totul bine și frumos până când patronul s-a sucit la 180 de grade din varii motive, iar clubul a fost prins în ofsaid financiar. Degringoladă maximă, tăierea investițiilor, vânzarea celor mai buni jucători, apoi retrogradarea și acum anonimatul. Nimeni nu mai știe nimic de acest club care acum niște ani impresiona lumea prin ambițiile sale.

Pentru că da, acestea sunt riscurile unor investiții necontrolate. Un individ poate să fie foarte bun în industria lactatelor, dar să nu aibă habar de cum se conduce un club de fotbal. Are impresia că dacă investește și tot investește, într-un final succesul va putea fi cumpărat. Dacă era așa de ușor în viață, cei bogați chiar le aveau pe toate. Din fericire pentru noi, ceilalți, ziua de mâine ne oferă și nouă șansa cuvenită.

O recentă opinie citită susținea necesitatea abrogării acestei „legi”, pentru că este de sorginte socialistă. Adică totul este o scenetă de stânga, care încearcă introducerea unui soi de comunism în fotbal, pentru o egalizare forțată și inhibarea individualismului. Doar că UEFA nu-ți interzice nimic. Vrei să cheltui 500 de milioane vara asta? Ok, asigură-te că și produci atât. Libertatea totală a conducătorilor de a investi cât vor ei, fie și exagerat într-o perioadă scurtă de timp, pare că ține de libertatea și judecata fiecăruia, dar exemplele menționate (și mai sunt) arată că lipsa unui cadru reglementat poate conduce la situații limită, în care nu au de suferit doar jucătorii, angajații clubului și comunitatea locală, ci și terții care de obicei primesc înapoi doar 5-10% din cât li s-ar cuveni.

Amuzant este că autorul opiniei la care fac referire părea că este un susținător fervent al capitalismului dur american. Ceea ce probabil că nu știa este că modelul pe care UEFA încearcă să-l implementeze acum, prin FFP, este tocmai cel american, orientat către profit, organizarea financiară impecabilă și riscurile falimentului la un minim posibil.

Într-adevăr, prin aceste restricții financiare, echipele potente financiar sunt puțin îngrădite, iar asta mai echilibrează balanța. Cu toate acestea, restricțiile de care pomenesc se aplică și cluburilor mai puțin dezvoltate, cărora le va fi și mai greu să atingă următorul nivel. Și pentru că am menționat modelul nordic, mi-am și imaginat o posibilă soluție, doar teoretică momentan.

Țările nordice sunt caracterizate prin sistemul de impozitare progresiv, în funcție de venituri. Așadar, cel mai bogat plătește mai mult pentru că are de unde, iar cel mai sărac mai puțin. Pe acest principiu, cluburile cu venituri care se încadrează într-un plafon superior ar trebui să aibă restricții mai dure, pe când cele cu încasări mai mici, să aibă o libertate mai mare de mișcare fiscală pentru că fără asumarea unor decizii curajoase, este aproape imposibil ca ele să se dezvolte. De asemenea, o potențială pedeapsă pentru granzii care vor să fenteze FFP-ul, ar putea fi diminuarea încasărilor din drepturile TV și redirecționarea acestora către echipele care se luptă să atingă următorul plafon. Dacă se poate ajunge la un consens pe o astfel de metodă de „pedepsire”, UEFA (prin asumarea fiecărui campionat) ar da un semnal foarte clar că într-adevăr țintește ajutorarea echipelor mai mici și păstrarea unui fotbal sustenabil.