Povești de campioni. Cristina Vărzaru, fata cu genunchiul rupt și inima de fier

Luna trecută, ea a fost aleasă în Comisia Metodică a Federaţiei Europene de Handbal. De asemenea, face parte din Comisia Tehnică Olimpică şi pentru Sportul de Performanţă a COSR și predă la UNEFS, având diplomă de Doctor în Știinţele motricităţii umane.

Dacă ar fi existat o mașină a timpului, cu siguranță că actuala Cristina Vărzaru ar fi dat o fugă până în 2011, ca să îi spună handbalistei de atunci să nu își mai facă atâtea griji în legătură cu ce va face după retragerea din activitate, pentru că totul va fi bine.

Apropo de întors în timp, să o luăm cu începutul. După cum povestea chiar fosta sportivă la ediția din 2017 a Sports Business Academy, a început să practice sportul la vârsta de 10 ani, împreună cu sora geamănă. Părinții au decis că aceea era calea de urmat pentru ca fetele să fie mai sănătoase și, cadre didactice fiind, au reușit să convingă Inspectoratul să înființeze o clasă cu profil sportiv handbal în școală. Altfel, în orășelul natal Corabia nu se putea face decât fotbal.

Atunci, a contat din nou mintea deschisă a "mamei și tatei", care au vândut tot ce aveau pentru ca familia să se mute în Râmnicu Vâlcea, un oraș mai mare, unde se făcea și școală la nivel mai înalt "Părinții mi-au spus mereu: dacă vrei să faci sport, trebuie să faci și școală. Dacă randamentul tău la școală scade, vor dispărea total orele de handbal".

A fost titulară de drept în echipa de senioare a Oltchimului imediat după ce a împlinit 18 ani, dar clubul vâlcean s-a destrămat în 2002 din cauza problemelor financiar, astfel că a ajuns la Rapid. În 2005, în ultimul an de contract cu echipa giuleșteană, a devenit vicecampioană mondială cu națioinala României și a fost luată în vizor de clubul danez Viborg, care a transferat-o în 2006.

Următorii 6 ani petrecuți în Danemarca au fost cei mai buni din carieră, aducându-i trei trofee Champions League, dar și recunoașterea valorii. După numai un an și după ce Cristina câștigase primul ei trofeu Champions League cu Viborg, danezii i-au dublat contractul, dar nu banii au făcut-o să aprecieze cel mai mult viața de acolo.

"Am găsit altă mentalitate. La cât stres era la Rapid, echipă fără pretenții de Liga Campionilor, mă gândeam că la Viborg va fi și mai mare, întrucât acolo se dorea an de an câștigarea acestei competiții. Nici pe departe! Situația era cu totul și cu totul relaxată. Nu ni se reproșa o dată la două zile că am pierdut un joc. Programul de antrenament, foarte relaxat. Mereu s-a ținut cont de ce voiam noi. Sunt umani, se gândesc la om și la ce îl face pe el fericit", și-a amintit Cristina.

Era o atmosferă relaxată și după înfrângeri. Românca era morocănoasă după eșecuri și nu înțelegea cum coechipierele puteau să fie vesele și să facă glume în autocar.

Un alt aspect care i-a rămas în minte după experiența daneză și care a fost împărtășit cursanților SBA l-a reprezentat susținerea de care se bucura Viborg din partea diverselor companii: "Aveam 184 de sponsori, dintre care 4 mai mari. Unul oferea masa de după meci, altul aducea echipamentul, altul dădea bani pe fructe".

Dar perioada petrecută în ținutul nordic a avut și un capitol negru. În 2007, într-un meci din Liga Campionilor, sportivei i s-a rupt tendonul, în spatele genunchiului Au urmat trei operații!

Tot atunci și-a pierdut și tatăl. Handbalul era singura salvare și a reintrat pe teren cu dureri groaznice, care au persistat mai bine de un an. Nu știa dacă va mai putea reveni în sală în următoarea zi, de aceea juca fiecare meci ca și cum ar fi fost ultimul. Câștigarea titlului de golgheteră a Ligii Campionilor a fost colacul de salvare.

În Danemarca ai un salariu decent indiferent de meserie. "Noi suntem obișnuiți cu viața grea, ei nu. De aceea noi suntem tăioși, supărați, agresivi", a remarcat Cristina Vărzaru, care în 2011 s-a întors în țară: "Sunt prăpăstioasă și mă gândeam mereu ce fac eu când mă las de handbal. M-am stabilit în București, deși în prima săptămână am plâns și am zis: Doamne, unde am nimerit!".

CSM București, cu care semnase, era o echipă de locul 7 în "Liga Florilor", dar după un an s-a schimbat conducerea și a venit antrenoarea pe care o avusese la Viborg, Mette Klit. Aceasta a reușit s-o convingă să nu se retragă: "Cum te-am ajutat eu la mine în țară, rămâi și ajută-mă și tu în țara ta". Au câștigat împreună Liga Campionilor și cu CSM.

În 2013, Cristina s-a înscris la doctorat pentru a devenit asistent universitar la UNEFS și nu mai avea timp nici să respire, între orele de școală, meciuri, antrenamente și studiul de acasă. "Doctoratul mi-a mâncat vederea, dar m-a ajutat foarte mult. Mi-am dat seama că dacă mă făceam antrenor înainte de doctorat eram cel mai slab antrenor".

A cedat și celălalt genunchi, după ce primul cedase în Danemarca, dar Cristina a avut din nou puterea să revină, iar în 2016 a câștigat încă un trofeu Champions League, al patrulea, de data aceasta alături de CSM București, ca o încununare a unei cariere de excepție.

"Nu am încercat niciodată să-mi construiesc propriul brand, ci doar propria persoană. Nu mi-a plăcut niciodată să fiu în centrul atenției, nu sunt genul care să ies în evidență. Nu mi-am propus niciodată să mă cunoască foarte multă lume, nu sunt cea mai activă pe rețelele de socializare. Sunt fericită că lumea mă cunoaște pe stradă, dar nu aș avea nicio problemă dacă nu m-ar cunoaște", s-a confesat fosta sportivă. Însă Cristina și-a dezvoltat brandul prin muncă și perseverență, prin ambiție și seriozitate. Greu să mai găsești azi o handbalistă ca ea.