Getty Images

Povestea lui Jose Villalonga, antrenorul care a adus prima Cupă a Campionilor lui Real Madrid

Povestea lui Jose Villalonga, antrenorul care a adus prima Cupă a Campionilor lui Real Madrid

02/12/2019 la 12:26Actualizare 02/12/2019 la 13:03

Pe 4 decembrie se împlinesc 100 de ani de la nașterea unuia dintre cei mai importanți antrenori din istoria fotbalului spaniol. Pe numele său întreg - José Villalonga Llorente – s-a născut la Cordoba și avea să transforme fotbalul iberic într-un mod ireversibil.

În tinerețe a jucat la nivel de amatori la echipele locale, neîmpărtășind o carieră de jucător profesionist, fiind preocupat de pregătirea fizică și de serviciul voluntar în armată de partea părții Naționaliste. După ce și-a definitivat studiile în domeniul pregătirii sportive, și-a luat licența de antrenor în 1949, la doar 30 de ani și în 1952 a fost cooptat în staff-ul tehnic al primei echipe de la Real Madrid ca preparator fizic.

Prima dată a lucrat cu Enrique Fernandez ca și principal și a luat campionatul la o distanță de patru puncte de FC Barcelona, după ce în sezonul precedent Real Madrid a terminat pe locul 3 la distanță de 3 puncte de campioana Barcelona. Pentru Real a reprezentat primul campionat câștigat după o pauză de 20 de ani cu o echipă care îi avea în componență pe Di Stefano, Gento, Munoz, Molowny și Hector Rial.

Alfredo di Stefano

Sezonul următor (1954-1955) a început la fel, cu Enrique și Jose la conducerea tehnică a echipei; totul a fost bine și frumos până în etapa a 13-a, când a preparatorul fizic a devenit principal în locul uruguayanului care a adus campionatul. Din fericire pentru Real, schimbarea nu a produs un șoc negativ, echipa reușind să-și apere titlul din nou în fața Barcelonei și calificându-se în premieră în nou-formata competiție Cupa Campionilor Europeni. În plus, Villalonga a reușit să câștige și Cupa Latină într-o finală cu Reims, jucată la Paris, o competiție care a încercat să emuleze ideea pe fundația căreia s-a construit CCE-ul. Singurul eșec a fost ratarea finalei Cupei Generalului, unde a fost învins de Sevilla lui Helenio Herrera.

Real Madrid: Rial (6, 73)

J. Alonso

Atienza – Oliva – J. Navarro

M. Munoz (C) – Zarraga

Rial – Perez-Paya – Di Stefano – Molowny – Gento

* echipa folosită în finala Cupei Latine

Primul sezon întreg ca și principal la Real Madrid (1955-1956) a fost unul de anduranță, deoarece au fost nevoiți să facă față unui ritm diferit și alert de meciuri – în trei competiții simultan. La prima campanie europeană, Real Madrid a reușit să-și adjudece prima ediție a Cupei Campionilor Europeni, repetând exact același cadru ca în finala Cupei Latine: același adversar și același stadion – Stade Reims cu un scor de 4-3 la Paris. Până în finală, Realul lui Villalonga a jucat șase meciuri și a trecut trei tururi: 2-0 și 5-0 cu Servette (turul 1), 4-0 și 0-3 cu Partizan (sferturi), 4-2 și 1-2 cu AC Milan (semifinale).

Real Madrid: Di Stefano (14), Rial (30, 79), Marquitos (67)

J. Alonso

Marquitos – Atienza – R. Lesmes

M. Munoz (C) – Zarraga

Joseito – Marsal – Rial – Gento

Di Stefano

* echipa folosită în finala CCE

Pe plan intern, au reușit să termine pe podium dar la mare distanță de noua campioană – Atletico Madrid (o distanță de 10 puncte) și vicecampioană – Barcelona (9 puncte). De asemenea, ei au fost eliminați și din semifinalele Cupei Generalului de către Athletic Bilbao. Dar datorită performanței europene, au primit un loc automat în viitoarea ediție a competiției alături de noua campioana a Spaniei – Atletico. Singurele repere domestice cu care se pot mândri sunt o victorie 8-3 cu Celta în campionat și cele 24 de goluri care l-au făcut pe Di Stefano golgheterul campionatului.

