Cu 25 de titluri obținute de-a lungul celor 19 ani de carieră la nivelul băncii tehnice, despre succesul lui Jose Mourinho putem spune că poate fi creditat pe seama experiențelor trăite, dar și a cunoștințelor dobândite alături de tehnicieni precum Bobby Robson, respectiv Louis van Gaal. Primii pași în drumul către performanță i-a făcut alături de regretatul antrenor englez, fiind cooptat în staff-ul său tehnic la echipe precum Sporting Lisabona, FC Porto sau FC Barcelona, rămânând mai apoi în staff-ul lui Louis van Gaal, succesorul lui Robson pe banca formației catalane, alături de care avea să lucreze timp de trei sezoane.
În urma întregului proces de ucenicie, Mourinho nu doar că a căpătat cunoștințele tactice necesare pentru a putea tinde către aspirații din ce în ce mai pretențioase, însă a adoptat și un altfel de caracter, întotdeauna încrezător în propriile sale concepții.
Văzut ca un continuator al principiilor tehnico-tactice impuse de fostul antrenor al celor de la Ajax și selecționer al Olandei în două mandate diferite, Rinus Michels, van Gaal s-a bucurat de un succes incomensurabil în primii săi ani ai carierei de tehnician, reinventând o echipă ce se confrunta cu o sincopă a propriei istorii, odată cu plecarea lui Johan Cruyff. Astfel, odată venit la prestigiosul club de pe De Meer, van Gaal a șters puțin praful deja pus peste vitrina cu trofee a clubului și a adus, într-un decurs de șase sezoane, trei titluri de campioană în Eredivisie, un trofeu UEFA Champions League, un trofeu al Cupei UEFA , o Cupă a Olandei, o Supercupă a Europei și o Cupă Intercontinentală. Chiar și astăzi, Louis van Gaal rămâne al doilea cel mai titrat antrenor din istoria ”lăncierilor”, după însuși Rinus Michels.
Ligue 1
Verdictul medicilor pentru Messi! Când va reveni starul lui PSG pe teren după accidentare
ACUM 7 ORE
Succesul obținut de van Gaal într-un moment de criză al lui Ajax i-a oferit acestuia o reputație de elită, proclamat de sine ca fiind un ”inovator”, instalat pe banca tehnică a Barcelonei pentru a readuce simfonia fotbalistică din timpul mandatului conaționalului său, Johan Cruyff, ilustrată printr-un modul de joc 3-4-3 cu o așezare de romb în zonă centrală, ce le-a conferit catalanilor echilibru pe toate compartimentele. Acest detaliu a contribut la succesul major al Barcelonei de la începutul anilor 1990, când FC Barcelona a obținut patru titluri de campioană a Spaniei, o Cupă a Regelui, un trofeu UEFA Champions League, o Cupă a Cupelor și o Supercupă a Europei. După cele două titluri de campioană obținute de van Gaal pe Camp Nou, traiectoria tehnicianului batav a luat o cu totul altă direcție. După un mandat eșuat ca selecționer al Olandei și o reîntoarcere umbrită de inconstanță la Barcelona, Louis van Gaal s-a confruntat, poate pentru ultima dată, cu o reputație pozitivă odată cu câștigarea Eredivisie alături de AZ Alkmaar, al doilea titlu de campioană din istorie, înainte de sincopa de la Bayern München.
În momentul numirii sale la Manchester United, suporterii s-au arătat fericiți de plusul experiență acumulat odată cu venirea lui Louis van Gaal, după celebra, însă nu într-un mod plăcut, aventură a lui David Moyes pe banca ”diavolilor roșii”. Totul părea ca o gură de aer proaspăt cțnd, de fapt, contrariul așteptărilor a ieșit la iveală. Nu doar că Louis van Gaal nu a fost antrenorul pe care fanii și-l imaginau, cu un set de idei bine gândit și cu o strategie potrivită pentru un club ce, după despărțirea de Sir Alex Ferguson, nu doar că nu a mai reușit să își adjudece un trofeu Premier League, ci au obținut o singură clasare pe podium din vara anului 2013 și până în prezent, chiar sub mandatul celui ce prezintă principalul subiect de discuție al acestui articol și totodată fostul antrenor secund al lui van Gaal la Barcelona, José Mourinho.
În dese rânduri catalogat drept un ”fotbal plictisitor”, anost și fără creativitate, prestațiile dezamăgitoare din mandatul lui Louis van Gaal ale ”diavolilor roșii” au arătat, de fapt, fața pe care foarte mulți dintre iubitorii sportului rege nu credeau că o vor vedea la antrenorul olandez: incapacitatea. De a redresa o situație ce părea că se îndreaptă înspre mai rău, de a consola vocile revoltate ale fanilor, ori, și cel mai important aspect, de a se adapta la cerințele fotbalului modern. Din acest motiv, nu puține sunt acele dăți în care imaginea lui Louis van Gaal este târșită și desconsiderată, în ciuda lucrurilor pe care le-a lăsat ”sportului-rege”. Datorită unei experiențe de care, din punctul meu de vedere, nu avea nevoie, și de care a încercat să țină cu dinții, în speranța că, cine știe, poate va întoarce destinul celor doi ani de mandat pe Old Trafford la 180 de grade.

