Articol scris de Cosmin Cristian
Martie, 1966, trei luni și ceva înainte de marea sărbătoare fotbalistică mondială. După nedreptatea de la debut, când Anglia trebuia să fie gazdă a primei competițîi(desfășurată și câștigată de Uruguay), fotbalul se întoarcea la patria-mamă.
Westminster Central Hall, Londra. Aici era depus trofeul din argint Jules Rimet, ce era înmânat în acele timpuri naționalei câștigătoare, numit după francezul-părinte al marii întreceri mondiale, tatăl fotbalului modern, așa cum îl consideră mulți.
Euro
Naționala feminină a Angliei a sărbătorit titlul european cu mii de oameni la Londra
01/08/2022 LA 16:53
19 Martie, ziua deschiderii expoziției la care sute de britanici se înghesuiau pentru a admira și speră la mult-râvnitul trofeu. Un vis ce nu mai părea așa departe pentru măreață Anglie, unde străluceau Charlton și căpitanul Moore.
A două zi, însă, în timpul patrulei de seară, un gardian constată lipsa piesei-temporar de muzeu. Rumoare și stupoare printre oficiali, paznici și vigilenta presă engleză, care află în acea seară de dispariția cupei.
"Poftim?! A dispărut ce?!" Cuvintele lui Joe Mears, președintele Football Association răsunau din birourile reci de pe marginea Tamisei. "It's the World Cup trophy, for f*ck sake!", și problemele păreau pentru englezi puțini mai complicate decât selecționata Selecao ori Germania lui Kaiser Franz.
O săptămâna și o zi au trecut până când, în mult-hulitul sud al Londrei, să fie descoperit un pachet înfășurat în hârtie de către David Corbett și, mai ales, al sau câine Pickles, care a devenit, pentru câteva zile, mai erou decât Hurst în cele mai frumoase minute din istoria Mărețului Regat. Era, "indeed", Cupa Mondială, trofeul Jules Rimet, care mai apoi și-a găsit locul, mai exact în aprilie 18, în vitrina Football Association.
Lunile au trecut, emoțiile și hoțîi din Regat s-au mai cumințit, speranțele erau mari, Albionul juca acasă, și toată Insula își ținea respirația pentru marele debut.
0-0 cu dublă campioană mondială, Uruguay, primul meci fără victorie în debut al gazdelor și optimismul britanic își făcea culcuș în temerea că nici de această dată fotbalul nu rămâne unde i s-a hărăzit locul. Nemții și argentinienii defilau prin grupe, iar asta nu era deloc pe placul Leului britanic. Victorie și victorie în următoarele meciuri din grupa împotriva Franței și Mexicului și echipa lui Charlton pleca cu gânduri mari în fazele eliminatorii, gândind probabil, că trofeul nu întâmplător a fost recuperat.
Și ce epic a ieșit la rampă eroul nostru, nu Pickles, ci carismaticul Geoff Hurst, în sfertul istoric cu Argentina, parcă anticipând și soarta blestematului război din Insulele Falkland. Argentina lui Solari și Rattin, ce promitea atât de mult în faza grupelor, lăsând la final concluzia că pumei îi e greu în lupta directă cu leul, păstrând proporțiile regnului animal. Atât că, pe partea cealaltă a tabloului, Germania de la Vest lasă impresia că nimic nu îi poate sta în cale și calcă în picioare orice sud-americancă ce îi contesta poziția.
Urmau semifinalele și în față Coroanei se găsea Perla Mozambicului sau O Rei, cum le plăcea portughezilor să îi spună celui mai mare, celui mai breaz, celui mai tehnic, Eusebio. Dar a fost ziua lui Sir Bobby, care pare că și-a câștigat titulatura încă din acea seară de Cuptor englezesc, când golul lui O Rei nici nu a mai contat, 2-1 și Albionul se pregătea să dea piept cu celălalt rege al junglei, Germania de Vest, Germania lui Beckenbauer, care a răpus URSSul de la Est și a mers în marea finală, nu înainte că FIFA să decidă că Extratereștii merită un tratament preferențial și șterge cartonașul încasat(al doilea din competiție) de Kaiser Franz în semifinală cu sovieticii."Curat murdar, coane" s-ar auzi din vestiarul Albionului dacă ar fi fost acolo celui căruia îi datorăm cel dintâi umor românesc.
Și zilele au trecut și "fotbalul se întoarce acasă" era mai aproape că niciodată. Anglia-Germania, fiindcă nimic nu era mai frumos și colorat în acele timpuri alb-negre ale televiziunii și nu numai.
Abia se făcuse sfertul academic că Haller a amuțit un întreg Wembley cu al său șut sec și nemții preiau(că întotdeauna) conducerea meciului. Și părea că "30 years of hurt" e versul perfect pentru bătrână Anglie și pentru peste 90 mii de suporteri ce amutisera pe legendarul stadion.
Dar avea să fie meciul celui care era cel mai puțîn așteptat pe tabela de marcaj, celui căruia i se cerea retragerea pe banca de rezerve în detrimentul golgheterului Greaves, celui care, într-un final, marca de 3(trei) ori în poartă unei Germanii mai solide că niciodată. Hurst. Geoff Hurst. El avea să facă meciul carierei, al vieții lui și a vieții fotbalistice a Angliei.
2-2 final, 4-2 după prelungiri, cu, probabil, cel mai controversat gol din istoria Cupei Mondiale pentru că, nu-i așa, atunci când se întoarce acasă, în Anglia, fotbalul nu o poate face decât printr-o controversă și cu mult, mult Hur(s)t.
30 iulie- 56 de ani de când fotbalul a poposit acasă.
Euro
Anglia, prima echipă calificată în finala Campionatului European de fotbal feminin din 2022
26/07/2022 LA 20:48
Women's World Cup Qualification UEFA
Anglia a bătut recordul mondial la fotbal feminin! Scorul incredibil într-un meci de calificare
30/11/2021 LA 21:32