Interviu cu Jurgen Klopp pentru The Players Tribune

Cel mai bun antrenor FIFA din lume, Jurgen Klopp, a scris povestea sa pentru The Player's Tribune după ce a cucerit trofeul la gala de pe 23 septembrie. Managerul celor de la FC Liverpool a vorbit despre cariera sa, despre momentul care i-a schimbat viața, despre greșelile din cariera de antrenor și motivul pentru care a ratat golul care a eliminat-o pe Barcelona din UEFA Champions League în sezonul 2018/2019.

”Trebuie să încep cu o poveste ușor stânjenitoare. Deoarece mă tem că lumea din exterior îi privește pe fotbaliști și manageri ca pe niște zei. Fiind creștin eu cred într-un singur Dumnezeu și vă pot asigura că El nu are nimic de-a face cu fotbalul. Adevărul este că noi eșuăm, constant. Și când eram un manager tânăr am avut multe eșecuri. Aceasta este una dintre acele povești.

Trebuie să ne întoarcem în 2011. Echipa mea Borussia Dortmund juca împotriva lui Bayern Munchen. Era un meci uriaș în campionat. Nu mai câștigasem la Munchen de vreo 20 de ani. Eu mă inspir foarte mult din filme și mereu când vreau să-mi motivez băieții mă gândesc la Rocky Balboa. În opinia mea, cele 4 filme din seria Rocky ar trebui să fie arătate în școlile publice din întreaga lume. Ar trebui să fie precum învățarea alfabetului. Dacă vezi aceste filme și nu simți că vrei să te urci pe vârful unui munte, atunci este ceva greșit cu tine.

Așa că în seara de dinaintea meciului cu Bayern i-am strâns pe toți jucătorii pentru o întâlnire cu echipa. Toți băieții stăteau jos, luminile stinse. Le-am spus adevărul: ”Ultima dată când Dortmund a câștigat la Munchen, majoritatea dintre voi erați încă în pamperși”. Apoi am început să pun pe eran imagini din Rocky IV. Cel cu Ivan Drago. Un clasic, în opinia mea. Drago aleargă pe bandă și este legat la monitoare și e studiat de cercetători. Vă aduceți aminte faza? Le-am spus băieților: ”Vedeți? Bayern Munchen este Ivan Drago. Cel mai bun în toate. Cea mai bună tehnologie. Cele mai bune mașinării. Este de neoprit”. Apoi îl vedem pe Rocky când se antrena în Siberia în cabana mica. Taie lemne și cară buturugile prin zăpadă până în vârful muntelui.

Și le-am spus băieților: ”Vedeți? Aștia suntem noi. Suntem Rocky. Suntem mai mici, da. Dar avem pasiune! Avem inimi de campioni! Putem reuși imposibilul!”. Iar eu continuam cu povestea și la un moment dat m-am uitat la băieți să le văd reacțiile. Mă așteptam să fie pe scaune, să fie gata să urce pe un munte în Siberia, să fie înnebuniți. Dar toți statea inerți, cu ochii goi. Nicio expresie. Erau ca greierii. Se uitau la mine de parcă întrebau: ce spune nebunul astă?! Și atunci am realizat. Stai, când a apărut Rocky IV, prin 1980 si ceva? Erau născuți băieții? Și am spus într-un final: ”O secundă băieți. Vă rog să ridicați mâna dacă știți cine este Rocky Balboa”. Doar două mâini au fost ridicate, Sebastian Kehl și Patrick Owomoyela. Toți ceilalți și-au cerut scuze.

Tot discursul meu - o prostie! Era cel mai important meci al sezonului. Poate pentru unii jucători era cel mai important meci din viața lor. Iar managerul țipă de 10 minute despre tehnologia sovietică și Siberia! Hahahaha. Vă puteți imagina? A trebuit să îmi încep tot discursul de la zero.

