#DORdeSPORT Interviu cu Valeria Răcilă: “La final, eu am fost pedepsită”. România: 5xAUR din 6 probe

Chiar zilele acestea m-am uitat cu băieții mei la cursă și am avut din nou emoții”, ne mărturisește Valeria Răcilă. Au trecut, mai exact, 36 de ani și 3 zile de la momentul în care a câștigat titlul olimpic, la simplu vâsle. Și-a expus medalia în holul casei din București, agățată de o vâslă a soțului său, Steven van Groningen, tot fost canotor și olimpian.

Los Angeles 1984. Parcă a fost ieri sau parcă a trecut o viață de atunci?
A trecut cam mult (n.r. - râde). Eu am ajuns la o vârstă destul de rea, am 63 de ani. E și departe, dar și aproape, în același timp. Bine, gloriile sunt efemere. Trec. Contează ce mai faci în viață după ce ai reușit la nivelul acesta olimpic.

A fost cea mai de succes ediție a Jocurilor Olimpice pentru România și pentru canotajul românesc. Ați simțit că sunt “Jocurile României”?
A fost foarte impresionant, pentru că am fost una dintre puținele țări din estul Europei care au participat atunci. Jocurile Olimpice au fost boicotate de ruși și a fost impresionant pentru noi, mai ales la Ceremonia de Deschidere: tot stadionul era în picioare când a trecut delegația României. Sunt amintiri care nu se uită niciodată.

5 medalii de aur din 6 maxim posibile. Care a fost secretul canotoarelor române: iubeau canotajul sau respectau canotajul? Mai ținem cont și de faptul că la Los Angeles a început, practic, o eră de dominație fantastică a bărcilor românești…
Bine, noi am câștigat și la Moscova – eu am luat medalie de bronz la Moscova, iar Sanda Toma era deja campioană olimpică la Moscova, în proba de simplu. Aveam deja o tradiție. În ’76 s-a luat o medalie, la Montreal. Într-adevăr, Los Angeles rămâne în istorie cu cele cinci medalii de aur și una de argint - sunt cele mai multe medalii luate la Jocurile Olimpice de către România. A fost foarte special. Și vă spun asta, înțelegând foarte bine și ce simt acum sportivii români în perioada aceasta în care din cauza pandemiei Jocurile Olimpice de la Tokyo au fost amânate. Ca sportiv, te pregătești patru ani de zile, muncești foarte mult și, dintr-o dată, dai de o incertitudine imensă. Nu știi dacă mergi, dacă nu mergi. Așa a fost și perioada noastră. Am avut șansa de a-l avea pe președintele Comitetului Olimpic și Sportiv Român, pe domnul Dragnea, care, din nefericire, a murit anul acesta. Dânsul a negociat, la Laussane cred, soarta atleților români, iar noi românii am putut să participăm la Jocurile Olimpice de la Los Angeles. Cred că am rămas în istorie cu toate medaliile care s-au luat atunci. Ne și plăcea canotajul foarte mult, voiam să fim pe cea mai înaltă treaptă a podiumului.

Concret, cu cât timp înainte a fost luată decizia ca România să participe la Los Angeles și cât de mult v-ați temut că nu veți putea concura?
Noi munceam în incertitudine. Cred că decizia finală a fost luată prin luna iunie, iar noi aveam Jocurile Olimpice în august (n.r. – URSS anunțase pe data de 8 mai că va boicota Jocurile Olimpice de la Los Angeles, răspunzându-le astfel americanilor cu aceeași monedă pentru neparticiparea la întrecerile de la Moscova). A venit destul de târziu. Și e foarte, foarte greu pentru un atlet. Pentru că atleții de performanță care se pregătesc pentru Jocurile Olimpice au un anumit ritm. Ai program de antrenament specific și trebuie să ajungi la maximul de energie și putere pentru a fi la cel mai înalt nivel la Jocurile Olimpice. Atunci, noi trebuia să ne antrenăm foarte devreme, pentru că ar fi urmat să concurăm la Lake Casitas, lângă Los Angeles, până în ora 11, întrucât apoi veneau valuri foarte mari și nu se mai putea concura pe acel lac. Aveai această incertitudine, a fost foarte greu, a fost un efort foarte mare pentru noi să ne antrenăm foarte devreme și să intrăm în bioritmul pentru Jocurile Olimpice. Dar am fost foarte fericiți când am aflat în sfârșit că vom participa la Jocurile Olimpice și am mers cu foarte mare entuziasm la Los Angeles. Am dat tot ce am putut pentru a fi cei mai buni și a obține cele mai multe medalii pentru România.

