Eurosport
#VOCE "7 mai, o zi ca-n rai!" 38 de ani de la ziua în care Steaua a intrat în elita fotbalului european
De
Publicat 07/05/2024 la 08:46 GMT+3
7 mai 1986 a devenit de 38 de ani o dată celebră pentru sportul românesc, dar mai ales pentru fotbalul românesc. O dată pe care, dincolo de orice descriere, orice pasionat de fotbal din țara noastră o poate identifica precis: România, prin campioana ei din anul 1985, Steaua București, a devenit campioana Europei și parte din elita fotbalistică a continentului.
Steaua 1986
Credit imagine: Facebook
Articol scris de Răzvan Badea
7 mai este ziua devenită poveste, ziua în care ne uităm la un meci sau la secvențe din el, în care un grup, o echipă, o familie de 16 fotbaliști împreună cu profesorii lor, Emeric Ienei si Anghel Iordănescu, ajutați de staff, au urcat pe "acoperișul" fotbalului și au intrat în istorie.
Sunt 38 de ani împliniți astăzi de care suntem datori să ne bucurăm, pe care ne mândrim să îi cinstim pentru că ne face bine să știm că "aluatul" fotbalului românesc e bun, că acea echipă Steaua a fost ultima din istorie care a câștigat Cupa Campionilor Europeni exclusiv cu fotbaliști din țara ei, că a fost prima și a rămas, alături de Steaua Roșie Belgrad, echipa din partea asta de Europă care a atins acel nivel.
Privind harta, tot ce e la est de orașul Munchen din Germania exceptând cele două Stele, nu s-a mai apropiat de această performanță. Impresionant, nu? Nu mic este numărul cârcotașilor ce, prin diverse teme, doar la disciplina fotbal, încearcă diminuarea acestei importante borne, însă importanța zilei de 7 mai le umbrește, parcă, orice argument.
Cine era Steaua București în 1986?
Cum nicio echipă mare nu se naște peste noapte, Steaua anilor ’80 nu a făcut excepție. În spatele rezultatelor foarte bune au stat circa 40 de ani de muncă, de căutări și de "bătălii" purtate cu adversari interni și internaționali.
Dincolo de calitatea lotului, care s-a format și cristalizat în timp, Steaua a beneficiat de o conducere cu viziune, mereu cu gândul la marea performanță, dar și de exemple demne să stimuleze Clubul Sportiv al Armatei pentru a face performanțe și la fotbal.
Astfel, cluburi ca Universitatea Craiova, dublă campioană a României în anii 1979-1981 și semifinalistă neînvinsă în ediția 1983 a Cupei UEFA, dar și Dinamo București, triplă campioană a țării între 1981-1984 și semifinalistă la rândul său a ediției din 1984 a Cupei Campionilor Europeni au avut un aport important la creșterea fotbalului românesc și, implicit, a rivalei Steaua.
Drumul spre finală
Campion al României pentru a zecea oară în istorie în anul 1985, clubul militar nu a pornit în aventura europeana cu un lot numeros. Doar 16 jucători, la care se va alătura pe parcurs un al șaptesprezecelea-surpriză, au fost cei care porneau sezonul 85/86 pentru a apăra eventul obținut în anul trecut.
Helmuth Duckadam, Ștefan Iovan, Adrian Bumbescu, Miodrag Belodedici, Ilie Bărbulescu, Tudorel Stoica, Ladislau Bölöni, Mihail Majearu, Gavrilă Balint, Lucian Bălan, Marius Lăcătuș, Victor Pițurcă, Marin Radu II, Anton Weisenbacher, Constantin Pistol și Dumitru Stîngaciu erau cei 16 ale căror nume aveau să rămână pentru eternitate în istoria fotbalului românesc.
După o pregătire intensă într-o vară lungă, Steaua pornea foarte bine în campionat și părea gata de provocarea europeană. Cot la cot cu aceleași echipe cu care își disputase supremația și în anul precedent, Universitatea Craiova, Dinamo și Sportul Studențesc, echipe calificate și ele în cupele europene, militarii arătau și chiar anunțau o forță și o maturitate speciale.