Van Gaal

Credit imagine: PA Sport

În ceea ce privește traiectoria ”Specialului” în carieră, spre deosebire de Louis van Gaal, procesul a fost total invers. Dacă Louis van Gaal a fost pus față în față cu succesul imediat, odată cu prima sa experiență ca antrenor, Mourinho a fost forțat să asimileze și să deprindă, pe durata mai multor ani, tainele acestui sport și ceea se presupune, cu adevărat, rolul de ”regizor” al unei echipe de fotbal. Până la un anumit moment. De altfel, o asemănare cât se poate de importantă între Louis van Gaal și Jose Mourinho este nu doar declinul suferit în ultimii ani ai carierelor celor doi, ci și tratamentul injust primit atât din partea fanilor, în cazul de față Manchester United, cât și a celor implicați în sfera mass-media.
Nu poate fi contestat faptul că Mourinho urăște, cu desăvârșire, înteraga imagine degredabilă creată de-a lungul ultimui act, asocierea numelui său cu englezescul ”outdated”, dar și neputința de a schimba lucrurile și de a arăta, drept răzbunare, faptul că moștenirea sa încă trăiește. Însă pentru toate acestea, există un set de explicații și condiții pentru ca revenirea sa pe banca tehnică să fie cu adevărat rentabilă.
În general, pentru marea majoritate dintre tinerii aspiranți spre succes, începutul este constituit din ”baby steps”, în care parcă ar fi în stare să facă absolut orice necesitar pentru afirmare în ochii celor poziționați în funcții net superioare. Începând ca antrenor al grupelor de copii și juniori la Vitória Setúbal și continuând ca scouter pentru micuța formație Ovarense, Mourinho a căutat cele mai uzuale variante pentru a atrage atenția granzilor din Portugalia, în cele din urmă întregul efort fiind observat de Sir Bobby Robson, proaspăt devenit antrenor al celor de la Sporting Lisabona. Ucenicia lui Mourinho sub ”aripa” lui Bobby Robson a reprezentat baza unui traseu fulminant pe făgașul căruia se vor găsi entități fotbalistice, încărcate cu notorietate, precum FC Porto, Internazionale Milano, Real Madrid și, în epilog, Manchester United.
După etapa traducerii, la propriu, a urmat perioada translației tuturor concepțiilor fundamentale deprinse în urma colaborării alături de Bobby Robson și a necontenitelor ore de discuție tactică, purtate ori de câte ori Jose avea câte o consternare, ori curiozitate asupra sistemelor de joc folosite de Robson la Sporting Lisabona, FC Porto sau FC Barcelona. În toamna anului 2000, cu febra trecerii în noul mileniu remediată de pastila problemelor din viața cotidiană, José Mourinho își găsea primul angajament în calitate de antrenor principal, după ce a fost promovat din postura de antrenor secund. Plecarea lui Jupp Heynckes în primele săptămâni ale sezonului 2000/01 a facilitat împuternicirea lui Jose pe banca tehnică a celei mai prestigioase echipe lusitane. După puternicele insistențe ale președintelui Benficăi, Manuel Vilarinho, de a-l îndepărta de la echipă pe debutantul José, ce obținuse, într-un decurs de două luni și jumătate, șase victorii, trei rezultate de egalitate și două înfrângeri, Mourinho a încetat raporturile contractuale cu Benfica Lisabona după ce nu i-a fost propusă o prelungire de contract.
O învățătură de minte pentru José, care își ia galant tălpșița și merge la prim divizionara União de Leiria, la momentul actual fiind doar o umbră a echipei ce, în sezonul în care José Mourinho aducea o contribuție importantă într-un timp relativ de scurt, clubul din zona centrală a Portugaliei a obținut cea mai bună clasare la nivelul primului eșalon portughez: locul al cincilea. Această performanță nu a fost tratată cu superficialitate de FC Porto, care a demarat rapid tratativele pentru aducerea sa pe Estadio do Dragao, iar visul unei nopți de vară avea să devină realitate pentru autointitulatul ”Special”.