Sezonul următor (1956-1957) s-au redresat pe plan intern și au readus titlul de campioană la Madrid, terminând cu un avans de 5 puncte deasupra Sevillei și Barcelonei. Di Stefano și-a păstrat titlul de golgheter, îmbunătățindu-și recordul din urmă cu un sezon ajungând la 31 de goluri în campionat. În Cupă, au fost eliminați din nou înainte de finală și de rivalul clasic Barcelona. La doi ani distanță de la finala Cupei Latine de la Paris, Real Madrid a repetat performanța de a se califica și învinge în finala acestui turneu pe Benfica, cu scorul de 1-0 prin Alfredo di Stefano (min. 50).

Di Stéfano, Atlético-Real Madrid.

La a doua campanie europeană, Real Madrid a reușit să-și adjudece a doua ediție a Cupei Campionilor Europeni , învingând în finala reprezentanta Italiei – AC Fiorentina. Până în finală, Realul lui Villalonga a jucat șase meciuri și a trecut trei tururi: 4-2 și 1-3 cu Rapid Viena (turul 1), 3-0 și 3-2 cu Nice (sferturi), 3-1 și 2-2 cu Manchester United (semifinale).

Real Madrid: Di Stefano (69p), Gento (75)

J. Alonso

Marquitos – M. Torres – R. Lesmes

M. Munoz (C) – Zarraga

Kopa – Mateos – Rial – Gento

Di Stefano

* echipa folosită în finala CCE

După această experiență unică la Real Madrid, Jose Villalonga a fost cooptat de colectivul tehnic al Federației Spaniole de Fotbal pentru a superviza pregătirea fizică a tuturor naționalelor, inclusiv prima reprezentativă. Implicit a intrat în structurile Școlii de Antrenori și a devenit un profesor de fotbal la acea instituție.

În iulie 1959, a fost adus în staff-ul tehnic al lui Atletico Madrid, unde a fost numit director tehnic. În octombrie 1959, antrenorul lui Atletico – Fernando Daucik și-a dat demisia după un început ratat cu 3 înfrângeri în primele 6 meciuri și a fost înlocuit cu Villalonga. În primul sezon (1959-1960), Atletico a terminat pe 3, dar a câștigat Cupa Spaniei. De altfel, finala a fost chiar împotriva lui Real Madrid și a fost câștigată cu 3-1.

Atletico: Collar (51), Jones (76), Peiro (86)

Madinabeytia

Rivilla – A. Callejo – Alvanito

Ramiro – Chuzo

Polo – Adelardo – M. Jones – Peiro – Collar (C)

* echipa folosită în finala Cupei Spaniei

În al doilea sezon (1960-1961), Villalonga a reușit să termine pe locul 2 într-un campionat destul de fragmentat privind pozițiile în clasament; campioana acelei ediții Real a câștigat cu un avans de 12 puncte față de Atletico, iar Zaragoza a terminat pe locul 3 la 7 puncte sub Atletico, practic o diferență de 19 puncte între locul 1 și locul 3.

Jose și-a respectat tradiția începută la Real Madrid, ca în fiecare sezon să aducă măcar un trofeu – ceea ce s-a întâmplat cu Cupa Generalului, pe care și-a apărat-o în fața aceluiași rival tradițional – Real – într-o finală jucată pe Santiago Bernabeu și câștigată cu 3-2. Acest trofeu i-a asigurat prezența în ediția secundă a Cupei Cupelor – competiția europeană dedicată câștigătorilor sau finaliștilor – după situație – a cupelor naționale.