Prima deplasare spre nord: Vejle
Anunțarea primului adversar a fost primită cu speranță. Părea că sorții n-au fost duri cu Steaua, care urma să dea piept cu echipa campioană a Danemarcei, Bold Klub Vejle. Orice entuziasm a fost repede potolit după o privire mai atentă asupra lotului ocupantei locului 3, la acea vreme, în Danemarca. 11 internaționali, la seniori ori tineret, conduși din teren de nimeni altul decât Allan Simonsen, câștigătorul Balonului de Aur din anul 1977, trecut pe la Barcelona și venit la apusul carierei, la 33 de ani, o vârstă deloc prea mare, la echipa care l-a dat fotbalului, Vejle.
17 septembrie 1985 a însemnat prima deplasare a Stelei în acea campanie, așadar pornirea la drumul spre glorie a campionilor României. Avionul IL-18 al TAROM a plecat atunci spre Danemarca, oprind la Zürich pentru alimentare dar și pentru a lăsa delegația Sportului Studențesc acolo, Hagi și colegii având și ei meciul de debut în Turul 1 al Cupei UEFA cu elvețienii de la Neuchatel Xamax.
Revenind la Steaua, a doua zi, la meci începutul a fost ezitant, danezii conducând până aproape de final, când experiența lui Marin Radu II și-a spus cuvântul, acesta aducând egalarea la unu în minutul 89 și păstrând vii speranțele unei calificări la București.
Duckadam – Iovan, Bumbescu, Belodedici, Bărbulescu – Balint, Stoica, Bölöni, Majearu – Lăcătuș, Pițurcă – aceasta a fost echipa de început a Stelei și la tur și la retur, diferența din 2 octombrie 1985 fiind una evidentă pentru oricine. Pasa cu călcâiul a lui Lăcătuș, din minutul 8, pentru golul lui Pițurcă declanșând vivacitatea paselor din jocul "viteziștilor", căci aceasta era porecla jucătorilor Stelei.
Loți Bölöni a dus scorul la 2-0 în minutul 34, însă imediat relaxarea gazdelor e "taxată" de danezi, care au stabilit și scorul pauzei. Balint și căpitanul Stoica opresc tabela când aceasta arăta 4-1 și victoria Stelei nu putea fi pusă la îndoială.
"Mitul" unguresc – Honved Budapesta
Aceeași lună octombrie aduce Clubului Sportiv al Armatei și primele puncte pierdute, emoția meciurilor de debut în Cupa Campionilor punându-și amprenta. A fost 1-1 pe stadionul Steaua, iar imediat după, direct de la Zürich, orașul sediului UEFA, Emerich Ienei și echipa și-au aflat următorul adversar. Era vorba de vecinii maghiari de la Honved, așadar o deplasare nu foarte lungă, însă ce trebuia abordată cu mare atenție.
În 21 octombrie 1985, Steaua se urca în avionul ce urma să o ducă la Budapesta, iar două ore mai târziu era deja în autocarul spre hotelul Flamengo, ce urma să îi găzduiască șederea. Dubla manșă de la Budapesta avea și o conotație istorică în disputele fotbalistice dintre cele două țări. Vecinii erau marii noștri rivali, administrându-ne unele dintre cele mai mari înfrângeri la nivelul Naționalei, printre care amintesc 7-2 în 1945, 9-0 în 1948 și de două ori 5-1 în același an 1948 și în 1954.
O eliminare, așadar, tocmai a echipei Armatei, campioană a țării pe deasupra, era de neconceput pentru militari. Meciul de pe 23 octombrie de pe stadionul Vasas, căci gazda uzuală Honved era inaccesibilă, s-a desfășurat într-o singură direcție, către poarta maghiarului Andrusch, însă totuși minutul 34 a adus deschiderea scorului pentru Honved, atunci când lansat de Dajka, Detari profită de marcajul larg al lui Bărbulescu și înscrie unicul gol al partidei împotriva cursului jocului.