Jose Mourinho

Credit imagine: Getty Images

Primul impact asupra fotbalului european

La venirea sa înspre împărăția ”Dragonilor”, așa cum sunt porecliți cei de la FC Porto, José Mourinho a ținut să facă o promisiune, de care ulterior avea să se țină de cont și în jurul căreia să își creeze reputația de antrenor de top al fotbalului de pe ”bătrânul continent”: aceea de a o face pe Porto campioană a Portugaliei. În timpul stagiunii 2001/02, ostilitățile privind șansele la titlu fusese încheiat, iar echipa încheia prematur parcursul în UEFA Champions League pe ultima poziție, însă misiunea lui Mourinho se reflecta asupra construirii unui lot foarte competitiv, care să îi înțeleagă atât concepțiile tactice, cât și mesajele pe care acesta ținea să le transmită jucătorilor. Un grup de jucători, dornic să lucreze ca un tot unitar. De altfel, spiritul coeziv a fost unul dintre cele mai importante aspecte ale succesului lui Mourinho, ce l-am putut găsi de-a lungul timpului la echipe precum FC Porto, Chelsea sau Internazionale Milano, iar în cazurile Real Madrid și Manchester United, lipsa unui detaliu câtuși de insignifiant a reprezentat catalizatorul eșecului.
Adeptul procesului de periodizare, Mourinho a reușit să integreze antrenamentele atât în pregătirea tehnico-tactică, cât și în pregătirea fizică, interpretarea meciuriilor fiind conturată în jurul situațiilor specifice de joc, în care un antrenor trebuie să ia cele mai inspirate decizii. Astfel, din punct de vedere al programelor de antrenament, José Mourinho obișnuia să încorporeze exerciții bazate pe fitness, tehnică și pasaje de interpretaare tactică, rezolvând o parte din vechile probleme ale celor de la Porto pe faza ofensivă, cea defensivă și cele două traziții ale jocului: tranziția pozitivă, pe momentul recuperării balonului, respectiv tranziția negativă, intenția recuperării balonului de la adversar prin contrapressing.
Analistul portughez, Tiago Estêvão, a ținut să aducă în relief impactul lui José Mourinho asupra unor jucători ajunși fie pe final de carieră, fie la un nivel de care nimeni nu credea că vor trece, de asemenea și pentru revitalizarea unei echipe aflate în criză de identificare cu propria istorie.
A reușit să readucă speranța și pasiunea în carierele unor jucători care fie au fost departe de vârful lor de carieră, fie au ajuns la potențialul maxim. Este o misiune extrem de dificilă să reinventezi un jucător și să revoluționezi stilul său, în condițiile în care aceștia nu mai sunt la vârste fragede.
Formând scheletul echipei în jurul unor jucători precum Vítor Baía, Ricardo Carvalho, Costina, Deco, Dmitri Alenichev sau Hélder Postiga, Mourinho a întărit dispozitivul lui Porto prin jucători veniți de la echipe inferioare ale clasamentului în Portugalia, ori jucători veniți liberi de contract, aceștia fiind Nuno Valente, Derlei, Paulo Ferreira, Pedro Emanuel, Edgaras Jankauskas sau Maniche.
Cu un sistem de bază 4-3-1-2, ce uneori devenea 4-1-2-1-2, în funcție de cât de dispus era cel mai central mijlocaș din linia mediană de a coborî între compartimentul de mijloc și cel defensiv, José Mourinho a readus zâmbetul pe chipurile fanilor lui Porto odată cu titlul de campion al Portugaliei, dar și cu trofeul Cupei UEFA, adjudecat în urma unei finale disputate contra lui Celtic, scor 3-2, victorie obținută în urma golului marcat de golgheterul competiției, Derlei, în minutul 115.
În acel sezon, Mourinho nu doar că readusese titlul de campioană pe Estadio do Dragão, dar a reușit o asemenea izbândă cu record de puncte, 86 la număr. Doar Benfica, cu 88, va depăși acest punctaj, în sezonul 2015-16. Prin disciplină strictă și muncă intensă, José Mourinho a reușit să le câștige încrederea jucătorilor săi, drept pentru care antrenorul portughez a solicitat doar două transferuri, pe sume meschine în raport cu numerele de șapte zerouri pe care le întâlnim în piața de transferuri din fotbalul modern: Bosingwa, respectiv Benny McCarthy, ambii aduși pentru doar 4,5 milioane de euro. Venirea jucătorului sud-african a compensat plecarea lui Postiga în Anglia, către Tottenham, pentru nouă milioane de euro.
Pe ”dragoni” îi aștepta cel mai important test pe plan european, implicați în cea mai importantă competiție intercluburi din lume și cu ambiții colective mari. Aflați într-o grupă cu Real Madrid, Olympique Marseille și Partizan Belgrad, FC Porto s-a clasat pe locul secund și câștiga dreptul de a înfrunta una dintre marile favorite la adjudecarea ”urecheatei”, Manchester United. Campioană în exercițiu a Premier League, echipa pregătită de Sir Alex Ferguson pleca din postura de favorită a acestei duble manșe. Pe undeva firesc, având în vedere cele cinci victorii obținute în faza grupelor UEFA Champions League.
După un 2-1 pe teren propriu, FC Porto și-a consolidat calificarea în faza sferturilor de finală printr-un 1-1 pe Old Trafford, următorul adversar fiind Olympique Lyonnais, ce instalase o hegemonie în fotbalul din Hexagon la începutul anilor 2000. Cu un 4-2 la general, Porto mergea mai departe și urma să înfrunte Deportivo La Coruña, ce reușise una dintre cele mai impresionante reveniri din istoria acestei competiții, când învingea Milanul lui Carlo Ancelotti cu 4-0 în manșa retur, după ce în tur, Milan administrase un neverosimil 4-0. O remiză albă anostă și un rezultat de 1-0 au trimis FC Porto în ultimul act, meci în care întâlnea AS Monaco, cealaltă revelație a sezonului european, eliminând Real Madrid încă din sferturile de finală. După ce lusitanii au intrat la cabine cu scorul de 1-0 pe tabela de marcaj, datorită golului marcat de Carlos Alberto, jucător adus de José Mourinho înaintea startului de sezon, pentru ca Deco și Alenichev să încheie socotelile monegascilor pentru obținerea trofeului UEFA Champions League. Astfel, José Mourinho devenea primul antrenor din istoria fotbalului ce obținea trofeul Cupei UEFA și UEFA Champions League în doi ani consecutivi.

