#VOCE Clasicism, romantism, modernism…Guardiolism

Păstrând proporțiile și făcând o analogie cu curentele artistice, considerând că și fotbalul este o artă, putem spune că sportul rege a avut 4 mari perioade: perioada clasică (1860-1938), perioada romantică (1950-1990), perioada modernă (1990-2008) și perioada contemporană (2008-prezent).

Prima perioadă, cea clasică, a aparținut echipelor amatoare și semi-profesioniste, a fotabalului incipient, a reglementării regulilor jocului și organizării federațiilor naționale și internaționale, dar și a primei Cupe Mondiale în 1930. A urmat apoi perioada romantică a anilor ’50, cu un fotbal devenit profesionist, cu jucători de carieră, campionate puternice, și creearea celei mai prestigioase competiții europene inter-cluburi, Cupa Campionilor Europeni. Această perioadă a fost dominată de un fotbal în jurul căruia s-a creat o emulație care continuă până în ziua de azi. Fotbalul de atunci impresiona prin pregătirea tactică a echipelor dar mai ales prin calitatea tehnică a jucătorilor, unii dintre aceștia intrând pentru totdeauna în istoria fotbalului - Alfredo di Stefano, Eusebio, Ferenc Puskas, Beckenbauer sau Pele. Era un contrast evident cu ceea ce se jucase înainte de al Doilea Război Mondial. Au existat în această perioadă romantică doi mari antrenori revoluționari care si-au spus cuvântul în modelarea fotbalului - Helenio Herrera, inventatorul “catenacioului” și a apărării cu posesie, cel care a introdus pentru prima data factorul psihologic în pregătirea jucătorilor, și Rinus Michels, inventatorul fotbalului total ce avea să fie practicat de legendara echipă a Ajaxului și de naționala Olandei din anii ‘70. În perioada modernă de după anii ‘90, pe care foarte mulți dintre noi o cunoaștem destul de bine, chiar dacă au existat mari antrenori și mari performanțe de echipă, nu a existat totuși nicio inovație majoră în materie de tactică de joc. Asta până în sezonul 2008-2009 când acest lucru avea să se schimbe radical prin apariția în peisaj a unui adevărat fenomen fotbalistic, denumit la început de către câțiva jurnaliști sportivi exaltați, “tiki-taka”. Nimic din ceea ce știam până atunci că trebuie să însemne tactica jocului de fotbal nu avea să mai fie valabil. Și asta pentru că, pe banca Barcelonei tocmai fusese numit antrenor un fost jucător al catalanilor, produs al academiei La Masia, în vârstă de doar 37 de ani, care avea să revoluționeze sportul rege și să facă trecerea în fotbal de la modern la contemporan, de la modernism la “guardiolism”! Numele acestui personaj este Josep Guardiola Sala.

S-a spus despre fotbal că este mai mult decât un sport, că este o artă și o știință, iar cei care au contribuit la creearea acestei percepții colective au fost în primul rând jucătorii legendari care au făcut fericiți, prin jocul lor, milioane de oameni. Dar în spatele acestor jucători formidabili, în spatele a ceea ce nu s-a văzut pe teren sau în fața televizorului, s-a aflat întotdeauna un antrenor care, chiar dacă nu le-a insuflat talent acestor jucători, talentul fiind o aptitudine înnăscută, cu siguranță i-a ajutat să și-l fructifice. Pentru că, la fel ca în orice altă disciplină, și în fotbal este nevoie de meditatori, dascăli, profesori, care să aibă capacitatea de a scoate ce e mai bun din fiecare elev. Fără un astfel de pedagog al talentului și performanței sportive, un jucător de fotbal, oricât de talentat ar fi, se poate pierde pe drum și își poate rata cariera. Iar exemplele negative în acest sens sunt nenumărate, și menționăm doar câteva - Fabio Paim, Royston Drenthe, Alen Halilovici sau Dele Alli.

Apariția lui Guardiola în peisajul fotbalistic european nu a fost întâmplătoare. Elev al lui Johann Cruyff la Barcelona, care la rândul său fusese elev al lui Rinus Michels, a reușit să implementeze la formația catalană, printre altele, ceea ce putem numi intelectualizarea jocului de fotbal, intelectualizare pe care nu toți jucătorii ce i-a avut sub conducere au înțeles-o. Și cel mai bun exemplu în acest sens este Zlatan Ibrahimovici. Dar cei care au înțeles despre ce era vorba în toată filozofia lui Guardiola, și că fotbalul trebuie privit dintr-o perspectivă nouă, academică și inteligentă, au ajuns să câștige trofee, iar unii dintre ei au devenit antrenori la rândul lor și au astăzi performanțe formidabile. Îl menționăm aici în primul rând pe Mikel Arteta, antrenorul lui Arsenal, poate cel mai bun ucenic al lui “Pep” la ora actuală, fără să îi omitem și pe Vincent Kompany sau Enzo Maresca.

