Seleção 1970, o echipă fără egal. 50 de ani de la finala Mondialului din Mexic

articol scris de Joao Vitor Roberge

Naționala din 1970 este, chiar și după 50 de ani și încă două trofee, cea mai iubită și respectată echipă națională din istoria țării. Pe 19 iunie 1971, s-a născut, în statul Amazonas, un om numit Tospericargerja. Nu e vorba de un nume indigen, ci de o fuziune: Tostão, Pelé, Rivellino, Carlos Alberto Torres, Gerson, Jairzinho. Șase fotbaliști ai acelei echipe de legendă. E un exemplu foarte bun despre cât de mult înseamnă naționala din 1970.

Acea finală a fost prima la care brazilienii au avut posibilitatea să se uite la televizor. Era prima Cupă Mondială cu imagini colorate, dar în Brazilia erau încă vremuri în care televizoarele erau doar în alb și negru; majoritatea a rămas la radio pentru acel meci. Era un fel de mândrie, de patriotism, de pasiune pentru echipa națională, una care nu mai există de mult în acea formă. Se zice că nici măcar cei care se opuneau puternic față de dictatura militară nu au reușit să se abțină să nu celebreze acel titlu. Se știa că acea echipă și acea victorie ar fi urmat să fie folosite ca propagandă a regimului.

Jurnalistul Cid Benjamin ne povestește, în documentarul marelui jurnalist Lúcio de Castro, Amintiri de Plumb - Fotbalul în Vremele Condorului (Memórias do Chumbo - O Futebol nos tempos do Condor), despre acel meci. Omul nostru a fost chiar torturat timp de 7-8 ore, și eliberat, pentru că gherilele îl răpiseră pe ambasadorul german în Brazilia; ceea ce a rezultat în eliberarea lui și a 40 de prizioneri politici. "Am fost exilați în Algeria, și am putut să mă uit la finală. A fost acea discuție, dacă trebuia să ținem cu echipa, dar toată discuția s-a terminat cu golul lui Carlos Alberto. Rațiunea mai rece pe care o aveam unii dintre noi s-a stins".

Chiar dacă în 1994 Romário, Bebeto și Compania au pus capăt unei perioade de 24 de ani fără un titlu mondial, echipa aceea e foarte contestată de câțiva fani din punct de vedere al nivelului tehnic. Era o echipă excelentă, normal, doar a câștigat Cupa Mondială, dar sunt lucruri diferite în istorie. Așa e și cu echipa din 2002, când Ronaldo, Rivaldo, Ronaldinho și o echipă incredibilă au reușit al cincilea titlu, în Asia. În Coreea de Sud și Japonia, au fost decizii ciudate care ne-au avantajat, în special în debutul meciului cu Turcia și în optimile cu Belgia. Percepția brazilienilor, în general, transformă aceste formații în legende. Dar magia nu e la fel ca în 1970.

Se vorbește foarte mult și despre naționale care n-au câștigat Mondialul, așa cum a fost și cea din 1982. Puțin mai recent, lumea încearcă să vadă echipa din 2006 ca una de excepție, opinie foarte mult bazată pe ce s-a întâmplat la Cupa Confederaților din 2005. Naționala din 2006 era excelentă pe hârtie, dar primul "11" n-avea nicio determinare, nu transmitea nimic poporului și nu dădea totul din respect pentru tricoul care îl purta. Și asta s-a simțit. Până la urmă, n-au câștigat nimic.

Pe de altă parte, formația din 1970 e văzută de brazilieni drept una care își dădea inima pe teren în fiecare moment. Se știe care era un alt fotbal, cu standarde diferite, dar chiar și așa, fotbaliștii nu erau din acele vremuri. Fotbalul trebuie văzut cu ochii acelei epoci, iar pentru acea epocă era altceva.

Când ne gândim la finala din 1970, ne gândim și la unul dintre cele mai frumoase goluri din toate timpurile. Al patrulea gol din Brazilia - Italia 4-1. Mingea e recuperată de Everaldo și ajunge la Tostão. Acesta scoate înapoi pentru Piazza. Urmează o pasă pentru Clodoaldo. Apoi Pele. Gerson. Clodoaldo. Acesta driblează unu, doi, trei, patru adversari. Faza se dezvoltă în partea stângă: Everaldo primește balonul și trimite o pasă lungă, spre Jairzinho. Atacantul îl vede pe Pelé, la marginea careului. "Regele" nu trebuie să se uite după coechipieri. O pasă în partea dreaptă, perfectă, fără să se uite. Vine Carlos Alberto Torres, capitanul. Din prima, un șut pe jos, un trasor puternic. Un gol istoric. Fotbal total. Aproape întreaga echipă a atins mingea în drumul spre al patrulea gol. Ultimul gol al acelei finale e un rezumat al unei epoci, în care fotbalul brazilian era cel mai bun. Nu ca urmare a istoriei Braziliei, ci pentru că jucătorii prestau un fotbal cum nu se mai văzuse și, spun mulți, nu s-a mai văzut.