Ați fost, așadar, și sportivele cele mai adaptabile?
Da. A trebuit să ne adaptăm. Țin minte că plecam cu autobuzele dimineața devreme, la antrenament. După amiaza nu se putea face antrenament. Totul până în ora 11.

Dumneavoastră ați luat o medalie de aur la simplu. Până atunci concuraseți și aveați medalii la două și patru vâsle. Ce a determinat această schimbare, să rămâneți singură în barcă?
Cele mai multe medalii le-am câștigat singură în barcă. Am început să merg în barcă, la simplu, în 1982, când am participat la Campionatul Mondial de la Lucerna, din Elveția, și am pierdut la fotofiniș, am luat argint. Iar de atunci, până în 1985, am participat în barca de simplu, unde am două medalii de argint și una de aur la Jocurile Olimpice. Se făceau probe de ponton, se făceau culoare pe apă, cea mai bună intra la simplu, următoarele două - la dublu și așa mai departe se făceau echipele. Eu eram cea mai bună simplistă și am rămas la simplu după ce Sanda Toma s-a retras din activitate.

Asta nu v-a făcut să plecați instantaneu din România?
Nu. Am venit înapoi în România și am plecat apoi legal. Soțul meu a venit cu actele, am cerut aprobare în timpul lui Ceaușescu, în ’85. Iar în ’86, după șapte luni, ne-au dat aprobarea. Nu am vrut să fac probleme echipei, antrenorilor. Am vrut să fiu corectă și nu am rămas în altă țară.

La Los Angeles ați fost, deci, pedepsită. Când ați revenit în țară v-ați primit totuși premierea pentru performanța obținută?
În perioada aceea premierile nu erau atât de substanțiale ca acum. Țin minte că am primit un videorecorder în America și o pereche de blugi Levi’s, de la organizatori practic. Erau cu fermoar sau nasturi de aur. România nu cred că ne-a dat ceva. Se spune că ne-am fi întâlnit cu președintele, dar eu nu țin minte să fi avut vreo întâlnire cu Ceaușescu. Era o defilare la 23 august, după întoarcerea noastră de la Jocurile Olimpice și am mers noi, echipa României, și am defilat în fața marelui conducător. Asta a fost tot, nu ni s-a oferit nimic special pentru rezultate.

Cum ar fi arătat bilanțul României dacă nu ar fi existat boicotul URSS? Și ce însemna URSS în momentul respectiv pentru canotajul mondial?
Cred că noi am fi câștigat chiar dacă veneau și sportivii din celelalte țări est-europene, pentru că noi munceam foarte mult, așa cum am spus. Sovieticele erau competitoare foarte importante. Ne luptam permanent cu ele. Cât am concurat eu, din 1978 până în 1985, am fost între primele trei canotoare din lume în orice barcă am urcat. Era destul de mare concurența, cu RFG, RDG, Uniunea Sovietică, Estonia. Dar noi eram foarte, foarte bine pregătite. Munceam enorm și cred că puteam face față oricărui concurent, oricărei țări.

Cum o percepeați pe Elisabeta Lipă, aflată atunci la debutul la Jocurile Olimpice, în 1984, cea care avea să devină “Canotoarea Secolului”?
Ne-am antrenat foarte mult timp împreună. Eram colege de vreo trei ani. Cum eu am început canotajul foarte târziu, la 19 ani, iar ea a venit la lot la 15 ani, am concurat câțiva ani împreună. Nu m-a bătut niciodată cât am fost colege. Dar n-aș fi crezut niciodată că va ajunge atât de departe, pentru că să ajungi să petreci 25 de ani în lot este o muncă titatincă. O admir foarte mult pentru ceea ce a făcut. E fantastic să faci 25 de ani sport și să iei atâtea medalii. Am tot respectul pentru ea. Dar atunci eram colege, eram cam la același nivel. Ea era cam a treia la simplu, pentru că eu eram 1, apoi era Mărioara Popescu, cea cu care trăgea ea și tot așa. După ce am plecat eu, a intrat și în alte bărci, concura și dublu, și în 4, și în 8. Mă bucur foarte mult pentru ce a realizat în 25 de ani.