Atletico: Peiro (20, 46), Mendonca (59)

Madinabeytia

Rivilla – I. Calleja – Griffa

Ramiro – A. Callejo

M. Jones – Adelardo – Mendonca – Peiro – Collar (C)

* echipa folosită în finala Cupei Spaniei

În al treilea sezon (1961-1962), Villalonga a reușit să termine pe locul 3 într-un campionat câștigat de Real Madrid, unde distanța dintre cele două a fost la final de doar șapte puncte. În acest sezon și-a pregătit succesorul, împărțind sarcinile de pregătire și deciziile tehnico-tactice cu el – Rafael Garcia – Tinte – (andaluz ca și Villalonga, fost jucător la Atletico).

Jose Villalonga

La prima participare în Cupa Cupelor, Atletico Madrid a reușit să se impună , învingând în finala reprezentanta Italiei – AC Fiorentina după 1-1 în tur și 3-0 în retur. Ironic sau nu, ultimul trofeu european câștigat de Villalonga cu o echipă spaniolă a fost tot împotriva Fiorentinei. Până în finală, Atletico-ul lui Villalonga a jucat opt meciuri și a trecut patru tururi: 4-1 și 3-2 cu Sedan (turul preliminar), 2-0 și 1-1 cu Leicester City (primul tur), 3-1 și 1-1 cu Werder Bremen (sferturi), 4-0 și 1-0 cu Motor Jena (semifinale).

Atletico: Peiro (11)

Madinabeytia

Rivilla – I. Calleja – Ramiro – Chuzo

J. Glaria – M. Jones

Adelardo – Mendonca – Peiro – Collar (C)

* echipa folosită în turul finalei Cupei Cupelor (Glasgow)

Atletico: Jones (8), Mendonca (27), Peiro (59)

Madinabeytia

Rivilla – I. Calleja – Ramiro – Griffa

J. Glaria – M. Jones

Adelardo – Mendonca – Peiro – Collar (C)

* echipa folosită în returul finalei Cupei Cupelor (Stuttgart)

Cudouă campionate, două cupe ale Generalului, două cupe latine, două Cupe ale Campionilor și o cupă a cupelor , Jose Villalonga s-a retras cu nouă trofee importante din circuitul echipelor de club, preluând în toamna lui 1962 (26 septembrie) echipa naționala a Spaniei, după turneul final al Campionatului Mondial din Chile; în paralel a rămas și director tehnic la Atletico Madrid până la finalul sezonului.

El a preluat oficial echipa națională în septembrie, deși fusese numit dinainte de turneul final din Chile, fiind parte a comitetului de selecție care a organizat meciurile de amicale post-Campionat Mondial. În patru meciuri amicale, a obținut trei victorii (un 3-1 cu Peru, 4-0 și 4-1 cu Chile) și o înfrângere (0-2 cu Argentina).

Primul lui obiectiv a fost calificarea la Campionatul European din 1964 – care era găzduit de Federația Spaniolă de Fotbal și presupunea o serie de faze preliminarii. În prima fază preliminară, a avut ca rival chiar naționala României, reprezentând pentru Villalonga momentul debutului oficial. Și ce debut.

Pe 1 noiembrie 1962, în fața a 51.700 de spectatori aflați pe stadionul Santiago Bernabeu, Spania a întâlnit pentru prima dată România într-un meci oficial și a dărâmat-o cu un scor de 6-0. România era antrenată de Titi Teașcă, îl avea căpitan pe Titus Ozon. La spanioli, liderul de selecții era Gento – 30, Atletico dădea cei mai mulți titulari – 4 și media de vârsta era în jur de 25,6 ani. De asemenea, Villalonga a folosit mulți debutanți la acest meci Paquito, J. Glaria, Veloso și Guillot, ultimii doi marcând două treimi din goluri.