La retur, miercuri, 6 noiembrie, lucrurile stau altfel. Veniți cu mare încredere la retur, maghiarii n-au replică pentru cele aproape 30.000 de oameni aflați în tribune, dar nici pentru jocul prestat de elevii lui Emerich Ienei. În stilul consacrat, "iureșul" a pornit pe stadionul Steaua încă din secunda 1, pentru ca 38 de secunde mai târziu scorul să fie deja egal pentru că Victor Pițurcă specula respingerea greșită a portarului după șutul lui Bölöni.
Totul a intrat în firescul Stelei apoi. A intrat în scenă și rebelul șeptar, Lăcătuș, cu golul de 2-0. Minutul 1 al reprizei secunde a adus un nou gol în poarta oaspeților, Bărbulescu luându-și revanșa pentru nesiguranța din tur cu un șut violent. 7 minute mai târziu, Majearu ducea scorul la 4-0 din penalty și golul din același procedeu al lui Detari nu mai reprezenta nici măcar consolarea pentru echipa sa.
Era un nou 4-1 acasă și "viteziștii" anulau ascendentul moral al vecinilor de la nord-vest, amintind de victoria Rapidului contra lui Ujpest din Cupa Europei Centrale, din 1938. Trecuseră 47 de ani și era timpul să zâmbim și noi. Deja steliștii anticipau tragerea la sorți, fiecare cu gândul propriu. Astfel, un sondaj printre roș-albaștri a scos la iveală preferința pentru un anume adversar: campioana Finlandei, Kuusysi Lahti. Au fost 7 voturi pentru nordici atunci, 3 pentru Göteborg, și câte două pentru Aberdeen, Juventus și Barcelona. Anderlecht și Bayern Munchen erau evitate.
Din nou în nord – Kuusysi Lahti
Un nou meci european, un nou pas greșit pentru Steaua în campionat. Un egal cu Victoria București arăta niște carențe în ceea ce privește consistența lotului. Erau doar 16.
La 9 ianuarie 1986, de la Zürich veneau vești. Kuusysi Lahti ieșea în calea Stelei, ajutând parcă la consolidarea ideii de "noroc" al Stelei la tragerea la sorți. Urma, așadar, un meci exact ca la Forban, locul de pregătire al militarilor în pauza de iarnă.
Urma un meci în care, în sfârșit, șansele erau cumva echilibrate, finlandezii fiind cunoștințe mai vechi pentru români, Dinamo eliminându-i cu 2 ani înainte în prestigiosul lor parcurs până în semifinalele Cupei Campionilor.
Turul a fost pentru prima dată pe stadionul Steaua și a arătat diferit prin prisma scorului, 0-0. Fără grija campionatului, noua ediție a sezonului finlandez de fotbal urmând să debuteze în primăvară, având, așadar, doar partide de pregătire până la meci, Lahti s-a bazat pe defensivă în ambele manșe.
Astfel, i-au trebuit Stelei, echipa care ataca, 176 de minute din aceste două meciuri ca să înscrie un gol pentru calificare. L-a marcat Pițurcă din pasa marelui absent din tur, Lăcătuș, iar Steaua era calificată în semifinalele celei mai importante competiții de club a continentului.
"Notre respect, Anderlecht"
A urmat campioana Belgiei, Anderlecht, să se împotrivească Stelei. O prezență constantă în cupele europene, ea era la al 22-lea sezon consecutiv în urnele competițiilor continentale și se lăuda cu o Cupă UEFA câștigată cu doar 3 ani înainte, iar ca să dea piept cu Steaua tocmai eliminase înainte pe Bayern Munchen.
Având în componență fotbaliști ca Morten Olsen, cel mai bun jucător danez al acelor ani, Vercauteren sau tânăra vedetă Scifo, golgheterii Belgiei și nominalizați la Balonul de Aur, adversarii din Bruxelles porneau favoriți cerți și abordau cu optimism dubla cu Militarii.