Vedeți voi, aceasta este o poveste reală. Astfel de lucruri se întâmplă în viață. Suntem oameni. Uneori ne facem de râs, asta e. Credem că susținem cel mai tare discurs din istoria fotbalului și, când colo, vorbim prostii. Dar ne trezim dimineața următoare și o luăm de la capăt. Știți care e cea mai ciudată parte din poveste? Sincer nu pot spune cu siguranță dacă am câștigat sau am pierdut meciul. Sunt destul de sigur că am ținut acel discurs în 2011 când am câștigat cu 3-1 și asta cu siguranță face povestea și mai tare. Dar nu pot fi 100% că e așa. Iar asta este partea legată de fotbal pe care oamenii nu o înțeleg. Rezultatele le uiți, ajungi să le încurci. Dar acești băieți, acea parte din viața mea, aceste mici povești... pe astea nu le uiți niciodată”.

”Sunt onorat că am câștigat premiul FIFA pentru cel mai bun antrenor seara trecută, dar sincer nu suport să fiu pe o scenă cu un trofeu de unul singur. Tot ce am realizat în acest joc a fost posibil doar datorită tuturor celor din jurul meu. Nu doar jucătorii, dar familia și băieții mei și toți cei care mi-au fost alături de la început, când eram foarte, foarte tânăr.

Sincer să fiu, când avea în jur de 20 de ani, dacă cineva venea din viitor să-mi spună tot ceea ce mi se va întâmpla în viață, nu l-aș fi crezut. Dacă Michael J. Fox (Back to the Future) venea el însuși în mașina lui zburătoare să-mi spună ce se va întâmpla, aș fi spus că e imposibil.

Când aveam 20 de ani am trăit momentul care mi-a schimbat complet viața. Eram încă un copil dar tocmai am devenit tată. Nu era cel mai bun moment, să fim sinceri. Jucam fotbal amator și mergeam la universitate pe timpul zilei. Ca să pot plăti școala, lucram într-un depozit unde erau ținute filme pentru cinematografe. Pentru cei mai tineri de aici, nu vorbesc despre DVD-uri. Eram în finalul anilor 80 așa că totul era încă pe film. Camionul pleca la 6 dimineața să luăm noile filme și încărcam și descărcam canistre imense de metal. Erau destul de grele. Te rugai să nu fie difuzat un film pe 4 discuri, precum Ben-Hur. Când se întămpla asta, era o zi foarte proastă pentru tine. Dormeam 5 ori pe noapte, mergeam la depozit dimineața și apoi mergeam la cursuri pe parcursul zilei. Seara mergeam la antrenamente și apoi mergeam acasă să petrec ceva timp cu fiul meu. A fost o perioadă foarte dificilă. Dar m-a învățat cum arată viața reală.

A trebuit să devin o persoană serioasă la o vârstă fragedă. Toți prietenii mă sunau să mergem la pub seara și fiecare os din corp voia să răspundă: ”Da, da, vreau să merg!” Dar, desigur, nu puteam să merg pentru că nu mai traiam doar pentru mine. Copiilor nu le pasă dacă ești obosit și că ai vrea să dormi până la prânz. Când ești cu adevărat preocupat de viitorul unei micuțe persoane pe care ai adus-o pe lume, acela este momentul adevărat de îngrijorare. Acela este momentul cu adevărat dificil. Orice se întâmplă pe un teren de fotbal nici nu se poate compara cu asta.

Uneori oamenii mă întreabă de ce zâmbesc mereu. Chiar și după ce pierdem un meci, uneori tot zâmbesc. Asta deoarece atunci când s-a născut fiul meu am realizat că fotbalul nu este pe viață și moarte. Nu salvăm vieți. Fotbalul nu este ceva ce ar trebui să răspândească tristețe și ură. Fotbalul ar trebui să fie despre inspirație și bucurie, mai ales pentru copii. Am văzut ce poate să facă o mică minge rotundă pentru viața multora dintre jucătorii mei. Călătoriile personale ale unor jucători precum Mo Salah, Sadio Mane, Bobby Firmino și mulți dintre băieții mei sunt incredibile. Dificultățile pe care le-am avut ca tânăr în Germania nu se compară cu ce au trebuit să depășească. Sunt atâtea momente în care ar fi putut cu ușurință să renunțe, dar au refuzat să cedeze. Nu sunt zei. Pur și simplu nu au renunțat niciodată la viselele lor”