Spania: Guillot (7, 20, 70), Veloso (9), Collar (17), I. Nunweiller (81autogol)

Vicente

Pachin – Rodri – I. Calleja

Paquito – J. Glaria

Collar (C) – Adelardo – Veloso – Guillot – Gento

Meciul retur a venit pe 25 noiembrie la București, în fața a peste 72.000 de spectatori, iar același lucru i-a impulsionat pe elevii lui Gheorgh Popescu – acum selecționer – să-și ia revanșa cu 3-1, Veloso marcând golul de onoare; din fericire pentru Villalonga, Spania a câștigat la general cu 7-3 și a acces în turul următor – unde avea să întâlnească Irlanda de Nord. La acel meci, și-a făcut debutul Amancio de la Real Madrid.

O săptămână mai târziu au jucat un amical cu Belgia, la Bruxelles, încheiat 1-1 și în ianuarie 1963 au remizat 0-0 cu Franța. La aceste două meciuri, Villalonga a folosit în mare parte aceeași formă de echipă și jucători, dar i-a și debutat pe Sadurni, Morollon, Serena. De menționat că au mai jucat un meci amical între cele două meciuri de calificare cu Irlanda de Nord în iunie 1963 – cu Scoția în fața căreia a pierdut acasă cu 2-6.

Pe 30 mai au întâlnit noul adversar din calificările pentru Euro 64, Irlanda de Nord, la Bilbao, în fața a 27.900 de spectatori și a remizat 1-1, cu Amancio marcator al primului său gol la națională. Partida retur din octombrie, cinci luni mai târziu, a adus o victorie a ibericilor cu 1-0 în fața a 45.000 de oameni adunați la Belfast. Golul a fost marcat de veteranul Gento în repriza secundă. Astfel, în ultimul tur preliminar urmau să întâlnească Irlanda în primăvara lui 1964.

Pe 1 decembrie au jucat un meci amical cu Belgia la Valencia, după ce în urmă cu un an, Spania a remizat 1-1 pe teren belgian. De data asta, trupa lui Villalonga a pierdut cu 1-2 pe Mestalla în fața a 50.00 de oameni și Zoco a fost singurul care a reușit să înscrie pentru spanioli. Trei luni mai târziu, au întâlnit Irlanda la Sevilla în fața 27.000 de fani și au câștigat categoric cu 5-1, cu Amancio și Marcelino – marcatori de duble și Fuste –debutant-. O lună mai târziu, la Dublin, Spania și-a confirmat statutul de forță învingând din nou cu 2-0 în fața a 38.000 de fani, cu debutantul Zaballa marcator al unei duble.

După ce au eliminat România, Irlanda de Nord și Irlanda în faza de calificare, Spania s-a calificat la turneul final organizat de Federația Spaniolă – ce presupunea de fapt disputarea semifinalelor și a finalei. În semifinale a întâlnit Ungaria pe stadionul Santiago Bernabeu și a avut nevoie de prelungiri ca s-o învingă, cu 2-1. Pereda a deschis scorul și Amancio a marcat golul decisiv din prelungiri. Astfel, a ajuns în finală, care s-a jucat tot pe Santiago Bernabeu și unde i-a avut ca oponenți pe cei din Uniunea Sovietică. Pe 21 iunie, 4 zile după semifinale, Spania învingea cu 2-1 URSS-ul și-și adjudeca primul trofeu continental interțări. La fel ca în semifinale, Pereda a deschis scorul și Marcelino a înscris golul decisiv în ultimele zece minute în fața unui public de 125.000 de spectatori.

Spania: Pereda (6), Marcelino (84)

Iribar

Rivilla – Olivella (C) – I. Calleja

Zoco – Fuste

Lapetra – Suarez – Marcelino – Pereda – Amancio

* echipa folosită în finala Euro 1964

Villalonga a reușit în 1964 o premieră, specializându-se în astfel de evenimente – după prima Cupă a Campionilor pentru Real Madrid, prima Cupă a Cupelor pentru Atletico și acum prima Cupă a Europei pentru Spania. Performanța naționalei Spaniei a fost repetată de abia după 44 de ani în 2008 și 2010 de Aragones și Del Bosque.

