Analiză tactică. Chelsea sub comanda lui Frank Lampard. Cum îi poate pune probleme lui City

Înainte de începerea sezonului actual, situația celor de la Chelsea părea una întunecată: antrenorul care a readus-o în „top 4” și care a câștigat Uefa Europa League a plecat, cel mai bun jucător, Eden Hazard și-a făcut și el bagajele lăsând un gol important în fromația patronată de Abramovich, în timp ce multele milioane ale rusului au devenit inutilizabile din cauza interdicției de a mai face transferuri.

Peste acest peisaj sumbru care nu anunța nimic spectaculos, mai ales că adversarii păreau pe cai mari (Man. City dublă campioană, Liverpool câștigătoarea Uefa Champions League, Tottenham finalistă, Arsenal cu investiții din nou importante), s-a mai adăugat și vestea aducerii lui Frank Lampard pe banca tehnică a „albaștrilor”. În condițiile în care echipa trece prin schimbări structurale semnificative, iar la orizont se anunță un sezon competițional dificil, formația fiind angrenată acum și în Uefa Champions League, decizia de a aduce un antrenor tânăr, neconfirmat de duelurile aprige din Premier League, poate fi considerată o mișcare curajoasă sau nesăbuită, verdicul fiind dat de către rezultatele echipei în cauză.

Dacă după primele etape concluzia care se profila la orizont, fără posibilitate de tăgadă, era „nesăbuită”, iată că timpul pare să îl transforme pe Abramovich într-un „curajos” și într-un vizionar. Compensând lipsa posibilității de a își întări formația prin aducerea jucătorilor de la alte echipe, încă puțin cunoscutul manager Frank Lampard, și-a întors privirea către produsele academiei proprii, decizie care se arată acum mai mult decât inspirată.

Tinerețea și efervescența unor jucători precum Mount, Abraham, Hudson-Odoi,Tomori sau James, împreună cu viziunea tactică și strategică a lui Lampard, au făcut din Chelsea o echipă spectaculoasă care are și rezultate, momentan fiind pe locul al 3-lea în Premier League, cu o medie de 2, 3 goluri pe meci.

Vom analiza în continuare elementele cheie din jocul tactic pregătit de Frank Lamprd, cu punctele forte și slabe aferente.

Din pricina slăbiciunilor defensive despre care vom discuta în rândurile ce urmează, Lampard a încercat diferite sisteme în primele sale zile pe banca „albaștrilor”. Căutând mai multă siguranță, fostul mijlocaș englez a testat chiar și un sistem cu 3 fundași centrali, însă rezultatele nu au fost cele scontate.

Atunci când Kante nu a putut fi utilizat, Lampard a mers pe un sistem cu care jucătorii săi erau obișnuiți de pe vremea lui Sarri, 4-3-3. După revenirea fâșnețului și inepuizabilului mijlocaș francez, Frank pare că s-a decis asupra sistemului 4-2-3-1.

Chiar dacă este un tehnician la început de drum și ia pentru prima oară contact cu aerul înțepător al Premier League, Frank Lampard dă dovadă de mult curaj, atât prin aruncarea tinerilor în luptele cele mai crâncene de pe prima scenă a fotbalului englez, cât și prin jocul de presing foarte avansat.

Da, este frumos, este atractiv și poate fi și foarte eficient să îți împingi liniile până aproape de poarta adversă și să încerci recuperări rapide și apoi contraatacuri letale, dar la fel de bine totul se poate transforma într-un dezastru dacă jucătorii nu sunt suficient de bine antrenați pentru o astfel de partitură.

Și tocmai cu această problemă se confrunta la început de sezon Chelsea.

Chelsea încerca să recupereze cât mai sus mingea și de aceea jucătorii ofensivi, sprijiniți de mijlocași, se avântau către fundașii adverși pentru a-i forța să greșească. Problema cu această abordare mai agresivă era lipsa de coordonare a întregii echipe. Rigorile fotbalului actual nu permit ca o formație care se vrea a fi „de top” să nu preseze ca un bloc unitar. Iar Chelsea nu prea făcea asta.

Din cauza modificărilor efectuate în linia fundașilor și pentru că relațiile dintre aceștia nu erau încă sudate, exista această ruptură în jocul de presing al celor de la Chelsea, care crea un spațiu foarte marte între mijlocași și fundași. Astfel, adversarul putea să arunce mingea în spatele mijlocașilor lui Lampard, iar fundașii, care nu se alăturau jocului de presing, rămâneau astfel fără nicio protecție.