De altfel, turul de pe stadionul Constant Vanden Stock avea să îi pună într-un avantaj minim pe belgieni după golul italo-belgianului Enzo Scifo, însă ce avea să urmeze la București a fost ceva special, ceva ce avea să rămână descris drept "cel mai bun meci al unei echipe românești în cupele europene".
E 16 aprilie 1986, ora 16:30 și Steaua a început furtunos, cu pressing agresiv și pe tot terenul, împiedicând astfel orice tentativă de construcție a oaspeților. Nici n-au avut timp să înțeleagă atmosfera specială din Ghencea că Pițurcă, în minutul 4, anulase deja avantajul din tur după o pasă a lui Bărbulescu. Ocazii mari în minutele 9, 10, 13, pentru ca golul de 2-0 să vină în minutul 23 de la Balint și părea că Steaua e echipa cu experiență de pe teren.
Campioana României ataca în valuri și valurile nu se opreau. Prima repriză s-a încheiat tot cu roș-albaștrii în atac, iar cea secundă n-a schimbat nimic. Ocaziile lui Belodedici și Lăcătuș din intervalul minutelor 60-70 erau vestitoarele golului 3 al meciului, marcat de același Pițurcă la capătul uneia din cele mai frumoase faze a meciului, iar bucuria nouarului stelist din plasa porții în care tocmai a înscris a rămas celebră.
Urmare unui asemenea joc, tabela stadionului Steaua a arătat un mesaj scris în limba franceză pentru adversarii belgieni: "Notre respect, Anderlecht!", un gest rămas, de asemenea, celebru.
"Așa cum a jucat Steaua, cred ca niciun club de pe întreg globul nu-i putea rezista", a declarat Arie Haan, antrenorul lui Anderlecht, care a continuat spunând că "primele 25 de minute au fost infernale. Eu n-am văzut o formație jucând în ritmul, cu inspirația și cu precizia cu care a evoluat campioana României în această partidă. Nu spun asta pentru a scuza înfrângerea noastră, ci dimpotrivă, spre a sublinia marile merite ale învingătoarei".
"Sunt decepționat. Campioana voastră a jucat în stil de mare echipă! Sincer, au fost momente când nu știam pe cine să mai marcăm, ăsta a fost nivelul", a spus și Morten Olsen.
Marea finală – FC Barcelona
Steaua era în marea finală a Cupei Campionilor Europeni. Era prima oară când o echipă românească ajungea acolo și sărbătoarea acestei borne era umbrită doar de faptul că Tudorel Stoica, unul din dispecerii și "creierele" jocului Stelei, chiar căpitanul echipei, va lipsi de la ultimul act din pricina unei suspendări.
Cu lotul și așa redus, înlocuirea logică la care a recurs antrenorul Ienei a fost Lucian Bălan, însă erau din ce în ce mai multe voci care dădeau drept validă revenirea antrenorului secund, Anghel Iordănescu, în iarbă după o pauză de doi ani.
Meciul se juca în Spania, la Sevilla, pe stadionul Ramon Sanchez Pizjuan, iar adversara din finală era o echipă chiar de acolo, din țara lui Picasso, era campioana FC Barcelona.
Cine era Barcelona în 1986?
Lotul era mult mai numeros ca al Stelei și compus astfel: portarii erau Francisco Javier Urruticoechea și Lorenzo Lemos Amador.Linia de fund îi avea în componență pe Jose Ramon Alexanko, Julio Alberto Moreno, Bernardo Bianqueti Migueli, Josep Mortalla, Gerardo Miranda, Esteve Fradera, Salvador Garcia Salva și Jose Manuel Martinez Manolo. Mijlocașii erau Bernd Schuster, internațional german de 26 de ani, Victor Muñoz, Jose Vicente Sánchez, Ángel Pedraza, Ramon Maria Calderé, și Ortega Urbeno.
În atacul catalanilor erau Steve Archibald, 29 de ani, internațional scoțian, transferat de la Tottenham Hotspur în 1984, Francisco Jose Carrasco, Angel Pichi Alonso, Raul Vicente Amarilla, Francisco Javier Clos, Juan Carlos Perez Rojo, Esteban Vigo, și Marcos Alonso.