”Cred că 98% din fotbal este legat de modul în care gestionezi eșecurile și să poți zâmbi în continuare și să găsești bucuria în ziua următoare. Am învățat din greșeli încă de la început. Nu voi uita niciodată prima greșeală. Am preluat postul de antrenor în 2001 la Mainz, club la care fusesem jucător timp de 10 ani. Problema era că toți jucătorii îmi erau în continuare prieteni. Încă mă strigau ”Kloppo”. Când a trebuit să anunț echipa de start pentru primul meci, m-am gândit că este corect să merg și să le spun fiecăruia în față. Ei bine, a fost un plan foarte prost pentru că aveam camere duble la hotel.

Vă puteți imagina. Am mers în prima cameră și am rugat doi jucători să stea pe pat și m-am îndreptat spre unul dintre ei și i-am spus: ”Vei fi titular mâine”. Apoi m-am uitat la celălalt și i-am spus: ”Din păcate, nu vei juca mâine din primul minut”. Mi-am dat seama cât de tâmp a fost planul meu când al doilea jucător se uita în ochii mei și m-a întrebat: ”Dar .. Klopp .. de ce?”. De cele mai multe ori, nu există un răspuns. Singurul răspuns adevărat este că putem începe doar cu 11 oameni. Din nefericire, a trebuit să mai fac asta de 8 ori, 18 jucători în camere duble. Doi jucători pe pat, unul titular și celălalt, nu. De fiecare dată: ”Dar Klopp, de ce?”. Hahaha. A fost dureros. A fost prima din multe dăți în care am intrat în r**** ca antrenor. Ce poți face? Iei un șervețel și te cureți și înveți. Dacă nu mă credeți, gândiți-vă la asta. Chiar și cel mai mare triumf al meu ca manager s-a născut după un dezastru.

Să pierzi cu 3-0 cu Barcelona în Champions League e cel mai prost rezultat imaginabil. Când ne pregăteam pentru manșa retur, discuția cu echipa a fost directă. Nu a fost Rocky de data asta. În mare parte am vorbit de tactică. Dar le-am spus și adevărul: ”Trebuie să jucăm fără doi dintre cei mai buni atacanți din lume. Lumea din exterior spune că nu este posibil. Și, să fim sinceri, probabil e imposibil. Dar pentru că este vorba despre voi? Pentru că este vorba despre voi, avem o șansă”. Chiar am crezut asta. Nu a fost vorba despre abilitățile lor tehnice ca fotbaliști. A fost vorba despre cine sunt ei ca oameni și tot ce au trebuit să depășească în viață. Singurul lucru pe care l-am mai adăugat a fost: ”Dacă vom eșua, hai să o facem în cel mai frumos mod posibil”. Desigur, a fost foarte ușor pentru mine să spun acele cuvinte. Eu sunt cel care urlă de pe margine. Este mult mai dificil pentru jucători chiar să o facă. Dar pentru că au fost acești băieți și pentru că au fost 54.000 de oameni pe Anfield am reușit imposibilul. Lucrul cel mai frumos din fotbal este că nu poți să faci totul de unul singur.

Din păcate, momentul cel mai tare din istoria Champions League ... nu l-am văzut. Poate este o metaforă buna pentru viața unui manager de fotbal. Nu știu. Dar am ratat complet momentul de geniu pur al lui Trent Alexander-Arnold. Am văzut mingea ieșind în corner. L-am văzut pe Trent mergând să execute. L-am văzut pe Shaqiri pe urmele lui. Dar m-am întors cu spatele pentru că urma să facem o schimbare. Vorbeam cu asistentul meu și ... știți, mi se face pielea de găină de fiecare dată când mă gandesc ... am auzit zgomotul. M-am întors spre teren și am văzut mingea zburând în poartă. M-am întors spre bancă și m-am uitat la Ben Woodburn și el a spus: ”Ce s-a întâmplat?” Iar eu am spus: ”Nu am idee!” Anfield parcă explodase, o nebunie curată. Abia îmi mai auzeam asistentul și el țipa: ”Mai facem schimbarea?” Hahaha. Nu îl voi uita niciodată spunând asta. Va rămâne mereu cu mine.