Lipsa de siguranță și coeziune a fundașilor se vedea și în momentul în care pasul la ofsaid se cerea. În multe ipostaze - vezi partidele cu Norwich sau Liverpool (din Super Cupă) – 3 fundași făceau pasul la ofsaid, în timp ce unul se retrăgea. Această nesiguranță în partenerul din defensivă se transpurea mai departe și în lipsa de curaj de a face pasul în față în presing alături de mijlocași, deoarece fundașii se temeau de scăpările pe contraatac ale adversarilor, știind că nu se pot baza pe coechipieri.

Aceste hibe defensive au hărțuit-o pe Chelsea și i-au mâncat puncte importante, însă situația a fost îmbunătățită pe măsură ce meciurile s-au scurs. Marele avantaj al lui Lampard rămâne însă faza ofensivă.

Spre deosebire de perioada lui Sarri, Chelsea joacă acum mai puțin elaborat și pompos, fiind mult mai directă și axată pe modalitățile cele mai bune de a ajunge rapid la poarta oponenților.

Chiar dacă nu se mai schimbă atâtea pase între jucători până să se ajungă în poziția de finalizare, Lampard a știut să profite și de moștenirea italianului Maruzio Sarri. Mă refer desigur la schimbările rapide de pase care se concretizează în aplicarea principiului „third-man”.

Acest principiu presupune ca după o secvență rapidă de pase, să se găsească un jucător al echipei care se află în posesie, liber și nemarcat. Adică jucătorul „A” pasează la jucătorul „B” care, cât mai repede, trebuie să paseze la jucătorul „C” care, în mod normal, trebuie să se afle acum scăpat de adversarul direct.

Un traseu uzitat destul de des este acesta.

Unul dintre fundași (jucătorul „A”), profitând de faptul că mijlocașii centrali au creat culoarul eliberând zona centrală, pasează către Abraham (jucătorul „B”) care a coborât între linii. Mai departe, atacantul celor de la Chelsea pasează către Mount sau unul dintre mijlocașii centrali – jucătorul „C”, pentru că adversarul nu poate să fie cu ochii în același timp și pe minge și pe adversar. Xavi spunea că este imposibil să te aperi împotriva acestui principiu. Prin aceste pase directe și rapide, Chelsea izbutește în multe momente să destabilizeze defensivă adversă.

Un alt avantaj al coborârii lui Abraham este fapul că deseori fundașul central advers îl urmează. Prin urmare, datorită acestei mișăcări, există un spațiu mare în defensiva adversă pe care jucători precum Pulisic sau Mount, foarte sprinteni, îl pot specula imediat. Această versatilitate încurcă oponenții, aceștia neștiind la ce să se aștepte.

O altă transformare importantă față de sezonul trecut, este utilizarea zonelor laterale și a centrărilor. Sarri spunea că nu îi plac centrările și că preferă ca mingea să rămână jos. Lucru care s-a și întâmplat în sezonul competițional precedent, deoarece Chelsea a avut o medie de 5 centrări pe meci.

Lampard pare ceva mai îngăduitor cu acest procedeu și îl folosește mai des.

Pulisic și Willian, jucătorii de bandă, intră mult în centru trăgându-i și pe fundașii laterali adverși. Această mișcare a acestora către ax creează mult spațiu în tușă pentru fundașii laterali ai lui Lampard, în timp ce ceilalți jucători ofensivi atacă suprafața de pedeapsă a oponentului. Sub Frank Lampard, Chelsea înregistrează aproximativ 12 centrări pe meci.

Începutul mai puțin fericit la cârma „albaștrilor” putea să îi frângă visul lui Lampard chiar din fașă, în ciuda situației dificile în care clubul se afla. Cu toate acestea, tânărul manager englez a știut să rămână calm și concentrat, să nu se piardă cu firea în fața atacurilor furibunde din presă și să caute soluțiile acolo unde trebuie.

Drept răsplată, Chelsea este acum o echipă foarte plăcută ochiului, pe locul 3 în Premier League și cu șanse mari de a termina pe una din primele două poziții în Uefa Champions League. Și totul realizându-se cu schimbări în garnitura formației și prin intermediul tinerilor proveniți din propria academie, lucruri care nu pot decât să îi facă foarte optimiști pe fanii celor de la Chelsea cu privire la viitorul echipei lor favorite.