Antrenorii Barcelonei de la acea vreme erau englezii Terry Venables și Allan Harris, în vârstă de 43 de ani ambii, veniți "la pachet" de la Queens Park Rangers, echipă pe care au antrenat-o până în 1984 în aceeași formulă: Venables principal, iar Harris secund. Venirea acestora s-a simțit imediat în jocul catalanilor, care au trecut de la fantezia lui Diego Armando Maradona direct la stilul englezesc adus de noii antrenori, cel cu implicarea unor mingi lungi și cu un joc predispus la dueluri fizice, cu o ofensivă bazată pe relația bună Schuster – Archibald, jucători cu o calitate individuală foarte bună, sau pe lansările lui Muñoz pentru rapizii Marcos Alonso ori Carrasco.
Deși atinsese ultima treaptă a traseului în competiția supremă a cluburilor europene, Barcelona experimenta un sezon curent turbulent, pierzând titlul în fața celei mai mari rivale, Real Madrid, la o diferență de 11 puncte. Înaintea meciului din finală mai pierduse atât derby-ul orașului, 5-3 cu Espanyol, dar și finala Cupei Regelui, 0-1 cu Zaragoza. Astfel, unicul drum rămas pentru Barça era Cupa Campionilor Europeni, drum pe care îl începuse la Praga, cu o victorie cu 2-1 împotriva Spartei.
Returul a venit cu o înfrângere pentru catalani, însă regula golului în deplasare a făcut diferența. Turul 2 s-a desfășurat în aceiași parametri: victorie cu 2-0 pe teren propriu cu FC Porto și înfrângere în deplasare cu 3-1. Din nou golul marcat departe de casă i-a salvat pe Schuster și colegii săi. Au urmat sferturile de finală și marele duel cu Juventus, campioana Italiei și echipa lui Platini, Laudrup ori Scirea. Au fost de ajuns o victorie la limita 1-0 pe Camp Nou și un egal, 1-1, la Torino pentru calificarea în semifinala cu IFK Göteborg.
Ajutați de aportul celui ce avea să fie desemnat golgheterul competiției, Torbjörn Nilsson (n.r. 7 goluri), suedezii aveau să ofere un spectacol neașteptat. Deși câștigaseră cu 3-0 meciul tur din Suedia, nordicii n-au obținut calificarea pierzând cu același scor meciul retur din Catalunia, pentru ca elevii lui Terry Venables să se impună cu 5-4 la penalty-uri. Un drum greu, poticnit până aproape de eliminare, dar și cu momente de sclipire în compania unor adversari puternici, se termina pentru Barcelona tocmai în Spania, în finala contra campioanei României. Aceștia erau, așadar, adversarii Stelei din finală.
7 mai, o zi ca-n Rai
Un drum de 5 ore, cu tot cu escala de la Timișoara, pe ruta București – Sevilla o aduce pe Steaua în orașul lui Velazquez, pe malul râului Guadalquivir, unde era pusă față în față cu istoria.
Pe 7 mai, ziua finalei, roș-albaștrii pleacă de la hotelul Macarena către stadion și deja puteau vedea, fără să fi apucat să dea vreo pasă, primul lor handicap în marea finală: publicul, deși în culori apropiate steliștilor, era în proporție imensă de partea adversarilor.
Semne și mesaje directe au fost transmise de suporteri pe toată durata zilei, însă principalul mesaj pentru jucători vine de pe lista oficială a finalei: Iordănescu e pe foaia de joc. Marele Iordănescu e între ei, din nou jucător, al șaptesprezecelea din lot.
Echipa e așa: Duckadam – Iovan (c), Bumbescu, Belodedici, Bărbulescu – Bălan (73 Iordănescu), Balint, Bölöni, Majearu – Lăcătuș, Pițurcă (112 Radu II)
Jocul e tacticizat, nimeni nu riscă și nimeni nu se remarcă, astfel ca după cele 90 de minute cu scor alb, 0-0, mai vin încă 30 în aceeași manieră, iar totul urma să se decidă la loviturile de departajare. Barcelona cunoștea deja "materia" din semifinale, în timp ce pentru Steaua experiența venea din pariurile câștigate de Duckadam la antrenamente, când apăra aproape tot colegilor.
