#VOCE Recordul de audiență minimă din Premier League: meciul cu doar 3.039 de spectatori

Pe 26 ianuarie 1993, Premier League a consemnat un moment unic. Pe Selhurst Park, Wimbledon a primit vizita lui Everton într-un meci din campionat care a atras oficial doar 3.039 de spectatori.

Această cifră rămâne și astăzi recordul absolut negativ de audiență în istoria competiției. Contextul explică în mare parte această situație. Wimbledon juca din 1990 pe terenul lui Crystal Palace, după ce a părăsit faimosul Plough Lane. Stadionul vechi nu mai corespundea cerințelor de securitate, iar mutarea a provocat nemulțumiri serioase în rândul suporterilor. Mulți dintre ei au boicotat partidele de acasă ca formă de protest față de conducerea clubului condusă de Sam Hammam. Proprietarul celor de la Wimbledon, a încercat relocarea clubului în capitala Irlandei Dublin, însă cererea a fost refuzată. Rezultatul a fost o atmosferă fantomatică, mai ales într-o seară de mijloc de săptămână, pe un frig pătrunzător și pe un teren greu. Everton s-a impus cu scorul de 3-1. Tony Cottee a marcat de două ori pentru oaspeți, Ian Snodin a adăugat al treilea gol, iar John Fashanu a redus diferența cu un lob spectaculos pentru gazde. Meciul a oferit și un incident memorabil: o încăierare cu 18 jucători implicați, din care Snodin s-a strecurat literalmente pe jos ca să scape. Neal Ardley, mijlocașul lui Wimbledon la acea vreme și actualul antrenor al lui AFC Wimbledon, și-a amintit scena cu umor.

Jucătorii lui Wimbledon se obișnuiseră cu tribunele goale. Obțineau de obicei între 8.000 și 9.000 de spectatori, dar se concentrau pe jocul lor dur și pe solidaritatea din vestiar, cu fotbaliști precum Vinnie Jones, Dennis Wise, John Fashanu și Dave Beasant.

Tony Cottee, autor a două goluri în acea seară, a recunoscut mai târziu că abia după ani a aflat de record.

Everton a câștigat partida, dar Wimbledon a terminat sezonul 1992-1993 deasupra lor în clasament, pe locul 12, iar echipa din Merseyside a terminat pe locul 13, la un singur punct distanță. Acest meci rămâne un simbol al tranziției din fotbalul englez. Premier League abia începuse ca o competiție nouă, cu un contract de televizare care promitea schimbări majore. Totuși, cluburile mici încă se luptau cu probleme de identitate și de infrastructură. Wimbledon, cunoscut pentru stilul direct și pentru jucători combativi, reprezenta spiritul underdog-ului. Mutarea forțată le-a afectat însă legătura cu baza de suporteri. Astăzi, o astfel de cifră pare greu de imaginat. Stadioanele din Premier League sunt pline aproape săptămânal, iar cererea pentru bilete depășește cu mult oferta. Recordul negativ al lui Wimbledon subliniază cât de mult s-a schimbat totul în trei decenii. Banii veniți din drepturi TV, marketingul global și infrastructura modernă au transformat complet ”Matchday experience”. Chiar și așa, acei 3.039 de suporteri prezenți pe Selhurst Park au trăit o seară autentică. Au văzut patru goluri, dueluri tari și un episod comic cu încăierarea dintre cei 18 fotbaliști. Au asistat la un capitol real din istoria fotbalului, departe de lumina reflectoarelor și de tribunele arhipline din ziua de azi. Recordul rezistă. Nimeni nu l-a doborât în peste 30 de ani, deși toate cele mai mici 40 de audiențe din Premier League aparțin tot perioadelor în care Wimbledon juca pe stadionul lui Crystal Palace. Asta spune totul despre impactul pe care l-a avut faptul că nu au mai jucat pe Plough Lane asupra clubului londonez.

 

Fotbalul modern oferă spectacole grandioase, dar uneori merită să ne întoarcem la acele seri reci de iarnă, când esența jocului se reducea la 22 de jucători pe un teren prost și la câteva sute de oameni care au ales să vină. Exact ce s-a întâmplat pe 26 ianuarie 1993. Un meci pe care puțini l-au văzut, dar pe care istoria fotbalului englez nu-l va uita niciodată.