Arteta a fost secundul lui Guardiola la Manchester City începând din 2016, și și-a însușit stilul catalanului astfel încât, atunci când a preluat-o pe Arsenal în 2019, a reușit să câștige Cupa Angliei la primul sezon pe bancă! Cu o echipă fără nume importante, după ce achizițiile pe bani mulți ale lui Lacazette și Aubameyang au dezamăgit, Arteta a reușit să revitalizeze un lot de jucători demoralizați de ultimele sezoane în Premier League. Arteta l-a înlocuit la cârma tunarilor pe Unai Emery, adus pe Emirates cu mari așteptări, după ce devenise unul dintre cei mai titrați antrenori ai clubului FC Sevilla. Mai mult decât atât, sub conducerea lui Arteta au început să strălucească jucători tineri precum Bukayo Saka, Gabriel Martinelli sau Aaron Ramsdale, jucători despre care foarte puțin se vorbise până atunci. La începutul sezonului 2022-2023, nimeni nu ar fi pariat pe faptul că Arsenal se va lupta la titlu. Si cu toate acestea, după o pauză de 20 de ani, Arsenal a fost la doar 5 puncte de a câștiga un nou titlu în Premier League! Lupta s-a dat cu Manchester City, a fost confruntarea dintre maestru și ucenic, duel câstigat însă de echipa lui Guardiola. Ucenicul mai avea de învățat din propriile greșeli.

Arteta a pus în practică cu succes la Arsenal filozofia de joc a lui Guardiola, cu posesie constantă, precizie în apărare și eficacitate în atac, dar păstrându-și în același timp o identitate proprie. În sezonul actual Arsenal are cea mai bună apărare din Premier League și al doilea cel mai bun atac, reușind să câștige ultimele 5 partide din campionat fără excepție, și cu scoruri fluvii (21 de goluri marcate și doar 2 primite!).

Mikel Arteta a reușit să transforme echipa din Londra într-o candidată la titlu când nici măcar cel mai optimist suporter nu visa la acest lucru. A calificat-o în Champions League după 6 ani de pauză, si a creat o echipă care și-a dublat valoarea de piață de la venirea sa pe bancă. Un exemplu de revenire de formă extraordinară sub bagheta lui Arteta, este cazul lui Martin Odegaard. Împrumutat de Real Madrid încă din 2017, la Heerenveen, Vitesse Arnhem și Real Sociedad, readus de madrileni la prima echipă în 2021, și prinzând doar 9 partide în jumătate de sezon, mijlocașul norvegian părea că va completa statistica marilor dezamăgiri din fotbalul mondial. Dar Arteta a văzut ceea ce alții nu au putut să vadă, și după un împrumut de jumătate de an, Arsenal l-a cumpărat definitiv. A fost un pariu pe care spaniolul l-a câștigat în fața tuturor celor care i-au contestat decizia. În sezonul 2022-2023, Odegaard este numit căpitanul echipei, are un sezon de excepție, Arsenal devine vicecampioană, și de la o cotă de piață de 20 de milioane de euro, norvegianul ajunge în doi ani să valoreze 90 de milioane! Viitorul pare să îi rezerve lui Arteta o carieră strălucită în antrenorat.

Kompany a fost căpitanul lui Guardiola la Manchester City, dar cariera sa de antrenor a început-o acasă, în Belgia. Anderlecht a reprezentat doar ucenicia pentru Kompany, care a revenit în Anglia pentru a revitaliza un club stors de energie de către Sean Dyche. Burnley a primit tratamentul guardiolistic și a devenit un taifun pentru care Championship nu era pregătită. Revenirea în Premier League a fost o formalitate, dar Kompany mai trebuie să capete experientă pentru a putea să facă fața acestui capitol necesar în dezvoltarea sa. Un traseu asemănător îl parcurge acum Enzo Maresca. Italianul a fost asistentul lui Guardiola la ultimul titlu cu cucerit cu Manchester City și a preluat o fostă campioană aflată în derivă. Impactul a fost imediat și Leicester mărșăluiește către o promovare în Premier League pe care nimeni nu o dădea ca sigură în august anul trecut.