Vă puteți imagina? Optspreze ani ca manager, milioane de ore în care am urmărit jocul și am ratat cel mai tare moment care a avut loc vreodată pe terenul de fotbal. Din acea seara probabil am văzut golul lui Divock de 500.000 de ori. Dar, în persoană, am văzut doar cum mingea a lovit plasa. Când am ajuns în cămăruța mea după meci, nu am luat nicio gură de bere. Nu aveam nevoie. Am stat acolo cu o sticla de apă în liniște, doar zâmbind. Ceea ce simțeam nu pot să descriu în cuvinte. Când am ajuns acasă, familia și prietenii erau în continuare în picioare, toată lumea sărbătorea. Dar eram atât de epuizat emoțional încât am mers pe cont propriu în pat. Corpul și mintea mea erau complet goale. Am avut cel mai bun somn din viața mea. Cel mai frumos moment a avut loc dimineața următoare și am realizat: ”Încă e adevărat. Chiar s-a întâmplat”. Pentru mine, fotbalul este singurul lucru care poate inspira mai mult decât cinema-ul. Te trezești dimineața și magia a fost reală. Chiar l-ai trimis la pământ pe Drago. S-a întâmplat. M-am gândit la asta din iulie când am dus trofeul UEFA Champions League pe străzile din Liverpool. Nu am cuvinte să descriu emoțiile acelei zile. Mergeam cu autobuzul și de fiecare dată când credeam că parada s-a terminat - nu era posibil să mai existe alți oameni în orașul Liverpool - faceam un viraj și parada continua. Ireal. Dacă aș putea pune toate emoțiile, tot entuziasmul, toata iubirea din aer din acea zile și le-aș ambala, lumea ar fi un loc mai bun”.

”Nu am putut să îmi scot din minte emoția acelei zile. Fotbalul mi-a dat totul în viață. Dar vreau să ofer înapoi lumii ceva. E ușor pentru mine să spun. Dar cum poți face cu adevărat diferența?

În ultimul an am fost inspirat când i-am văzut pe Juan Mata, Mats Hummels, Megan Rapinoe si atât de mulți care s-au alăturat mișcării Common Goal. Dacă nu știți despre munca acestora, ceea ce fac e incredibil. Mai mult de 120 de jucători au decis să dea 1% din câștigurile lor pentru a sprijini ONG-urile de fotbal din lume. Au ajutat deja sprijinind programele pentru juniori din Africa de Sud, Zimbabwe, Cambodgia, India, Columbia, Marea Britanie, Germania și multe alte țări. Nu este vorba doar despre cei mai bogați fotbaliști din lume. Întreaga echipă de start a naționalei feminine a Canadei s-a alăturat cauzei. Fotbaliști din Japonia, Australia, Scoția, Kenya, Portugalia, Anglia, Ghana s-au alăturat... Cum să nu fii inspirat de așa ceva? Despre asta e fotbalul. Vreau să fac parte din așa ceva. Așa că voi dona 1% din salariul anual către Common Goal și sper ca mulți, mulți oameni din lumea fotbalului să mi se alăture.

Să fim sinceri, oamenilor. Suntem foarte norocoși. Este responsabilitatea nostră ca oameni privilegiați să oferim ceva înapoi copiilor din întreaga lume care vor doar o șansă în viață. Nu ar trebui să uităm cum era când aveam cu adevărat probleme. ”Bula” în care trăim nu este lumea reală. Îmi pare rău dar orice se întâmplă pe terenul de fotbal nu este o problemă reală. Ar trebui să existe un scop mai important pentru acest joc decât venituri și trofee, nu? Gandiți-vă câte putem realiza dacă vom fi toți împreună și dăm 1% din ceea ce facem pentru a face o schimbare pozitivă în lume. Poate că sunt naiv. Poate că sunt un bâtrân nebun și visător. Dar pentru cine este acest joc până la urmă? Cu toții știm foarte bine că este pentru visători” - Jurgen Klopp