Jose Mourinho

Credit imagine: Getty Images

Întemeietorul istoriei moderne pe Stamford Bridge

Cu un colectiv mai mult decât solid atât pe teren, cât și în afara lui la Porto, José Mourinho era privit ca fiind opțiunea potrivită în viziunea lui Roman Abramovich pentru a o prelua pe Chelsea, echipă ce a cunoscut un ”boom” din punct de vedere al performanțelor odată cu venirea sa, deși Chelsea câștigase Cupa Cupelor, respectiv Supercupa Europei în 1998. Așa că Abramovich a înaintat tratativele pentru a-l numi pe José la cârma londonezilor, detaliu finalizat cu succes la 2 iunie 2004, după ce Chelsea le-a plătit celor de la FC Porto o compensație în valoare de 1,7 milioane de lire sterline. La conferința de presă ce consemna numirea portughezului la Chelsea, José a irostit cuvintele ce, și astăzi, sunt bine amintite de fanii lui Chelsea
Vă rog, nu mă numiți arogant, dar sunt campion european, ceea ce mă face special.
Și pentru că trebuia să aducă, alături de el, două dintre piesele importante din mandatul său la FC Porto, Mourinho a asigurat transferurile lui Ricardo, Carvalho, respectiv Paulo Ferreira, celor doi alăturându-se Michael Essien, Didier Drogba și Mateja Kezman. Cu un lot bine conturat, Chelsea a dominat în mod categoric competiția din Premier League și nu doar că s-a încoronat campioana Angliei, dar a încheiat sezonul cu o singură înfrângere, a înregistrat un record de puncte ce ulterior avea să fie doborât, 95, și a rămas și astăzi echipa cu cele mai puține goluri primite într-o singură stagiune de Premier League, 15 goluri.
Primul titlu din istoria lui Chelsea în Premier League a consemnat și începutul unei dinastii a lui Roman Abramovich în istoria fotbalului englez, iar José a reușit, într-o oarecare măsură, să le ofere o lecție celor ce erau sceptici că Chelsea va putea câștiga trofeul Premier League, chiar și după o investiție considerabilă făcută de Roman Abramovich în vara anului 2004, când londonezii plăteau, în total, 75 de milioane de lire pentru transferuri. Iar dominația pe plan britanic devenea iminentă.
Lideră încă din prima săptămână a sezonului, Chelsea a menținut, pe o pantă ascendentă, parcursul impresionant la nivel intern și adjudeca un al doilea titlu consecutiv de campioană sub comanda lui José Mourinho, deși fusese eliminată încă din faza optimilor de finală din UEFA Champions League de FC Barcelona, eventuala câștigătoare a ediției 2005-06. Cu toate acestea, relațiile dintre el și Roman Abramovich se răciseră. Cel puțin la fel de tare ca în țara natală a patronului clubului. Totul, în mod ironic, de la un jucător ucrainean. În vara anului 2006, Andriy Shevcenko era adus pe Stamford Bridge, iar palmaresul său alături de AC Milan le dăduseră fanilor toate motivele să fie optimiști în privința unei adaptări rapide și eficiente. Nu a fost așa. Cu doar patru goluri în 14 meciuri, întreaga vină pentru aducerea sa i-a fost pusă în cârcă lui Mourinho, însă în realitate, Abramovich a fost cel ce a forțat transferului atacantului. Și deși a reușit să câștige Cupa Angliei, Chelsea a ratat la șase puncte distanță titlul de campioană, un motiv pentru Abramovich de a alege să-l demită pe Mourinho.

