#VOCE Fotbalul, arabii și petrodolarii

Nu există alt sport pe această planetă care să creeze o emulație mai mare decât fotbalul și care să stârnească pasiuni atât de aprinse. Dar fotbalul modern nu mai înseamnă de mult doar plăcerea de a juca, dezinteresul pentru aspectele mercantile ale acestui sport și bucuria de a fi aplaudat de un întreg stadion, ci a devenit, în ultimele două decenii, un business mai mult sau mai puțin sustenabil, în care oameni de afaceri sau corporații multinaționale investesc sume colosale pentru a câștiga trofee, capital de imagine, dar mai ales pentru a face profit.

Iar jucătorii, din ceea ce erau odinioară – gladiatori în arenă și întruchiparea perfecțiunii fizice – au devenit și ei simpli prestatori de servicii, marfă de schimb și angajați nu ai unui club, ci ai unei întreprinderi de fotbal. Această industrializare și comercializare a fotbalului, en-gros și en-detail, sub auspiciile pieței capitaliste de liber schimb, a transformat radical sportul rege. Și nu a fost așa dintotdeauna.

Fotbalul, la începuturile sale – și chiar până la începutul anilor '90 –, era un sport semi-profesionist, în care marea majoritate a jucătorilor aveau o anumită profesie și specializare în câmpul muncii, iar fotbalul îl practicau mai mult din plăcere și instinct de competiție decât pentru a-și câștiga existența. Și să nu uităm că, de pildă, rugby-ul a avut până în 1995 un caracter în întregime amator, iar acest aspect a stat la baza regulilor jocului.

În fotbal schimbarea masivă a venit odată cu pătrunderea unor investitori din Orientul Mijlociu și Apropiat, dar nu doar din această zonă geografică, care având la dispoziție rezerve incomensurabile de lichidități obținute din exploatarea aurului negru și alte industrii, au intrat pe piețele europene și au fost atrași, printre altele, și de spectacolul fotbalistic. Au vrut și ei, pe bună dreptate, să guste din nectarul fotbalistic al marilor campionate europene și al celor mai importante competiții intercluburi din lume. Și cine ar fi putut să refuze miliardele arabilor, când promisiunile erau atât de apetisante?

Având impregnat în sânge un cult al adorației și premăririi, dar și al cuceririi de noi teritorii, acești șeici arabi veniți de prin tot Orientul au pus stăpânire, încet și sigur, pe câteva dintre cele mai importante cluburi de fotbal din Europa. Totul s-a petrecut cu aprobarea conducerilor acestor cluburi, dar nu neapărat și cu cea a suporterilor autentici, care au rămas reticenți la planurile de afaceri ale șeicilor și la infuzia masivă de capital străin. Pe parcurs au început să apară și performanțele, ceea ce a schimbat puțin optica fanilor. În fond, suporterul de rând, pentru care fotbalul reprezintă mai degrabă o recreație de week-end decât o pasiune mistuitoare, vrea să vadă performanță, trofee câștigate, transferuri răsunătoare, fără să mai conteze în final cine sunt investitorii și de unde vin banii.

Din păcate, această filozofie falimentară a suporterului comun, lipsit de simțul etic, interesat doar de produsul finit al unor investiții bombastice, a afectat iremediabil fotbalul și a transformat cluburi de tradiție în simple francize și subdiviziuni ale unor corporații din Emiratele Arabe Unite, și mai nou din Republica Populară Chineză.

Dar nici americanii și nici rușii nu au stat departe de fenomen și s-au implicat consistent în fotbalul de pe continentul european, voind parcă să mai încline puțin balanța luptei pentru supremație. Iar atunci când mai marii deșerturilor cu rezerve de petrol nu au putut să cumpere cluburile din Europa, și-au creat propriile echipe, pe teren propriu, cumpărând jucători importanți de pe continentul european pe sume și mai importante. La fel au procedat și cluburile chineze controlate de stat, și la fel au început să procedeze și cluburile americane, pentru care sportul numit fotbal reprezintă cu totul altceva.

Astfel, au început să evolueze în campionatele din Emirate, Arabia Saudită, Kuweit sau Qatar jucători care încă mai aveau ceva de spus în Europa, dar care au fost ademeniți cu salarii de împărați, totul pentru a delecta privirile pretențioase ale mai marilor șeici sau, în cazul Chinei, ale secretarilor de partid. Money talks...

