#VOCE Genoa CFC, savoarea unui English Breakfast la mal de Ligurica

"Relația" mea cu Genoa CFC își are rădăcinile în toamna lui '91, prin noiembrie, când, cu timpuriile mele puteri, încercăm să pricep ce se întâmplă pe dreptunghiul ăla verde de la televizor, acolo unde juca cu una dintre cele mai în vogă echipe românești, Dinamo. Era perioada aia când însemnam ceva în fotbalul mare european și nu eram puși la masă copiilor, cu telecomanda confiscată după orele 21.

Dinamo abia reușea să își revină din "pumnii" încasați de la propriul președinte, care vanduse jumătate de lot după semifinală cu Sampdoria, și dădea piept în piept cu vecinii de oraș ai "bluecerchiatilor", Genoa. Bagnoli făcuse o echipa frumoasă în inima Liguriei, cu care terminase pe 4 sezonul precedent, loc care îi permitea să meargă în defunctă Cupa UEFA. Străluceau cehul Skuhravy, Aguilera sau "căpitanul" Signorini. În portul din Genova se visa, pe bună dreptate, la primul trofeu european.

Partida aceea începea de la un 3-1 pentru italieni, și era destul de greu de crezut că dinamoviștii lui Halagian puteau întoarce soarta "dublei", indiferent cât trifoi cu patru foi cara "nea Florin" în șapcă. Ce am consemnat că fiind deosebit în meci a fost că se poate înscrie și în propria poartă la fel de bine că în cea adversă, notând primul autogol văzut vreodată, cel al lui Adrian Matei, pentru deschidere de scor pe "Dinamo". Aguilera, după pauză, pentru 0-2, meci în care au mai înscris Gerstenmájer și Tudorel Cristea pentru "câini", într-un 2-2 care le-a permis italienilor să treacă mai departe.

A fost sezonul în care Grifonul era oprit în semifinalele competiției de către Ajax Amsterdam, în ceea ce avea să fie cea mai bună clasare europeană post-războaie. Și că tot am ajuns la perioada războaielor mondiale, e important de știut cum și când a ajuns Genoa să fie a patra cea mai titrată echipa italiană pe plan intern, cu 9 titluri de campioană în palmares.

Iar totul a început cu ambiția britanicului James Richardson Spensley, care, la patru ani de la înființarea Genoa Cricket&Athletic Club, în 1893(de către alți 12 englezi), reusesa să impună fotbalul că principal sport în cadrul clubul de la malul Marii Ligurice.

Câți "stranieri" au voie într-o echipa de fotbalul acum? Câți extracomunitari puteau fi folosiți în anii '90? Și câți autohtoni? Ei bine, pe întâia echipa a Genovei puteai să o numești lejer "team", alcătuită preponderent din britanici, ideea fiind a avea o echipa-reprezentanta a Angliei în afară țării și unde altundeva mai potrivit decât în portul din care Columb a pornit în celebra expediție către meleaguri indiene?

Undeva în 1901, genovezii s-au hotărât, finalmente, asupra culorilor în care joacă și, după câteva încercări de a rămâne la originile și culorile Sfântului George, patronul orașului, au devenit și au rămas "rossoblu". Erau anii în care Genoa defila prin nou-înființată competiție italiană, cu mici excepțîi pierzând coroana în față unor alți "englezi", Milan Cricket&Football Club, ori a Bătrânei Doamne, Juventus. Era și perioada când alte echipe ale orașului scoteau capul la suprafață în ceea ce mai târziu aveau să nască rivalitatea clasică a Liguriei, Andrea Doria și Sampierdarenese, ce mai târziu formau Sampdoria. Dar genovezii rămân cu acele 9 titluri de campioană, ratând acea stea oferită de FIGC cluburilor ce ajung la 10 Scudetto, alimentând teoriile fantasmagorice ale blestemului căzut asupra portului Genova.

Debarcarea lui Luigi Ferraris a reprezentat un moment de cotitură în tumultoasă istorie a clubului. Federația Italiană decisese să revină asupra deciziei de a bana fotbaliștii străini și, pe lângă italian ,alți jucători din Elveția au format un contingent ce speră să aducă echipa din nou pe primele locuri. Venirea lui Ferraris a coincis și cu momentul construirii noului stadion, în zona Marassi, stadion ce nu prea semăna cu un altul din Peninsula, accentele britanice fiind vizibile la tot pasul, chiar și acum, după modernizarea făcută cu ocazia celui frumos Mondial din istorie, Italia Novanta.

Și aici continuă interacțiunea mea cu Genova, echipa și orașul. Acum, "Ferraris" este numele stadionului pe care Genoa și Sampdoria își joacă meciurile de "acasă", iar când se întâlnesc, tot orașul erupe în ceea ce se cheamă "Derby della Lanterna", după celebrul far devenit simbol al orașului. Numele stadionului, însuși, este motiv de dispută pentru fanii celor două, dorienii referindu-se cu numele cartierului, "Marassi", iar asta aveam să experimentez pe propria piele.

Ajungând în Piazza delle Erbe, în slalom printre vânzătorii locali de fructe și legume, asist la o discuție în stil italian între simpatizanțîi celor două. ""Bibini!"", se agită cel ce pare a fi fanul lui Samp. Apoi aflu că termenul este un "local" pentru "turci", așa cum îi "alintă" dorienii pe fanii lui Genoa. De partea cealaltă, echipamentul mulți-color al Sampdoriei e motiv de ironie pentru grifoni, nu de puține ori auzind "cicliști", aluzie la asemănarea cu tricourile celor ce participa la Tururile pe două roți. Nu e puțin lucru să asiști la un Genoa-Samp, cu atât mai mult cu cât meciul se joacă la cea mai frumoasă și italiană ora posibilă, "Domenica alle 3".

Mai e un motiv pentru care Genoa e considerată de mulți a fi adevărată echipa a orașului, în această infinită dezbatere și asta aveam să o aud din gură unui "grifon" ce avea să mă servească cu un Asinello, un vermouth local.

""Dorienii vor să își facă propriul stadion. Președintele lor insistă pe lângă autorități. Ei sunt musafiri aici, niciodată gazde!"", cu gesticulația care vine la pachet cu fiecare frază rostită de un italian.

De la Vest la Est, Nord-Sud, printre miile de echipe din Peninsula, Genoa CFC scoate pieptul în față că fiind cea ce a adus "The Beautiful Game" pe aceste meleaguri. "Englezii" Italiei, orașul lui Columb și pasiunea aia cu care vorbești despre fotbal pe care doar în Italia o găsești. Genova, într-o coajă de nuca.