Mourinho

Credit imagine: EPA

Reînvierea marelui Inter

După nouă luni de ”concediu”, Jose Mourinho îl înlocuiește pe Roberto Mancini și semnează un contract valabil trei sezoane cu Inter Milano. Helenio Herrera reîncarnat? ”Vrăjitorul”, sinonim cu ”Specialul”? Conform opiniei mai multor simpatizanți ai portughezului, asemănarea era una legitimă. Drept este faptul că ceea ce avea să realizeze domnul Mourinho pe Giuseppe Meazza poate fi pus pe aceeași balanță cu domnul Herrera. Acum, depinde de opinia fiecăruia în ce direcție se va înclina această presupusă balanță valorică.
Cu o Supercupă a Italiei adjudecată în fața Romei, Jose Mourinho, așa cum ne promite el, face câte ceva și obține o performanță majoră în primul an de mandat. Indiferent de echipă. Și la Inter, la fel. În stagiunea 2008/09, Inter devine campioană în Serie A și își păstra titlul obținut sub comanda lui Roberto Mancini, pregătind terenul pentru următorul sezon.
Chivu, Milito, Toldo, Julio Cesar, Sneijder, Maicon, Motta, Stankovic, Zanetti, Cambia... o durere de deget imensă atunci când trebuie să scrii toate aceste nume, dar lista trebuie dusă la bun sfârșit. Cambiasso, Balotelli, Materazzi, Samuel, Lucio, Cordoba, Eto'o. Ce entități! Păi cu un lot ca acesta, normal să aspiri la cât mai mult sezon de sezon. Alături de toți acești jucători, Jose crease treptat o relație puternică de amiciție, bazată pe încredere și respect. Când antrenorul oferă încredere deplină jucătorilor, atunci și ei trebuie să îl răsplătească așa cum se cuvine. Cu un sezon magic.
24-10-4. Acesta este bilanțul cu care José încheia sezonul în Serie A. Bun, deci e a treia oară în carieră când își pastrează titlul de campion obținut cu un an înainte. O nimica toată, spun anumiți oameni. Însă impresionant este deznodământul întregului sezon 2009-10.
Poate fi numit acest eveniment drept ”visul unei nopți de mai”? Desigur. Pentru că luna mai a fost, de departe, cea mai prolifică lună din cariera sa, într-un singur sezon. Cu două victorii obținute contra lui Lazio, respectiv Chievo, Inter încheia sezonul din Serie A deja decis cu o victorie contra Sienei, după ce pe 5 mai, Inter câștiga Cupa Italiei, după o finală contra lui AS Roma. La șase zile după victoria cu Siena, în fața a 80,000 de mii de suporteri pe Santiago Bernabeu, Inter ridica trofeul UEFA Champions League deasupra capului, după o finală memorabilă contra lui Bayern, prin dubla lui Diego Milito. What a moment! O triplă istorică pentru Inter, ce devenise prima formație italiană ce realizează tripla Serie A-UEFA Champions League-Cupa Italiei, dar și pentru Jose, în ceea ce s-a dovedit a fi ultimul sezon la Inter.
Vine ziua de după finală și a sa conferință de presă, în care lucrurile luau o întorsătură la 180 de grade. Julian Nagelsmann, actualul antrenor al celor de la RasenBallsport Leipzig, a declarat într-un interviu acordat în luna august a anului 2016 publicației germane Süddeutsche Zeitung faptul că ”din perspectiva sa, ca tehnician, bagajul de cunoștințe tehnico-tactice reprezintă 30%, în timp ce abilitățile sociale reprezintă un procent de 70%”. Despre Mourinho putem reliefa numeroasele aprecieri aduse în anii cei mai productivi, însă un aspect ce nu a fost adus niciodată în discuție într-o frază în care se regăsește numele antrenorului portughez este abilitatea socială. După finala UEFA Champions League din 2010, în care Inter se încorona pentru a treia oară în istorie drept regina ”bătrânului continent”, zvonurile ce afirmau că timpul lui Jose pe Giuseppe Meazza se apropia de sfârșit. Acestea au fost, ulterior, confirmate. La conferința de presă succedată ultimului act, José a declarat faptul că nu se poate bucura pe deplin de acest succes, întrucât există o posibilitate ca meciul contra celor de la Bayern München ar putea fi ultimul pe banca ”nerazzurrilor”. Nu a putut să pună capăt conferinței de presă, până să afirme că ”dacă nu o vei antrena pe Real Madrid, atunci vei avea pentru tot restul carierei o gaură în cartea de vizită”.
Când îți e greu să îți iei ”adio”, chiar și de la jucători, înseamnă că, totuși, ai pus ceva suflet în munca ta depusă și în oamenii din jurul tău. Cu lacrimi în ochi, Jose Mourinho iese de la conferința de presă, unde se întâlnește în parcare alături de Marco Materazzi, vizibil afectat de acest anunț, care îl roagă să nu o părăsească pe Inter. Nici nu vreau să îmi imaginez ce era în sufletul lui José, știind că, deși numirea pe banca lui Real Madrid era așteptată, plecarea nu avea cum să fie altfel decât emoționantă, mai ales din cauza conexiunilor puternice formate între José Mourinho și jucătorii ”nerazzurri”. În biroul său, Florentino Pérez își freca mâinile de fericire.