Geniul lui Guardiola nu poate fi contestat nici măcar de către cei mai aprigi adversari ai săi. “Pep” a pus materie cenușie în jocul de fotbal așa cum nu a reușit nimeni până la el să o facă. A luat de la Michels și Cruyff fotbalul total, în care orice jucător trebuie să fie capabil să joace pe orice poziție, creând astfel o echipă de fotbal cu un joc fluid și compact, și l-a perfecționat cu elemente din “catenaccioul” lui Helenio Herrera, mai ales atunci când pune accent pe apărare și pe o posesie zdrobitoare. În viziunea lui Guardiola, o bună poziționare în teren a jucătorilor înseamnă că aceștia vor trebui să alerge mai puțin după minge atunci când pierd posesia. Păstrând sistemul de joc în teren, între jucători nu va exista niciodată o distanță mai mare de 10 metri, ceea ce le va permite să se susțină reciproc mult mai ușor iar jocul de pase va funcționa, la fel și presingul pe mingile pierdute. Cu cât jucătorii pasează mai mult balonul, cu atât mai mult echipa își va păstra poziția în teren, câștigând timp pentru dezvoltarea construcției fazelor de atac. Pierderea balonului trebuie să găsească echipa întotdeauna bine organizată, iar golurile trebuie să vină de cele mai multe ori din atacuri poziționale, adică dintr-o structură cât mai bine organizată. În viziunea lui Guardiola, în fotbal nu trebuie să existe necunoscut. Antrenorul trebuie să își ia toate măsurile de precauție astfel încât să nu ajungă în situația în care echipa sa să poată fi surprinsă de o fază de joc. Chiar dacă într-un meci de fotbal există un număr foarte mare de variabile, o bună organizare tactică poate reduce numărul variabilelor astfel încât echipa să fie tot timpul în controlul partidei.

Guardiola a văzut ceea ce alții nu au putut să vadă, atât în sistemul de joc cât și în încrederea pe care a acordat-o unor jucători necunoscuți. A riscat cu jucători tineri, a experimentat sisteme de joc, a schimbat regulile, și a reușit. I-a ieșit asta de la prima încercare? Nici pe departe, dar asta nu l-a împiedicat să încerce și să reîncerce până când ideile sale au devenit realitate, iar consecvența și ambiția nestăvilită l-au răsplătit de fiecare dată.

La Barcelona a câștigat tot ce se putea câștiga încă din primul sezon - cupă, campionat, Champions League, și bonus o victorie cu scor de tenis, 6-2, pe Santiago Bernabeu în fața lui Real Madrid, devenind astfel cel mai tânăr antrenor din istorie care reușește tripla. Și a reușit această performanță după ce i-a succedat la cârma echipei lui Frank Rijkaard, cel care adusese în vitrina catalanilor două titluri de campioană, două supercupe, și un trofeu Champions League – 5 trofee în 5 sezoane. Se putea mai bine de atât? Guardiola a demonstrat că da, și a câștigat cu Barcelona 14 trofee în 4 sezoane, devenind cel mai titrat antrenor din istoria echipei catalane! Când a fost numit antrenor al Barça, Guardiola a avut chiar curajul fantastic să spună că nu are nevoie de serviciile lui Ronaldinho, brazilianul care scrisese istorie în tricoul blaugrana. A fost primul semn că în filozofia sa asupra fotbalului, pentru ca o echipă să funcționeze nu este nevoie de individualități, ci de jucători talentați și disciplinați, iar starul brazilian era într-adevăr un mare talent, dar totodată era și o prea mare individualitate care ar fi putut să strice angrenajul echipei. Când Ibrahimovici a ajuns pe Camp Nou în 2009, Guardiola l-a întâmpinat la antrenament spunându-i că “aici toți suntem la fel”. După primele partide jucate în care i s-a cerut să respecte planul tactic, suedezul i-a spus, “ai cumpărat un Ferrari dar îl conduci ca un Fiat”. Ibra nu a putut niciodată să înțeleagă acest concept de colectivitate și disciplină promovat de Guardiola la Barcelona. Drept dovadă că după nu mai două sezoane a părăsit echipa.

