#Voce În mișcări de breakdance spre Jocurile Olimpice de la Paris

Cum ar fi fost să ne imaginăm, în 2008, în momentul în care toată planeta auzise de recordul magistral al lui Usain Bolt de 9,58 secunde/100 m că la 16 ani distanță un dansator de breakdance are oportunitatea să fie încununat cu o medalie de aur la Jocurile Olimpice, la fel ca atletul jamaican, pentru recordul său? Sau că laolaltă în categoria sportivilor medaliați cu aur alături de Michael Phelps, cel mai decorat sportiv din istoria Jocurilor Olimpice, va fi Italo Ferreira, un maestru în îmblânzirea plăcii de surf printre valurile zbuciumate ale Japoniei.

Toate acestea vor fi posibile începând cu 26 iulie, atunci când Parisul se transformă din orașul iubirii în orașul sportului, împins de la spate și de celălalt mare eveniment sportiv al verii, Euro 2024, care va completa așa cum se cuvine o vară dedicată sportului și campionilor.

Mai marii oficiali afirmă cu mândrie că introducerea acestor discipline are ca scop principal motivarea la nivel din ce în ce mai înalt a tinerilor ca aceștia să se apuce de sport, însă e greu de crezut că popularizarea acestor discipline se va face atât de rapid încât copiii să lase fotbalul sau înotul, sporturi accesibile în toate colțurile globului în detrimentul cursurilor de breakdance sau de surfing. Sunt multe țări în lume unde breakdance-ul este un fenomen străin, surful nu-și are locul de înotători, iar skateboardingul este o doar o activitate de agrement produsă de tineri în timpul liber.

În mare parte din cazuri, proba de alpinism văzută la Jocurile Olimpice, nu-l va motiva pe copil să renunțe la ecranul tabletei, ci mai degrabă îl va îngrozi curajul alpinistului de a urca la o înălțime atât de mare.

Pentru a stârni ceva cu adevărat în sufletul copilului, sportul trebuie înrădăcinat încă de la o vârstă fragedă prin plăcere, nu forțare, iar orele de sport să primească atenția de care au cu adevărat nevoie, nu doar un skip acoperit de o scutire. De aici începe totul și amintiți-vă doar cât de mare era înclinația copiilor români din anii 90 către sport și cât de variată era paleta de idoli pe care copiii o urmau atunci. Răspunsul este unul simplu: aceștia erau formați de mici în cultura practicării sportului, iar lucrul acesta asigura pasiunea pentru tot restul vieții fie că vorbim de implicarea în fenomen sau alte diferite tangențe.

Niciun reprezentant nu are țara noastră la disciplinele mai sus discutate, însă alta ar fi știrea cu adevărat. Într-o țară în care Ministerul Sportului este desființat și adus la rang de Agenție Națională, ce-și are sediul într-o modestă clădire din centrul capitalei, iar Guvernul scumpește abonamentele la sălile de fitness, unul din puținele locuri în care românii își redescoperiseră plăcerea pentru sport, țara noastră dă 76 de sportivi calificați, până în acest moment, ultimii pe listă, fiind băieții de la polo.

Este o performanță mai mare decât pare, asta pentru că condițiile de antrenament lipsesc de multe ori cu desăvârșire, astfel încât cei de la atletism sunt nevoiți să se antreneze pe pistele de alergat din parcurile din București sau cei de la canotaj sunt nevoiți să stea în cantonament în Italia pentru a se antrena în vederea Jocurilor Olimpice, deoarece la noi în țară nu s-a găsit înțelegere pentru ca cei de la canotaj să se antreneze pe o porțiune a lacului Snagov.

Oamenii care ar trebui puși cu adevărat în lumină, sunt oamenii ca Elisabeta Lipă, actuala șefă a Agenției Sportului, cea care a reușit să-i califice pe toți cei 44 de canotori, pe care i-a avut la dispoziție, pentru Jocurile Olimpice. Doamna Lipă este rezervată, concentrată pe treaba pe care o are de făcut și nu se ocupă să iasă în față pentru a semnala multele neajunsuri ale sportului românesc, iar mentalitatea dânsei este ilustrată cel mai bine de mesajul pe care îl are lipit pe ușa biroului dumneaei de la Agenția Sportului: „Imposibilul nu există”. Doamna Lipă și toți cei care fac ceva cu adevărat pentru sportul românesc trebuie apreciați așa cum merită și scoși în fața reflectoarelor și nu politicienii care se laudă și se mândresc cu performanțele sportivilor, asta deși au întors privirea când li s-a solicitat ajutor.

Despre sportivii români și probele de breakdance ne vom convinge, începând cu luna iulie, dar până atunci am face bine să ne trezim și să facem din sport o prioritate națională și o investiție majoră, asta pentru a nu mai întâmpina situații jenante de genul celor de la Jocurile Olimpice de la Tokyo, atunci când echipa națională a României de fotbal s-a calificat după 56 de ani, iar cluburile românești nu au vrut să-și lase jucătorii să participe asta pentru că nu voiau să piardă banii veniți din tururile competițiilor europene, jucate în același timp. Mișcare de mare inteligență în perspectiva patronilor români, care aduceau printre argumente lipsa de importanță a fotbalului la Jocurile Olimpice. Despre importanța fotbalului la Jocurile Olimpice ne poate vorbi marele Sergio Ramos, care a câștigat tot ce se putea în cariera lui, dar care regretă că nu a reușit să câștige o medalie de aur la Jocurile Olimpice cu naționala Spaniei.

Pentru ce perioadă crezi că sportul românesc va continua să meargă pe o pantă descendentă?