Mourinho

Credit imagine: Reuters

Un serial cu peripeții, dincolo de copertina Blanco

Misiune îndeplinită. Pentru Florentino. José Mourinho era numit în funcția de tehnician al grandiosului Real, fiind prezentat la data de 31 mai 2010. Barcelona, țapul ispășitor al Realului în primul sezon, furându-le de sub nas atât Cupa Regelui, cât și campionatul Deși așteptările în urma veniirii sale depășeau orice nivel al realității fotbalistice, obiectivele fiind dominarea atât a competiției interne, cât și a celei contientale, José Mourinho a avut parte de o misiune mult mai dificilă, ce s-a dovedit a fi o aventură nu foarte plăcută.
Relațiile dintre Jose Mourinho și ai săi elevi, Sergio Ramos, respectiv Iker Casillas se răciseră pe parcursul lunilor scurse, iar fanii Realului s-au împărțit în două tabere privind încrederea în José. Cu toate aceste conflicte colective, portughezul a primit undă verde din partea lui Florentino Pérez, iar rezultatul a fost vizibil la finalul stagiunii 2011/12, și asta pentru că Real Madrid câștiga titlul de campioană în LaLiga prin atingera bornei de 100 de puncte, record ce avea să fie egalat de FC Barcelona un an mai târziu.
Și cum primăvara nu se face doar cu o floare, nici încrederea suporterilor nu a fost câștigată de José Mourinho, iar relația cu cel mai exponențial jucător al madrilenilor, Cristiano Ronaldo, se răcise la rându-i. Deși a semnat o înțelegere pe încă patru ani în mai 2012, Mourinho simțea că îi este amenințată banca tehnică, iar lipsa trofeelor în sezonul ce stă să înceapă ar putea reprezenta cataclismul. După înfrângerea drastică din semifinala UEFA Champions League suferită în fața Borussiei Dortmund, scor 1-4, José Mourinho a ținut să ofere primele indicii că acesta ar putea fi ultimul sezon pe Santiago Bernabéu. Și așa a și fost.
La capătul unui sezon cu zero în dreptul trofeelor obținute, José Mourinho și Florentino Pérez și-au strâns mâna în urma ”celui mai slab sezon din întreaga sa carieră”, așa cum avea să catalogheze portughezul stagiunea 2012/13.
De aici și primele suspiciuni cum că, de fapt, Mourinho fusese lucrat de jucătorii Realului pentru a-și lua tălpășița cât mai rapid de la club. Însă următoarele două aventuri ale lui Mourinho în fotbalul din Albion parcă i-au pătat, și mai mult, o carieră demnă de un bestseller de excepție.

Reîntoarcerea la origini

Reîntoarcerea la Chelsea a fost cu două tăișuri. La momentul reinstalării ca principal pe Stamford Bridge, Mourinho a declarat pentru Chelsea TV faptul că ”în cariera sa a iubit doar două cluburi. Chelsea și Inter. Însă Chelsea este cel mai important dintre acestea”, ceea ce a întărit, în primul rând, disprețul față de mandatul petrecut la Real Madrid, totodată tratând cu indiferență experiența incredibilă trăită la Internazionale Milano. Cu o asemenea declarație defăimătoare riști, în mod normal, să-ți pui lumea în cap. Însă așa cum îl știm cu toții pe omul Jose Mourinho, acest aspect nu era relevant pentru el. Chelsea încheia stagiunea 2013/14 pe locul al treilea în Premier League și cu ratarea finalei UEFA Champions League trecută în dreptul clubului londonez, iar specialiștii se întrebau dacă timpul lui José Mourinho la cel mai înalt nivel a expirat.
Să nu vă închipuiți că reîntoarcerea la Chelsea însemna automat floricele și raze orbitoare de soare pe strada locuinței lui Mourinho. Sub nicio formă. De altfel, unul dintre marile dezavantaje ale carierei lui Mourinho, dacă ar fi să găsim cel puțin una, este incapacitatea de a menține o relație sănătoasă, de lungă durată, cu cei mai importanți jucători ai echipei. La Real Madrid, țintele portughezului au fost Sergio Ramos, Iker Casillas și Cristiano Ronaldo. Cei mai dintâi jucători importanți din angrenajul ”Blanco”. La Chelsea, urma Eden Hazard.
Titlul din 2014-15 părea să o pună pe Chelsea pe un trend pozitiv, însă la aproximativ jumătatea sezonului din Premier League, cele nouă înfrângeri din primele 16 etape i-au forțat pe membrii conducerii londoneze să dea comunicatul cel nedorit de Mourinho și, parțial, cel dorit de fani. Deși, ironic, în comunicatul de presă de pe site-ul oficial, Chelsea a precizat că ”José a părăsit clubul în condiții bune”.