Când Guardiola a ajuns la Bayern Munchen, după un an sabatic în New York, toți se așteptau să nu existe mari schimbări la o echipă care oricum funcționa ca un ceas elvețian și era câștigătoare de Champions League și campioană în Germania cu Jupp Heynckes pe bancă. La prima conferință de presă Guardiola a vorbit în germană (stupoare în sală!), semn că intențiile sale erau serioase. Venise să facă treabă, și o demonstrase în 5 minute, prin acest simplu gest de profesionalism, respect și etică a muncii. Dar Guardiola nu s-a mulțumit doar să conducă o mașină care funcționa perfect, ci a desfăcut mașina până la ultima piuliță, și apoi a construit-o din nou! (iar nemții chiar știu să construiască mașini).

A făcut din Bayern o echipă după chipul și asemănarea sa. O echipă nemțească care juca un fotbal tehnico-tactic cum nu se mai văzuse în Bundesliga până atunci. Dar nu toți au apreciat noul Bayern. Chiar și așa, echipa a ajuns să doboare record după record în Bundesliga, iar rigurozitatea pregătirii unei partide și disciplina tactică impusă de catalan la clubul bavarez, i-a șocat până și pe nemți. La Bayern putem spune că Guardiola a reintrodus în teren conceptul de libero, poziție care i-a fost atribuită portarului Manuel Neuer. Pentru Guardiola portarul are un rol în dezvoltarea jocului la fel de important ca și un fundaș sau mijlocaș, poate chiar mai mare. Construcția de joc pornește întotdeauna de la portar, cu pase de preferat scurte, în funcție de situație, și trece succesiv prin toate compartimentele din teren. Tocmai de aceea jocul de picior este esențial pentru un portar în viziunea lui Guardiola. Mingile nu se “bubuie” niciodată, pentru că din apărare trebuie să se iesă întotdeauna organizat, chiar și atunci când echipa este sub presiune. Pasele scurte și precise sunt preferate în dauna baloanelor lungi și centrărilor fără destinatar. O metodă pe care Guardiola a implementat-o la Barcelona mai mult din necesitate, având la dispoziție jucători mici de statură (Xavi, Messi, Iniesta), să nu mai vorbim de faptul că la un moment dat Barcelona juca cu doi fundași centrali cu o înălțime de 1.77! (Milito și Puyol).

Bayern a început să joace sub Guardiola deja bine cunoscutul “tiki-taka”. Când Neuer înainta cu balonul la picior până la 30-40 de metri de poartă, driblând și pasând, iar Philip Lahm, din fundaș de bandă toată cariera, juca închizător, nimeni nu mai înțelegea nimic. Totul părea o nebunie. Și cu toate acestea, cu “Pep” pe bancă Bayern a câștigat 3 titluri de campioană la rând, două cupe ale Germaniei, un Mondial al Cluburilor, și o Supercupă a Europei. A reușit prin viziunea sa să facă dintr-un jucător venit pe 7 milioane de euro de la Stuttgart, fără prea mari perspective, un jucător de 80 de milioane pe care se băteau toți granzii Europei, Joshua Kimmich.

Guardiola însă nu a reușit să câștige în cei 3 ani petrecuți pe Allianz Arena, Champions League, și a înțeles că nu o va putea face cu Bayern atâta timp cât lipsa de competitivitate din Bundesliga nu îi permitea să creeze o echipă puternică care să se lupte cu marile forțe ale Europei. În timp ce în campionat bavarezii nu aveau adversar, atunci când evoluau în Champions League nu reușeau să treacă niciodată de semifinale. Guardiola avea nevoie de o nouă provocare.

După ce contractul i s-a încheiat, a plecat la Manchester City, în cel mai puternic campionat din lume. Aici competitivitatea nu avea sa fie o problemă, pentru că la titlu se băteau în fiecare an cel puțin 5 echipe. Dacă într-adevăr exista o filozofie de joc a lui Guardiola, atunci în Premier League trebuia să își facă dovada existenței. Primul an a fost un duș rece, fără niciun trofeu câștigat. Dar maestrul își pregătea mutările pe tabla de șah. La City trebuia mai întâi să creeze un lot de jucători, și apoi un grup care să funcționeze ca o echipă. Iar pentru asta avea nevoie de timp, și de “locotenenți” care să îi pună în practică în teren ideile teoretice. Șeicii de la City, în mod surprinzător, au înțeles acest lucru, iar în 2018, în al doilea sezon pe banca “cetățenilor”, Guardiola a adus pe Etihad al 5-lea trofeu de campioni din istoria clubului. Și a reușit acest lucru câștigând titlul de campioană cu un record de 100 de puncte, totodată impunându-se și în Cupa Ligii. A repetat performanța în sezonul următor, “cetățenii” păstrându-și în vitrină atât trofeul de campioană cât și cel de câștigătoare a Cupei Ligii, dar încă îi lipsea Champions League. Oare Guardiola putea câștiga Liga Campionilor doar cu Barcelona? Situația devenise una foarte dificilă pentru Guardiola care trebuia să demonstreze sieși și întregii lumi că este capabil să se impună și cu o altă echipă în afară de Barcelona în cea mai importantă competiție inter-cluburi din Europa.