Seria 1: "Duca, o să le aperi și o sa fii cel mai tare"
Roș-albaștrii, în echipament complet alb, în premieră (n.r. Barcelona are culori similare), sunt desemnați să execute primii, iar cel mai potrivit să deschidă "balul" era Majearu, executantul obișnuit al Stelei și unul dintre cei mai siguri de la punctul cu var.
"Miți, dă-le gol, dragul nostru vrăjitor", urarea suporterilor pentru numărul 8 de la Steaua n-a fost să fie și în finală. Trimite în stânga, Urruti ghicește și tribunele sar de bucurie, însă pentru avantaj trebuia învins și Duckadam.
Încurajat de rezerva Stîngaciu, portarul Stelei îl avea de înfruntat pe căpitanul catalanilor, Alexanko. Sare în dreapta, exact unde trimite și spaniolul și rămâne 0-0.
Seria 2: "A doua pe dreapta"
"Toți portarii au emoții și scrâșnesc să-și rupă dinții când stomatologul Loți pune-n joc măseaua minții". N-a fost și cazul lui Urruti, care a ghicit pentru a doua oară execuția unui stelist spre uralele a zeci de mii de catalani.
Trecerea lor de la extaz la agonie a fost, însă, facilitată de portarul Duckadam, care, concentrat, a sărit din nou în dreapta pentru a opri cu succes execuția lui Pedraza.
Seria 3: "Lăcătuș trebuie să înscrie"
Cei mai buni executanți de la Steaua rataseră. Cei care au înscris la loteria din semifinalele cu Göteborg pentru Barcelona, rataseră și ei, iar seria a treia de executanți purta numele lui Marius Lăcătuș și al lui Pichi Alonso, hat-trick-ul Barcelonei din returul cu suedezii.
Uite-acuș, uite-acuș, hotărâtul Lăcătuș, la cei 22 de ani de atunci, nu s-a complicat și a trimis tare. Mingea atinge bara de sus și intră în poartă. Forța șutului șeptarului trimitea mingea aproape de jumătatea terenului dacă direcția era doar foarte puțin mai sus.
Tabela era deschisă, iar Steaua era în avantaj. Presiunea era pe Alonso, înlocuitorul lui Archibald. Din nou în dreapta lui Duckadam și portarul nu doar că apără, ci prinde mingea, demonstrând nivelul de concentrare la care era.
Seria 4: Pele și succesul
1-0 pentru Steaua după trei serii și spre balon pleacă Gavrilă Pele Balint. Bistrițeanul decar la Steaua trimite cu precizie înspre dreapta lui Urutti, care apucase deja să plece în stânga. Se făcuse 2-0, iar după cele întâmplate, greaua misiune pentru un catalan de a-l înfrunta pe Duckadam era pe umerii lui Marcos.
Acesta a schimbat direcția spre stânga, după trei lovituri în dreapta portarului, însă spre stupoarea tuturor privitorilor, la fel face și Duckadam, care astfel intra în istorie, depășind performanța lui Grobelaar, accesând Cartea Recordurilor, si, mai presus de toate, aducând cel mai prestigios trofeu de club în vitrina Clubului Sportiv al Armatei Steaua București.
După toate aceste evenimente cu totul aparte, lucrurile intră oarecum în firesc, urmând decernarea trofeului unde căpitanul Ștefan Iovan primește, așa cum se obișnuia, trofeul Cupei Campionilor Europeni și puiul de cupă spre a le ridica triumfător și a le prezenta publicului, așa cum a făcut-o și a doua zi, la București, dar și în meciul cu Progresul Vulcan din 15 mai, când noii campioni ai Europei au prezentat oficial trofeul suporterilor, iar eroul Duckadam a înscris și el, paradoxal din penalty.
Subiecte asemănătoare
Promo
Promo