Mourinho Chelsea

Credit imagine: PA Sport

Teatrul Viselor sau o experiență de coșmar

Cu surle și trâmbițe, ”Specialul” era adus pe Old Trafford, pregătit de răzbunare, dar și de readucerea gloriei pierdute după plecarea lui Sir Alex Ferguson, în momentul în care semnase un contract valabil trei sezoane. Cu toții știm cum s-a încheiat această etapă din cariera lui Mourinho, însă lăsând la o parte toate escapadele sale, picătura ce a umplut paharul fiind conflictul cu Paul Pogba, Mourinho a realizat ceea ce nimeni nu a realizat la Manchester United din sezonul 2012-13 și până în prezent. O clasare pe podium, iar după cum decurg lucrurile în actuala stagiune din Premier League, încă un an în afara top trei pare din ce în ce mai aproape.
În această vară, Jose Mourinho a primit două oferte importante: una din partea Federației Portugheze de Fotbal, pentru a antrena prima reprezentativă a țării, iar a doua a constituit-o oferta din partea celor de la Guangzhou Evergrande, în valoare de o sută de milioane de euro pe sezon. O sută de milioane de euro pe sezon! În cele din urmă, Jose le-a refuzat pe amândouă. În spatele acestor decizii există o singură concluzie: Jose Mourinho așteaptă un proiect de lungă durată, un proiect în care să aibă garanția că poate construi un colectiv de jucători dispuși să lupte pentru culorile de pe tricoul de joc, dispuși să le ofere toată încrederea lor antrenorului, dispuși să creeze o nouă pagină de istorie în dreptul numelui antrenorului portughez.
Într-un interviu acordat recent, Jose apare, cu lacrimi în ochi, spunând cât de mult îi simte dorul fotbalului. Și pe bună dreptate. Un tehnician ce a avut atâtea de oferit fotbalului, cu bune, cu rele, ce nu poate renunța la acest ”microb” și care ar fi dispus să facă orice, doar să mai simtă încă o dată briza stadionului și corul neîncetat al fanilor la meciurile de pe propriul teren, acesta transformându-se, metaforic, în al doisprezecelea jucător.
Chiar cuvintele pe care Jose le-a rostit în urmă cu câteva luni dau de înțeles faptul că acesta așteaptă momentul oportun.
Următorul meu job în fenomenul fotbalului va fi la un club cu o structură potrivită. Nu îmi doresc conflicte, ci să îmi fac treaba cât de bine pot. Și știu că pot să o fac foarte bine.
În epilogul unei discuții despre antrenorul, dar și omul José Mourinho apar soiuri diferite de întrebări. ”Ce urmează mai departe?”, ”Oare va mai fi implicat Mourinho la o echipă, sau își va agăța sacoul de antrenor, definitiv, în cuier?”, ”Mai este Mourinho capabil să antreneze la cel mai înalt nivel”. Toate aceste întrebări au un răspuns.Pentru aflarea unui potențial răspuns, trebuie să așteptăm și să urmărim următoarele mișcări ale Jose. Acum, este rândul lui să mute pe ”tablă”. Toate la timpul lor.

