Și când s-a dus, el nu s-a dus. Nea Mircea, îți mulțumesc

L-am cunoscut acum 28 de ani la Rapid. Îl văzusem la televizor, citisem despre el, dar ca tânăr reporter era prima dată când îl întâlneam. Venea din Italia, după succesul cu Brescia, și perioadele de la Pisa și Reggiana. Avea aerul profesorului universitar pe care toți studenții îl apreciază și de la ale cărui cursuri nu lipsesc. Puteam să stăm să-l ascultăm ore în șir.

Mai târziu, mi-amintesc că eram în Italia, în cantonament cu Rapid și a dus echipa la Assisi, la Sfântul Francisc. A luat microfonul din autocar și ne-a vorbit despre istoria locului, despre Francisc de Assisi și bisericile suprapuse, cea albă și cea neagră. Mi-a făcut cadou o icoană cu sfântul: "Ia-o, știu că iubești animalele, ești la fel ca Răzvan. E sfântul animalelor la catolici".

Cred că știa totul despre fiecare în parte. Nu numai despre jucători și oamenii săi din staff, ci și despre reporteri și cameramani sau fotografi. Era atent la orice detaliu. Micile detalii fac întotdeauna marile diferențe, a zis o dată.

Am făcut sute de interviuri cu Nea Mircea, interviuri lungi, altele mai scurte, ca flashurile de după meci, dar ce pot să spun e că ne respecta meseria și nu cred că a refuzat pe cineva vreodată. Au fost zeci de declarații pe aeroport la plecare când refuza în prima fază, iar apoi îl sunau oamenii din staff să meargă repede la avion că a început îmbarcarea.

Când vorbea despre familia sa, despre părinți și frați se emoționa. Povestea despre tenișii rupți în talpă cu care juca fotbal sau cum a fost refuzat de Steaua pentru că era prea slăbuț. Povestea despre cartierul în care a copilărit sau meciurile la care intra pe sub garduri, dar nu se repeta niciodată.

Tot în Italia, la Milano, unde era cu Sahtior, câțiva ani mai târziu, s-a întâlnit pe scările Domului cu fostul președinte al Franței - Valéry Giscard d'Estaing. S-au recunoscut reciproc, s-au îmbrățișat și au stat de vorbă. Am aflat mai apoi că nu se întâlniseră niciodată, dar atât el, cât și fostul președinte al Franței știau cine e celălalt. Nu auzisem cine este, dar mi-a povestit mai apoi tot ce știa despre mandatul lui și nu s-a rezumat la doar câteva minute.

La Sankt Petersburg era sub presiunea unui club ca Zenit, dar tot a zis, trebuie neapărat să vizitezi Muzeul Ermitaj, e incredibil, o să vezi opere de artă de o raritate aproape sublimă. "Vine Neli cu voi, eu merg să mă uit la meciuri".

Apropo de meciuri și casete. Peste tot avea după el sute de casete video pe care se uita de zeci de ori. La Donețk avea un birou ca o bibliotecă, plin de casete. Spațiile s-au redus când s-a trecut la CD-uri, dar era plin. Iar printre toate lucrurile alea, era obligatoriu să fie ceva legat de artă.

Pe vremuri, avea obiceiul să își verifice jucătorii la școală, îi ducea la teatru, iar nouă ne recomanda cărți sau muzee. Nu stătea o secundă locului, iar în preajma lui intrai și tu în starea aceea în care te întrebai dacă un minut în care nu ai făcut nimic nu e un minut pierdut.

Nicio discuție cu el nu se rezuma doar la fotbal. Nu mai știu cu ce să încep, era totul despre lume, istorie, artă, politică și strategii. Și a avut propria strategie. Să moară pe teren. A spus-o în glumă, dar știm și noi că de prea multe ori adevărurile se spun în glumă. A vrut barajul acesta cu Turcia când era clar că pentru inima lui era prea mult. A vrut să ardă încă o dată cu fotbalul, care i-a adus totul și care l-a luat la rându-i ca pe un trofeu.

Anul trecut am vrut să îi organizăm o gală aniversară la 80 de ani, a tras de timp pentru că avea meciuri la națională, pentru că trebuia să batem Cipru, Austria sau Bosnia. De fapt, în adâncul sufletului lui nu a vrut, pentru că a perceput evenimentul ca pe un sfârșit. "Mă pensionați, ce aveți cu mine?", a zis în glumă. Azi, îmi pare atât de rău că nu am insistat, nici măcar pentru el, ci pentru cei care l-au cunoscut.

Rămân cifrele, cel mai în vârstă jucător în Liga 1, cel mai în vârstă selecționer, la numărul de trofee e depășit doar de Sir Alex Ferguson și Guardiola. Dacă am avea în România titlul de Sir, lui i s-ar potrivi. Câte deplasări, câte meciuri, câte momente tensionate, câte victorii, câte dezamăgiri și câte provocări. "Nu am cum să refuz naționala", spunea când a fost numit. Și-ar fi dorit calificarea ca sarea în bucate, ca să închidă un ciclu. A dus-o la Euro în '84 când erau doar 8 echipe, își dorea s-o ducă și la Mondial.

Acum s-a dus, dar nu s-a dus. Pentru mine Lucescu rămâne mondial, rămâne inconfundabil, rămâne nemuritor. Plânge Hagi la televizor când vorbește despre el, cum să nu plângem și noi ceilalți muritori...