În 2021 City ajungea pentru prima dată în istorie în finala Champions League, după o campanie în care nu pierduseră niciun meci (11 victorii și 1 egal) și porneau mari favoriți în fața lui Chelsea. City era campioană în Premier League, și toți se așteptau să câștige și trofeul UCL. Venise într-un final și momentul lui Guardiola! Dar lucrurile nu au stat conform calculelor, și Chelsea s-a impus cu 1-0. Hazardul triumfase în fața organizării. Dezamăgire totală pentru suporteri. Dar nu și pentru Pep, care pregătea deja următoarea campanie. Știa unde a greșit, și cu o meticulozitate obsesivă a făcut din Manchester City o mașinărie care nu mai putea fi învinsă.

Sezonul 2022-2023 a însemnat un nou titlu pentru City, al treilea consecutiv, și o Cupă a Angliei. În Champions League a învins în fazele eliminatorii pe RB Leipzig, Bayern Munchen și Real Madrid, pentru a disputa finala împotriva celor de la Inter Milano. Cu “locotenentul” Rodri într-o formă de zile mari, cu Erling Haaland golgheterul competiției, și Kevin de Bruyne liderul paselor decisive, City nu avea cum să piardă această finală. Și nu a pierdut-o. Matematica a funcționat. Logica și organizarea triumfase în fața hazardului. Guardiola dusese echipa din Manchester la cea mai bună formă din istorie. În echipa sezonului din Champions League, City avea în primul 11 nu mai puțin de 7 jucători! Acest sezon a fost încununarea cu succes a unei filozofii de joc pusă în practică pentru prima dată în anul 2008, pe banca Barcelonei, și dezvoltată constant timp de 15 ani, de către, probabil, cel mai bun antrenor din istoria fotbalului, Pep Guardiola.

Astăzi putem vorbi despre “guardiolism” ca de un fenomen devenit mondial. Guardiola a schimbat paradigme în fotbal, iar astăzi aproape că nu există echipe și antrenori care să nu pună în practică măcar un element din filozofia lui de joc. “Contaminarea” este cât se poate de evidentă, toți antrenorii vor să joace precum Guardiola. Iar elementul cel mai pregnant și cât se poate de evident chiar și pentru necunoscătorii fenomenului fotbalistic, este construcția jocului cu pase scurte începând de la portar, și nu cu degajări lungi. În jocul contemporan de fotbal, fundașii coboară de cele mai multe ori până la linia careului, uneori ajungând chiar în careu, preluând baloane de la portar și continuând construcția prin restul compartimentelor. Ideea de bază din spatele acestei tactici este păstrarea cât mai mult a posesiei mingii și a structurii sistemului tactic, evitându-se astfel situațiile haotice care pot conduce la rezultate imprevizibile. Impredictibilitatea nu mai are ce să caute în jocul de fotbal din secolul 21, și asta i se datorează lui Pep Guardiola, care a ordonat tot ce era dezordonat în jocul de fotbal, și l-a transformat dintr-o știință aproximativă, într-o știință exactă. Singurul lucru care va rămâne pentru totdeauna de necontrolat este factorul uman și caracterele individuale.

Dar este acesta oare cel mai bun model tactic? A găsit Guardiola cea mai bună ecuație în jocul de fotbal, cu ajutorul căreia să obțină cele mai bune rezultate? Performanțele sale vorbesc de la sine. Până acum “guardiolismul” rămâne cea mai eficientă formulă de a antrena o echipă de fotbal, și asta pentru că “guardiolismul” conține în el întreaga cunoștință tactică din perioadă romantică și modernă a fotbalului, sintetizată magistral de către rigorile unei inteligențe vizionare.