#Voce Un (nou) sezon cu Verona

"Dai Maria, dio can!" se aude dintr-un micuț bar aflat în Piazza Olimpia din Verona. Bar Bentegodi, mai exact, care-și împrumută numele de la stadionul care e la o aruncătură de grappa mai încolo. "Abbiamo sete, dio boia!" continuă și mai tare cu cât mă apropii și întru, bătrânelul în tricou galben-albastru. Maria eeste doamna de la bar, iar domnul guraliv și a să masă de seniori simpatici au nevoie de Campari Sodă aia odată! Până la urmă, sunt câteva minute trecute de 11 dimineață, e de înțeles, și dau din cap aprobator, vorbind cu mine, ori proiectandu-mă în aceeași ipostază pe viitor, "dio boia". 

E dificil să înțelegi orașul asta în profunzimea lui dacă n-ai călcat de cel puțîn 5-6 ori aici. Dacă n-ai mâncat o peara făcută de o "nonna', dacă nu ai servit spritzzante la 10 dimineață sau dacă nu te-ai abătut din Centro Storico înspre Veronetta sau Zona dello Stadio. L-a cântat Sheakspeare, îl scaldă Adige, iar steagul sus e ținut de Hellas Verona, echipa-simbol a orașului, care debutează în noul sezon de Serie A cum nu se putea mai bine pentru faimoasa Brigate Gialloblu.

E luni, 15 august, zi de sărbătoare mare pentru italieni, Ferragosto, sărbătoare ce da startul și celebrelor vacanțe, feeriile din Cizma, când lumea părăsește orașul pentru mare, munte, lacuri și alte forme de relief cu care a fost înzestrată Îl Bel' Paese. E luni, 15 august, dar în Zona dello Stadio e forfota. La Verona vine Napoli pentru cel mai tare debut posibil pentru ambele tifoserii.

Nu greu, ci aproape imposibil să găsești în Peninsula o rivalitate mai mare decât cea dintre Napoli și Verona. Sud și Nord. Rivalitate am zis?! "Ura" e cuvântul. O simți în ochii fiecărei părți. O simți în voce și gesturi. De la 1799, odată cu nașterea vremelnicei Republicii Napoletane(cu steagul identic cu cel al României sic!), și până în zilele noastre, dușmănia între cele două părți ale Italiei, Nord și Sud, este vizibilă pe mai toate planurile, în mai toate domeniile.
Iar fotbalul nu face excepție.

Am pomenit de Sheakspeare, da, dar a fost un filozof român care a sintetizat cel mai bine tabloul a tot ce se întâmplă în fotbalul italian și în peluzele sale. "Dacă tot nu ne putem depăși viciile", zicea Cioran, "mai bine să le cultivăm și scoatem tot ce e mai bun din ele". Și Tim Parks, scriitorul britanic stabilit în Italia, aprobă asta, cel care a urmărit pe Hellas în sezonnul 2001-2002, în 34 de meciuri, pe toate stadioanele patriei. 
Peluzele italienești, ce dădeau culoare fotbalului în anii '80 și '90, ce au inspirat pe atâția și atâția, și iată-mă acum, după 5 ani de la ultimul debut văzut pe viu, tot aici, pe Bentegodi, tot cu partnopei că adversari, pregătindu-mă de meci. 

E trecut de orele 13.00, undeva la patru ore și jumate până la fluierul de început și în piață se aud primele zvonuri cum că o mâna de napoletani au ajuns în centrul vechi al Veronei. Tipicele zvonuri de dinaintea partidelor importante portretizate atât de colorat de jargonul românesc al stadioanelor, "ba, au venit ăștia!". Zvonuri ce s-au dovedit a fi false, de altfel. Îmi e greu să îmi amintesc atâta poliție adunată într-un singur loc. Digos, carabinieri, polizia, probabil că și poliția financiară sau a alcoolului, pentru că este printre singurele meciuri în care prefectura a decis să nu se vândă alcool în jurul stadionului, încă de la orele dimineții până după partida. "Succes cu asta în Verona(wink!)".
 
Deși plină, accesul în peluza se face facil, nici vorba de control corporal, se merge pe încredere, înăuntru în jur de 10 mii de mâini pe sus și tot atâtea voci care acoperă fundalul cu "quanto blu sarano în ciel..." pe acordurile melodiei "when the Saints go marching în". Nu îmi pot imagina cum nu poți da totul, că fotbalist, când auzi și simți asta în ceafă.

Și, deși slăbită după pauză de vara și după plecarea multor jucători, Hellas marchează prima, chiar pe fondul unei dominari napoletane. 1-0 și visurile "buteilor" la o victoriei în față rivalei de moarte prind contur.
Numai că nici măcar o mare galben-albastră care cânta non-stop nu poate compensa o asemenea diferența pe teren, unde azzurii lui Spaletti întorc până la pauză. 1-2, și primele insulte către oaspeți, arbitrul partidei și comisarul acesteia își fac apariția. Singurul moment care ar putea fi apreciat și de către un neutru fan este cel în care ambele tifoserii își arată respectul pentru cel care a fost campion al Italiei cu ambele squadre, fostul portar Claudio Garella.
Două beri și un borghetti mai târziu, scorul devine 2-2, în ceea ce tind să cred că este strict "vină" suporterilor care acoperă până și cerul roșu al Veronei cu "Dai Verona-ona-ona-ona-ona".

Și apoi vine dezastrul, terenul parcă inclinandu-se spre poartă lui Montipo care mai primește trei goluri cât ai zice "Odio Napoli".

Final de partida și elicopterele se ridică iarăși de la sol pentru că e alertă maximă, doar abia ce s-a încheiat Verona-Napoli. Se iese la fel de civilizat, regula "senza alcol" e la fel de nerespectata, zvonurile cum că vin napoletanii, la fel de neadevărate. Se vorbește de serie B deja, veronezii simt că anul asta bătălia nu va mai fi pentru cupe europene, ca anul trecut. În față gheretelor cu piadine și panini, însă, se discuta deja despre următorul meci, o deplasare la vecinii de regiune, la Bologna, semn că zicerea lui Cioran e actuală și își are corespondentul în Veneto, Verona, unde Adige spală înfrângerile și da tonul unor noi sperante.

"Dai Maria, Dai Verona!"