Félix: Juca la Fluminense din 1968, unde a rămas până-n 1978. A fost antrenor la Avaí și a mai lucrat la Fluminense și Botafogo, tot în anii 80. În 2007, a fost numit director-tehnic la Inter de Limeira. A decedat pe 24 august 2012, la 74 de ani.

Carlos Alberto Torres: Căpitanul, sau "Capita", juca la Santos. A mai evoluat la Fluminense, Flamengo, New York Cosmos și California Surf, până la retragerea din 1982. Din 1983 în 2005, a fost antrenor. A ajuns și consilier urban la Rio de Janeiro în perioada 1989-1993. Ultimul loc de muncă a fost în televiziune: comentator la SporTV. A decedat în 25 octombrie 2016, la 72 de ani.

Brito: Juca la Flamengo. A evoluat la mai multe echipe după Cupa Mondială. Are 80 de ani.

Piazza: A jucat la Cruzeiro până-n 1978, câștigând Cupa Libertadores în 1976. Are 77 de ani.

Everaldo: A jucat la Grêmio până când a murit, în 1974, la 30 de ani. A decedat într-un accident de mașină în statul Rio Grande do Sul.

Clodoaldo: S-a retras în 1981, jucand ultima oară la Nacional. A evoluat la Santos până-n 1979 și a jucat și în SUA, pentru Tampa Bay Rowdies. S-a retras la doar 29 de ani, din cauza unei accidentări la genunchiul stâng. A rămas un apropiat al lui Santos, unde a îndeplinit diverse funcții oficiale. Are 70 de ani.

Gérson: A jucat la São Paulo până-n 1972. După aceea, a evoluat și la Fluminense, și s-a retras în 1974. E comentator sportiv. Are 79 de ani.

Rivellino: A plecat de la Corinthians, unde e considerat și azi cel mai bun jucator din istoria clubului, la Fluminense, în 1975. A fost un transfer care a cutremurat la vremea respectivă Brazilia. A mai jucat la Al Hilal, de unde s-a retras în 1981. E comentator sportiv. Are 74 de ani.

Jairzinho: A jucat la Botafogo până-n 1974, chiar a jucat Cupa Mondiala din acel an, apoi a jucat timp de un sezon la Olympique de Marseille. În finalul carierei, a evoluat la Jorge Wilstermann, din Bolivia, și s-a retras la Botafogo, echipa sa de suflet. A lucrat și ca antrenor, meserie îmbrățișată și de fiul său. Are 75 de ani.

Pelé: Legendarul jucător a plecat de la Santos spre New York Cosmos în 1974, și s-a retras în 1979. A fost comentator la Cupa Mondiala din 1994. A lucrat foarte mult ca ambasador al fotbalului. A fost protagonistul unor momente foarte controversate din cauza opiniilor sale. Una dintre fiice sale, Sandra Regina Machado, născută în 1964, a fost recunoscută legal doar în 1996, cu un test ADN. Pelé niciodată n-a vrut să aibă contact cu Sandra, decedată în 2006 din cauza unei boli incurabile. Pelé nu a ajutat-o niciodată și n-a fost prezent la înmormântarea ei. În 2020, Pelé nu a mai apărut în public, iar fiul lui, Edinho, zice că se mișcă doar cu ajutorul unui cadru. Are 79 de ani.

Tostão: O legendă a echipei Cruzeiro. În 1971, a plecat la Vasco da Gama, unde s-a retras, în 1973. În 1975, a intrat la facultate de medicină, și a absolvit în 1981. A devenit cronicar sportiv ulterior și evită să meargă la orice petrecere din sfera fotbalului pentru a nu fi confundat Tostão - fostul fotbalist cu Tostão - jurnalistul. E unul dintre cei mai buni foști fotbaliști care au devenit comentatori sau cronicari. Scrie la Folha de S. Paulo, unul dintre cele mai importante ziare din țară. Are 73 de ani.

Zagallo: După 1970, a devenit antrenor și a avut o carieră excelentă. A fost coordonator tehnic la Cupa Mondială din 1994 și din 2006, și selecționer în 1998, când a beneficiat de o echipă națională formidabilă, dar prost pregătită tactic. Are 88 de ani.