“Canotajul, cred eu, este sportul care doare cel mai mult. Este foarte greu, dar și foarte frumos în același timp”, mărturisește Valeria Răcilă. Când a câștigat titlul olimpic, mâinile îi erau deja bătătorite. Durerile le lăsase în urmă, de câteva luni.Pentru noi, primăvara e cel mai greu, când se iese pe apă după iarnă. Când ieși pe apă se fac bășici în palmă, apoi la următoarele antrenamente aceste bășici se sparg și simți cum curge sângele din ele. Era foarte dureros. După un timp se face o bătătură și nu mai simți foarte mult durerea. Păcat că nu este un sport foarte popular în România, dar eu mă bucur că avem acum o echipă foarte tânără și dedicată, avem sportivi foarte buni. Cred că media de vârstă la sportivii care vor evolua anul viitor la Jocurile Olimpice este de 24 de ani, ceea ce este fantastic. Am crescut o echipă foarte tânără și ăsta este un avantaj pentru canotaj. Pentru că dacă se amână Jocurile Olimpice și un sportiv are 30, 34 de ani, este mai greu mental să se pregătească, pentru că nu știi cum și când vei evolua la Jocurile Olimpice. Și vârsta își spune cuvântul. Canotajul se poate mândri cu o echipă tânără, care sperăm să ajungă tot pe cea mai înaltă treaptă a podiumului”, ne povestește campioana olimpică din 1984, privind puțin și spre viitor.

De ce a lipsit, totuși, canotajul, de pe cea mai înaltă treaptă a podiumului la ultima ediție a Jocurilor Olimpice?
După fiecare ciclu olimpic, foarte multe fete sau băieți se lasă de sport, creștem alți sportivi și este foarte normal. Se termină un ciclu, începe un altul. Trebuie să crești sportivi ca să ajungă la acest nivel. Nu poți peste noapte să ajungi la o echipă foarte bună, la un nivel foarte înalt. Iar noi am demonstrat anul trecut, la Campionatele Mondiale, la Linz, unde am calificat șapte echipe pentru Jocurile Olimpice: sunt sportivi foarte tineri, foarte frumoși, inteligenți. Eu am mare încredere că vor lua multe medalii la Jocurile Olimpice anul viitor.

Aveți încredere și că România va mai ajunge să aibă un bilanț similar cu acel 5 din 6 medalii de aur posibile?
Eu le doresc foarte mult succes. Oricum, eu am fost și la Atena, apoi la Londra, când au participat sportivii noștri, i-am urmărit. Recunosc, pentru mine este mai greu să stau în tribună, să mă uit și să le țin pumnii, decât atunci când concuram singură. Este foarte greu să fii pe margine. Dar știu că avem o echipă foarte, foarte puternică și sunt sigură că vor ajunge la un nivel foarte, foarte înalt anul viitor.

În ultimii ani, citim mai ales că vă implicați în atletism, maratoane, curse de alergări. Cât timp a trecut de la ultima ieșire a dumneavoastră pe apă, în barcă? Vă prinde din urmă dorul de a fi pe apă?
Ultima dată am ieșit anul trecut, cu un prieten. Mă ia dorul de apă, de acea senzație, dar este foarte greu chiar și pentru canotorii în activitate să se antreneze acum pe Snagov. Nu știu cum fac săracii, pentru că sunt foarte mulți cei care merg cu șalupele foarte tare, fac valuri, iar astfel e foarte dificil pentru echipa olimpică să se antreneze. De aceea, eu prefer să fac acasă, cu un ergometru CONCEPT 2, pe care se antrenează sportivii de elită. Fac din când în când 10 kilometri pe ergometru, pentru că e sportul pe care corpul meu îl știe cel mai bine. Aceste exerciții antrenează tot corpul, și spatele, și mâinile, și picioarele. Este foarte benefic.
Eu nu m-am lăsat niciodată de sport, am alergat foarte mult, vreo 28 de maratoane, semimaratoane, din 2008 am început semimaratonul București, care anul acesta ar fi fost la cea de-a 12-a ediție. Am încurajat și alți oameni să facă mișcare și mă bucur că, din când în când, le-am schimbat viața – au început să facă sport și duc un stil de viață mai sănătos.

simplu vâsle (1x): Valeria Răcilă
doi rame (2-): Rodica Arba-Pușcatu, Elena Horvat
dublu vasle (2x): Elisabeta Lipă, Mărioara Popescu
patru rame cu cârmaci (4+): Chira Apostol, Maria Fricioiu, Olga Homeghi, Viorica Ioja, Florica Lavric
patru vâsle cu cârmaci (4x+): Ioana Badea, Sofia Corban, Ecaterina Oancia, Anișoara Sorohan, Titie Maricica Taran

opt rame cu cârmaci (8+): Mihaela Armasescu, Doina Balan, Adriana Bazon, Camelia Diaconescu, Viorica Ioja, Aneta Mihaly, Aurora Plesca, Lucia Sauca, Marioara Trasca