INTERVIU | Ivana Dežić și problema majoră de care s-a lovit în România! "Greu de descris pe scurt"

Ajunsă la 31 de ani, Ivana Dežić s-a retras din handbal la finalul sezonului trecut, după ce a evoluat ultima dată la HC Gjorche Petrov-WHC Skopje, în Macedonia de Nord.

Ea este cunoscută publicului din România datorită aventurii la CS Mioveni, echipă pentru care a jucat între 2023 și 2024.

De-a lungul carierei, Ivana trecut pe la ŽRK Koka Varaždin, RK Podravka Vegeta Koprivnica, SPR Pogoń Szczecin, RK Lokomotiva Zagreb și ESBF Besançon, iar în 2017 a debutat în naționala Croației.

Acum, ea a devenit colaboratoare Eurosport, după ce a absolvit facultatea de jurnalism. În cadrul unui interviu oferit publicației noastre, Ivana a vorbit despre cele mai importante aspecte ale carierei.

Ivana ne-a dezvăluit cum a început să joace handbal și a spus că Roger Federer, legendarul fost tenisman, a fost sportivul pe care l-a admirat cel mai mult

I.D.: Am început să joc handbal la vârsta de zece ani. Venind dintr-un oraș mic din nordul Croației, handbalul era singura opțiune pentru sporturile de echipă la acea vreme. Câțiva dintre colegii de la școală ne-am decis să ne înscriem, dar în final eu am fost singura care a rămas. Primele amintiri sunt de pe terenul exterior din beton din Ludbreg, deoarece la acea vreme nu exista o sală de handbal în oraș.

I.D.: Nu pot spune că am avut un idol anume, dar pentru mine cei mai buni în handbal erau Nikola Karabatić și, printre jucătoarele croate, îl admiram cel mai mult pe Petar Metličić. Totuși, sportivul pe care îl admiram cel mai mult era Roger Federer, chiar dacă vine dintr-un alt sport.

I.D.: Când am primit apelul de la Podravka Vegeta. La acea vreme jucam pentru ŽRK Koka din Varaždin, dar când m-a sunat Podravka, am realizat că am ajuns într-un punct în care trebuia să decid dacă mă dedic handbalului profesional.

I.D.: Sincer, nu îmi amintesc toate detaliile, dar știu că aveam 17 ani și jucam în Varaždin, în Liga 1 croată. Nu eram un club complet profesionist, pentru că majoritatea dintre noi studiam pe lângă handbal, dar concuram la cel mai înalt nivel. În primul sezon, eram o jucătoare tânără fără un rol major, dar treptat am început să primesc mai multe minute pe teren.

În cadrul interviului, Ivana Dežić a vorbit despre prima experiență departe de casă, în Polonia. În plus, ea a scos în evidență o problemă tipic românească pe care a întâlnit-o la Mioveni: salarii neplătite, procese în instanță.

I.D.: M-am mutat în Polonia după trei ani la Podravka și a fost o experiență frumoasă. Am avut noroc că antrenorul de atunci, Neven Hrupec, era croat și mai multe jucătoare vorbeau limba mea, ceea ce a făcut tranziția și adaptarea mult mai ușoară. Am avut rezultate excelente, dar la finalul sezonului au apărut probleme financiare și clubul s-a prăbușit, așa că am jucat acolo doar un sezon.

I.D.: Sezonul anterior am jucat în Franța, dar nu am primit timpul de joc pe care îl speram, în timp ce Mioveni avea planuri să construiască o echipă puternică. Liga română este cea mai puternică din lume, iar când a venit oferta, nu am stat pe gânduri.

I.D.: Este greu de descris pe scurt. Lotul era cu adevărat bun, dar nou. După o perioadă de adaptare, am început să ne găsim ritmul și să acumulăm puncte. Apoi au început problemele financiare, legate de situația politică din oraș. Mai târziu, clubul a intrat în insolvență și federația ne-a scăzut multe puncte din cauza datoriilor. Fetele care și-au găsit alte cluburi au plecat la jumătatea sezonului, dar majoritatea dintre noi am rămas.

Nu ne-am dorit ca clubul să fie exclus din ligă, era greu să găsim contracte noi și, sincer, speram că dacă terminăm sezonul profesionist, vom avea o șansă mai bună să ne recuperăm banii. La final, am primit doar jumătate din contracte și cazul este acum în instanță.

Din păcate, nimeni din club nu ne-a dat răspunsuri sau măcar mulțumiri pentru că am terminat sezonul, așa că avem puține speranțe să fim plătite integral. În plus, primăria a decis să creeze un nou club, care acum concurează în liga a doua cu tinere jucătoare din fosta echipă. Din păcate, au arătat puțin interes pentru a ajuta clubul anterior să-și achite datoriile sau să respecte acordurile de sponsorizare.

