Povești de campioni. Prețul aurului: Povestea unei copilării sacrificate pentru un vis

La doar 3 ani și 10 luni, Monica Roșu a primit un bilețel care i-a schimbat viața: o invitație la sala de gimnastică din partea unui antrenor. Privind nostalgic în urmă, dubla campioana olimpică de la Jocurile Olimpice Atena 2004 își amintește zâmbind cum a început totul, de la selecțiile făcute la  grădiniță, până la momentul în care a înțeles că sportul va fi extrem de important în viața ei.

"Eram o puștoaică foarte, foarte mică. Am știut să-i arăt antrenorului câteva elemente de gimnastică învățate acasă de la mama și de la fratele meu mai mare. Așa a început toată cariera mea de sportiv", povestește Monica, amuzată de inocența vârstei.

Viața de sportiv de performanță a însemnat plecarea de acasă la numai 7 ani, când antrenoarea s-a mutat din Bacău la Focșani. "Am decis întreaga echipă să o urmăm, neștiind ce ne așteaptă", își aduce aminte fosta sportivă, care a prezentat acum câțiva ani știrile sportive la TVR2.

La Focșani, copiii au fost repartizați la familiile localnicilor. Monica a avut norocul să nimerescă la "o familie de tineri, abia căsătoriți, care își doreau un copil. Tocmai bine, și-au făcut mâna cu mine".

Dar perioada idilică nu a durat mult. Mutarea la cămin, în camere cu patru paturi, departajate de niște pereți de placaj, într-o zonă destul de ciudată, a fost șocul care a determinat-o să-și sune părinții: "Le-am zis să vină repede să mă ia acasă, că nu se mai poate".

În următorii 4 ani, Monica a fost selecționată la lotul de junioare, iar la 11 ani a intrat în lotul olimpic de la Deva. Aici și-a dat seama că gimnastica va deveni esențială în viața ei.

"Deva este un loc foarte frumos, dar foarte greu. Noi nu făceam decât să ne antrenăm, munceam la 12-13 ani ca un adult, aveam câte șapte-opt ore de antrenament, câteodată și nouă", rememorează fosta sportivă la Sports Business Academy 2017. "Aveam în anticameră un bagaj mereu pregătit. Eram gata de plecare oricând, dar nu am renunțat!".

"E destul de greu să fii departe de casă, de părinți, să nu-ți trăiești copilăria. Nu mi-am văzut fratele crescând, sunt multe lucruri pe care n-am reușit să le fac pentru că noi trebuia doar să ne antrenăm și să ne îndeplinim un vis", povestește Monica Roșu, ajunsă acum la 37 de ani, căsătorită și având o fetiță de 4 ani și jumătate, "cea mai prețioasă medalie", cum o numește ea.

Echipa cu care a concurat la Atena în 2004 s-a format în doar un an și jumătate. "Șase fete au reușit să iasă vicecampioane mondiale, campioane europene și campioane olimpice", e mândră Monica.  Dar victoria a avut prețul ei: "La Atena aveam 43 de kilograme, mă bătea vântul dacă ieșeam pe furtună afară".

Strictețea regimului alimentar este binecunoscută, mai ales la Deva: "Duminica, dacă aveam voie în oraș, puneam pe noi câte două kilograme, iar până a doua zi dimineață trebuia să le dăm jos!". Fetele își făceau toate poftele până seara, pentru ca apoi să slăbească peste noapte, "exact ca boxerii" pentru cântarul oficial.

La 19 ani, când și-a încheiat cariera sportivă, Monica s-a trezit într-o lume necunoscută: "Eram singură, în București, și mi-am zis: OK, s-a terminat cu gimnastica, s-a terminat cu cantonamentele, eu ce fac de acum încolo?".

Drumul ei după sport a fost unul de redescoperire: "Am fost cooptată pentru a comenta Jocurile Olimpice și pentru a fi invitată în emisiune la TVR. Iar după terminarea Jocurilor, mi s-a propus să prezint jurnalul de sport la TVR". Și-a găsit atunci un nou sens în viață.

Monica Roșu împărtășește la SBA înțelepciunea acumulată în călătoria sa sportivă: "Indiferent de  ce se întâmplă, e important să nu renunți și să crezi în forțele tale". Ea încurajează tinerii să practice sport, nu neapărat de performanță: "Noi avem nevoie de tineri care să vină să facă mișcare, de copii care să încerce diferite sporturi, pentru că nu ai de unde să știi ce se poate lipi de ei".

Campioană olimpică (la sărituri și pe echipe, în 2004), dublă campioană europeană (tot la sărituri și cu echipa, în 2004) și vicecampioană mondială (cu echipa României, în 2003), Monica a atins succesul după ce a rezistat canoanelor din cantonamente, antrenamentelor dure, care durau cât o zi de muncă la fabrică, și dorului imens de familie. Povestea ei este mărturia că în sport, ca și în viață, adevărata victorie stă în perseverență și în puterea de a nu te da bătut niciodată.

"Să nu renunți și să crezi în tine" poate fi un motto pentru orice sportiv.