Cinci luni mai târziu în noiembrie 1964 a urmat un amical important la Porto în compania naționalei Portugaliei. Vecinii iberici ai Spaniei au câștigat cu 2-1, printr-o dublă a lui Eusebio, iar la spanioli a înscris Fuste. E interesant că naționala lusitană se baza pe nucleul de jucător a trei cluburi tradiționale – Sporting, Porto și Benfica, iar Spania pe șase cluburi.

Jumătate de an mai târziu aveau să reîntâlnească Irlanda într-un meci cu miză, în grupa a 9-a de calificare. Primul meci a fost pierdut la Dublin în mai 1965 cu 0-1 în fața 40.000 de fani, punându-i într-o situație delicată pe spanioli în meciul retur; la acel meci Pat Dunne și Ufarte au debutat. Meciul retur din octombrie a adus o victorie cu 4-1 a Spaniei cu un Pereda în zile mari – marcator al unei triple și Lapetra marcatori. Golurile spaniolilor au venit după ce irlandezii au deschis scorul.

Inițial, din grupa de calificare a făcut parte și naționala Siriei, care s-a retras în solidaritate cu reprezentativele africane care s-au retras din calificări pentru a protesta privind numărul mic / alocat zonei – confedereației lor pentru turneul final. În consecință, cele două naționale rămase au jucat în sistem tur-retur, câștigând meciurile lor de acasă și mizând pe un posibil play-off pe teren neutru pentru calificare. La Paris, s-a rejucat acest duel, iar Ufarte a adus calificarea la Cupa Mondială din Anglia 1966 cu un gol marcat în min. 80.

La nivel de meciuri amicale, Spania a jucat din nou cu Scoția, terminând cu un 0-0 în mai 1965 – debutându-l pe Luis Aragones la prima echipă a Spaniei; în decembrie 1965 a jucat la Madrid cu naționala Angliei, gazda următorului Mondial și a fost învinsă cu 0-2 de trupa lui Bobby Moore. Alte șase luni mai târziu, în Coruna, Spania a remizat 1-1 cu Uruguay – cu veteranul Gento marcator în min. 77.

Aventura lui Villalonga și a Spaniei în Anglia a fost una dezamăgitoare și dureroasă, deoarece veneau din postura de campioană a Europei.În grupa secundă a turneului final, spaniolii au avut ca adversari pe argentinieni, elvețieni și germani. Prima etapă s-a jucat la Birmingham, unde Argentina a bătut Spania cu 2-1 în fața a peste 42.700 de spectatori, Pirri marcând pentru iberici. Apoi, spaniolii au recuperat în a doua etapă cu o victorie cu același scor 2-1 în fața Elveției, pe stadionul Hillsborough din Sheffield cu o audiență de 30.000 de oameni, cu goluri marcate de Sanchis și Amancio în repriza secundă venite după o repriză condusă de elvețieni. În ultima etapă, jucată la Birmingham, tot în fața a peste 42.000 de spectatori, nemții și-au demonstrat renumele, revenind de la 0-1, Fuste fiind cel care a deschis scorul în primul sfert de meci.

Argentina v Spania

La finalul fazei grupelor, Germania și Argentina au terminat pe loc de calificare și au mers mai departe, Spania și Elveția au ieșit din competiție. Pentru Villalonga nu a fost însă ultimul meci căci a mai prins un meci cu Irlanda, terminat 0-0, în fața a 37.000 de oameni aflați la Dubli – meci pentru campania de calificare la europeanul din 1968. După acest meci a fost înlocuit cu Domenico Balmanya și s-a retras din postura de antrenor al unui club sau naționale.

Astfel, din 1967 va rămâne directorul Școlii Naționale de Antrenori, unde va continua să introducă sisteme și strategii care vor ajuta fotbalul spaniol să-și depășească propria condiție. Din păcate pentru Villalonga, acesta a suferit un infarct miocardic pe 7 august 1973, care i-a cauzat decesul la o vârstă destul de tânără, 53 de ani și 6 luni. Pentru mulți a rămas și va rămâne primul antrenor spaniol care să aducă un trofeu european la un club important sau la selecționata roja.