Totuși, nu întreaga experiență în România a fost de tristă amintire pentru Ivana Dežić. În mod interesant, jucătoarele au devenit foarte unite când au dat peste problemele financiare de la club, croata legând frumoase prietenii.

Ivana a gustat de multe ori și mâncarea românească, susținând că papanașii sunt preferații ei, iar sarmalele din România sunt mai bune decât cele din Croația.

I.D.: Oamenii pe care i-am întâlnit. În ciuda experienței proaste cu clubul, echipa s-a legat incredibil datorită acelei situații și cred că mi-am făcut câțiva prieteni pe viață. De asemenea, oamenii și comunitatea din Mioveni au fost minunați cu noi. Ne-au invitat frecvent la întâlniri tradiționale și "grătare", și ne-am simțit cu adevărat parte din oraș și comunitatea lui.

I.D.: Trebuie să spun că prefer varianta voastră de "sarmale" cu mămăligă față de cele pe care le facem în Croația. Și, pentru că iubesc dulciurile, papanașii sunt cu siguranță pe primul loc în ceea ce privește bucătăria tradițională românească.

În 2020, Ivana Dežić făcea parte în mod regulat din lotul naționalei Croației, dar cu o lună înainte de Campionatul European a suferit o accidentare groaznică, ratând prezența la turneul final, unde reprezentanta țării sale a obținut cea mai mare performanță din istorie: locul al 3-lea.

I.D.: Cu siguranță operația la genunchi. Accidentările sunt inevitabile pentru sportivii profesioniști și știm riscurile, dar procesul de recuperare nu este niciodată ușor. Operația mea la ligamentele încrucișate a venit într-un moment deosebit de nefericit, la doar o lună înainte ca echipa națională feminină a Croației să câștige bronzul istoric la EURO. La acel moment eram convocată regulat la cantonamentele echipei naționale și aproape sigur aș fi făcut parte din acea echipă, dar am urmărit turneul în timpul recuperării.

I.D.: Trebuie să folosesc un clișeu, dar este cu adevărat cea mai specială și cea mai frumoasă parte a carierei fiecărui sportiv. Am fost convocată mai ales când majoritatea echipei era din generațiile 1992 și 1994, fete cu care crescusem în categoriile de vârstă. Când am devenit parte din echipa națională de senioare, a venit presiunea și responsabilitatea, dar pentru că ne cunoșteam de mult timp, participarea la cantonamente se simțea ca o întâlnire cu prieteni pe care nu îi mai văzusem de mult.

I.D.: Am avut norocul și privilegiul de a juca împotriva unora dintre cele mai mari nume din sportul nostru, dar aș evidenția-o pe Stine Oftedal, pe care am întâlnit-o când juca pentru Paris 92 și eu eram la Podravka în calificările EHF European League. Trebuie să o menționez și pe Anita Görbicz, pe care am întâlnit-o într-un meci amical între echipe naționale. Ambele sunt tehnic perfecte și au o soluție pentru orice situație.

I.D.: Deoarece am decis să închei cariera de handbalistă, vreau să mă concentrez pe jurnalism. Am absolvit jurnalismul și am câștigat experiență, dar am evitat să scriu despre handbal în timp ce eram jucătoare, pentru că nu aș fi putut fi complet obiectivă. În general, handbalul nu lasă mult timp pentru muncă, așa că tranziția după carieră nu este ușoară, mai ales că doar un procent mic de jucătoare pot asigura viitorul financiar.

Acum mi-ar plăcea să lucrez în jurnalism și comunicare, scriind despre handbal și alte sporturi, pentru că sunt o pasionată de sport. Mă văd și în PR și cred că handbalul feminin are nevoie de o promovare mai bună. Are un potențial uriaș și e păcat să vezi cluburi care se închid tot mai des.

I.D.: Mi-aș fi dorit să știu să nu iau lucrurile prea personal sau prea în serios. Mi-am dat seama de asta când m-am mutat în Franța, unde handbalul este tratat ca orice alt job, iar pentru fani este doar divertisment de weekend. Desigur, există competitivitate și dorința de a câștiga fiecare meci, dar înfrângerile nu sunt cel mai rău lucru din lume, așa cum simți adesea acasă.

I.D.: Fii perseverent, nu doar în sport, ci în tot ce faci în viață. Dar cred că este important să transmit un mesaj părinților și antrenorilor: scopul grupelor de juniori ar trebui să fie mai întâi distracția, sănătatea și învățarea abilităților sociale și abia apoi rezultatele.

I.D.: Dacă trebuie să aleg unul, ar fi ultimul meu meci, când am câștigat Cupa Macedoniei cu echipa mea de atunci. Fetele știau că intenționam să mă retrag și, după meci, m-au ridicat în aer. A fost un gest special și neașteptat și un mod frumos de a încheia cariera. Dar ceea ce rămâne cu adevărat din handbal este legătura cu oameni minunați din întreaga lume.