Mourinho

Credit imagine: Getty Images

Deznodământul improbabil

În propria sa partidă psihologică de șah, în care pionii reprezintă microbiștii de rând, Jose Mourinho a ales să facă mutarea decisivă, ce a dus în mod iminent și la un șah mat. Șah mat, în condițiile în care foarte puțini nu doar dintre iubitorii de Premier League, ci și cei ce îi cunosc istoricul ”Specialului” nu se așteptau la un deznodământ atât de surprinzător. După mai bine de cinci sezoane petrecute la cârma celor de la Tottenham Hotspur și un start mai mult decât nesatisfăcător de sezon, președintele londonezilor, Daniel Levy, a decis că cea mai bună decizie, atât pentru Pochettino, cât și pentru club, este o strângere amicală de mână și predarea ștafetei. De altfel, decizia luată de Levy a eclipsat performanțele obținute de Pochettino alături de Spurs, în limita resurselor și materiei prime oferite argentinianului, ce a izbutit, totuși, să o ducă pe Tottenham Hotspur în prima finală UEFA Champions League din istoria sa. Dacă punem în retrospectivă plecarea lui Pochettino, acest scenariu seamănă izbitor de mult cu episodul Claudio Ranieri și Leicester City. Visul evoluării în grupele celei mai importante competiții intercluburi de pe glob și povestea de tip ”fairy tale”, însoțite de clasicul ”We are in Champions League, man! Dilly-ding, dilly-dong” au fost umbrite de decizia conducerii ”vulpilor” de a încheia, prematur, miraculoasa aventură de pe King Power Stadium, demnă de un bestseller în materie de povești sportive cu final fericit.
În cele din urmă, alesul lui Daniel Levy pentru postul de antrenor al celor de la Spurs a fost nimeni altul decât Jose Mourinho, aflat fără un angajament de aproximativ un an și cu încercarea de a răzbuna criticile aduse din toate colțurile internetului în urma despărțirii de Manchester United. Aflată pe locul 14 la momentul demiterii lui Mauricio Pochettino, Jose Mourinho beneficiază de un lot calitativ pentru o echipă deja ancorată în rândul ”big six” al Premier League, având un marcator înnăscut, devenit certitudine la nivelul fotbalului european în persoana lui Harry Kane, dar și jucători precum Dele Alli, ce în ciuda unor prestații neconvigătoare de-a lungul ultimei stagiuni din Premier League, posedă calitatea de care o echipă cu pretenții pentru locurile de Champions League are nevoie.
Dacă la fiecare club pe la care a trecut ne-a obișnuit cu performanțe notabile în sezonul de debut, situația lui Jose Mourinho se schimbă puțin odată cu revenirea la Tottenham, și asta pentru că misiunea sa nu trebuie să fie reprezentată de câștigarea unui trofeu în acest sezon, pe cât pregătirea terenului pentru următorul sezon. Odată cu startul sezonului 2019-20, Premier League va trimite o singură echipă în grupele UEFA Europa League, în funcție de clasarea pe locul al cincilea a ierarhiei, iar pentru Tottenham, o eventuală calificare în grupele unei cupe europene, indiferent de numele competiției, trebuie să însemne cel mai înalt punct către care pot întinde ambițiile lui Jose Mourinho și ale elevilor săi.
Pentru atingerea acestor obiective, Jose Mourinho trebuie să se dezrădăcineze de eticheta pusă în ultimii ani atât de microbiști, cât și de oamenii implicați în mod direct în fenomenul fotbalistic: aceea de antrenor defensiv. Primele trei partide pe care tehnicianul portughez le va petrece pe banca tehnică constituie prilejul potrivit pentru Mourinho de a arăta întregii lumi schimbarea la față atât a sa din punct de vedere al concepțiilor tehnico-tactice, cât și a unei echipe demoralizate ce nu cu puțin timp în urmă disputa o finală de cupă europeană.
Drept pentru care Jose debutează pentru Tottenham în Premier League împotriva celor de la West Ham United, echipă aflată în lupta pentru evitarea retrogradării în această stagiune. În urma deschiderii de scor reușite de Heung-Min Son în minutul 36, Spurs îndeplinește așteptările suporterilor, în speranța unei schimbări vizibile în jocul colectiv al echipei, iar Tottenham își triplează avantajul pe tabela de marcaj în decurs de doar 13 minute. Deși scorul indica la finalul celor 90 de minute un scor aparent chinuitor, 3-2, realitatea a reflectat cu totul altceva, o cu totul altă față a lui Jose Mourinho și readucerea plăcerii de a juca a lui Dele Alli, ce a realizat o fază de manual la golul marcat de sud-coreeanul Son.
Punând capăt unei serii de cinci meciuri consecutive fără victorie în Premier League, Tottenham se află în fața oportunității de a obține calificarea în primăvara europeană, odată cu partida de pe teren propriu disputată contra lui Olympiacos, liderul în exercițiu al campionatului Greciei și totodată ultima clasată în grupa din care mai fac parte Bayern Munchen, respectiv Steaua Roșie Belgrad. În ciuda unei reprize dezamăgitoare, ce o regăsea pe Tottenham condusă cu scorul de 1-2, elevii lui Jose Mourinho au răsturnat scorul prin dubla lui Harry Kane și reușita lui Serge Aurier, consemnând astfel a treia calificare consecutivă în primăvara europeană a UEFA Champions League.
Ligue 1
E sau nu Messi accidentat? Precedentul periculos care pune sub semnul întrebării anunțul lui PSG
IERI LA 08:16
Ligue 1
"Mă simt ciudat să-l văd cu alt tricou!" Reacția lui Iniesta după despărțirea lui Messi de Barcelona
21/09/2021 LA 13:37