Dacă aruncăm o privire asupra acționariatului celor mai importante cluburi de fotbal din Europa vom vedea, de pildă în Premier League, că cel mai puternic campionat de fotbal din lume situația se prezintă astfel:

Pe alte meleaguri, în Italia, de exemplu, Inter este deținută în proporție de 99 la sută de grupul de investiții chinez Suning, iar AC Milan aparține unui consorțiu american RedBird Fund Capital Partners, în timp ce AS Roma este în proprietatea miliardarului american Thomas Dan Friedkin.

În țara lui "Liberté, Egalité, Fraternité", Marseille este deținută de miliardarul american Frank McCourt, AS Monaco aparține oligarhului rus Dimitry Rybolovlev, un personaj implicat în nenumărate scandaluri și afaceri dubioase, iar PSG aparține corporației Qatar Sport Investments, prin reprezentantul ei Nasser Al-Khelaifi.

Nu aceeași lipsă de transparență și identitate regăsim la cluburile din Spania, în special Real Madrid și Barcelona, și mai ales la cluburile din Germania, care sunt deținute în întregime de către suporteri. Acest lucru a fost posibil după ce, în 1998, Federația Germană de Fotbal a introdus regula de 50 plus 1, prin care 50 plus 1 din acțiunile unui club de fotbal sunt și trebuie să fie deținute de membrii cotizanți ai clubului respectiv.

Astfel, niciun club de fotbal din Germania nu poate fi deținut majoritar de către un grup de investiții sau de o companie privată. O excepție de la regulă face RB Leipzig, dar chiar și în acest caz, deși grupul Red Bull deține 99 la sută din club, tot suporterii sunt cei care conduc practic clubul prin dreptul la vot.

În Spania conceptul poartă numele de socios, iar Barcelona și Real Madrid sunt renumite în întreaga lume pentru el, modelul fiind implementat cu succes și în Portugalia. Acest model de business, în care suporterul participă activ la administrarea clubului, este cea mai bună metodă de a crea acea emulație în jurul unul club de fotbal. Spre binele fotbalului, banii nu sunt totul în acest sport, iar performanțele nu sunt garantate atunci când investițiile depășesc orice închipuire.

De pildă, șeicii de la Manchester City, pentru a câștiga mult doritul trofeu UEFA Champions League, au trebuit să investească suma astronomică de 2,59 de miliarde de euro, în timp ce sultanii de la PSG au investit din 2011 până azi în clubul parizian 1,9 miliarde de euro, iar asta fără să câștige vreun trofeu continental.

Pentru a aduce trofeul Champions League pe Stamford Bridge, oligarhul rus Roman Abramovich a trebuit să scoată din buzunar două miliarde de euro doar pentru transferuri de jucători și alte 90 de milioane pentru staff și manageri. Este oare aceasta rețeta succesului în fotbal? Nici pe departe și am văzut marți seară, la meciul dintre PSG și Borussia Dortmund, cum o echipă fără investiții și cu jucători lipsiți de anvergura și vedetismul unui Mbappe, Dembele sau Donnarumma, dar împinisă de la spate de niște suporteri fanatici care bat sistematic orice record de asistență pe un stadion din întreaga lume, a reușit să ajungă în finala UCL, împotriva oricărui pronostic.

Să mai comparăm investițiile făcute la cele două cluburi în ultimii ani? Să mai comparăm valoarea de piață a lotului parizienilor cu cel al prusacilor? Să mai spunem că Edin Terzic, managerul lui Dortmund, a pierdut anul trecut titlul în ultima etapă pe teren propriu și totuși a fost păstrat la echipă, iar acum i-a dus pe galben-negri în finala UCL?

Ca fapt divers, Borussia Dortmund a plătit pentru cei 11 jucători care au evoluat titulari în meciul cu PSG 186 de milioane de euro, adică cât a plătit Nasser Al-Khelaifi pentru transferul lui Kylian Mbappe de la AS Monaco.

Marți seară au câștigat fotbalul, munca și dăruirea, nu petrodolarii. Și da, în fotbal nu este totul despre bani, mai trebuie să ai și pasiune și să joci de plăcere, nu pentru sunetul hipnotizant al cardului în bancomat, iar acesta este tot farmecul fotbalului, o luptă perpetuă dintre David și Goliath.