Articol scris de Cezara Paraschiv
Pe 19 februarie 2016, când etiopiana Genzebe Dibaba a doborât recordul mondial în sală pe distanța de o milă, deținut începând cu 1990 de Doina Melinte, România a rămas fără record mondial la atletism, la nivel de competiție a seniorilor. Atletismul, sport care a adus României 35 de medalii olimpice, dintre care 11 de aur, nu se mai poate lăuda în prezent cu vreun record mondial la seniori, nici măcar cu un record european în aer liber. A rezistat și rezistă doar recordul olimpic al Paulei Ivan, cea care, astăzi, pe 20 iulie, împlinește 57 de ani. Atletismul românesc mai păstrează alte două recorduri europene în sală - în probe care nu s-au regăsit însă niciodată în programul olimpic și recorduri la diferite categorii de juniori și tineret.

Lista completă a recordurilor internaționale la atletism trecute în dreptul României:

Jocurile Olimpice
Doliu în sportul mondial: A murit Jacques Rogge!
29/08/2021 LA 17:00
  • Record Olimpic: Paula Ivan - 1.500 m, 3:53.96 (1 octombrie 1988)
  • Record European în sală: Doina Melinte - o milă, 4:17.14 (9 februarie 1990)
  • Record European în sală: Claudia Ștef (Iovan) - 3.000 m marș, 11:40.33 (30 ianuarie 1999) - irlandeza Gillian O’Sullivan a reușit, în 2003, un timp cu cinci secunde mai bun, însă IAAF nu i-a ratificat recordul, întrucât la respectiva competiție din Belfast nu au fost prezenți arbitri internaționali
  • Recordul Jocurilor Olimpice de Tineret: Alina Rotaru - lungime, 6,40 m (17 august 2010)
  • Record European U20: Ionela Tîrlea - 400 m garduri, 55.26 (12 iulie 1995)
  • Recordul Campionatelor Mondiale U20: Rareș Toader - greutate 6 kg, 22,30 m (19 iulie 2016)
  • Recordul Campionatelor Mondiale U18: Cristine Spătaru - triplusalt, 13,86 m (11 iulie 2003)
Contorul anilor a prins din urmă numărul de kilograme afișat, în urmă cu ani de zile, în fișa de prezentare a atletei Paula Ivan.
Campioana olimpică din 1988, de la Seul, pe distanța de 1.500 m, spune pentru “Eurosport”: “am reușit să mă realizez și pe plan profesional, și mă bucur și îi mulțumesc Domnului că mi-a ieșit și pe plan sportiv”. Născută la Herăști, Paula Ivan a devenit lector universitar, predând în prezent atletismul în cadrul Facultății de Educație Fizică și Sport, la Universitatea Spiru Haret din București. În cadrul Federației Române de Atletism, răspunde “cu mare plăcere” de departamentul de copii: are la suflet proiectul “Spiridușii atletismului”, pentru cei mici, “pentru a-i îndemna să se joace cât mai mult și a-i determina să iubească cât mai mult mișcarea și atletismul.”
“Eurosport” a stat de vorbă, la ceas aniversar, cu Paula Ivan, cea care și-a adăugat “în fișa postului” în urmă cu patru ani și “rolul de bunică”. Campioana olimpică și-ar vedea parcă nepoțelul un viitor decatlonist, întrucât, “cu siguranță el va practica mai multe probe, pentru că are înclinație și spre viteză, și spre rezistență, și spre sărituri, și spre aruncări… de toate”. Ca junior, fiul său a luat medalie de bronz tot într-o probă mixtă, la Balcaniadă. Pentru moment însă, deapănă amintiri pentru toți iubitorii sportului și ai atletismului.
https://i.eurosport.com/2020/07/20/2852761.jpg

Interviu Paula Ivan: "Mi-am asumat cursa aceea"

Cum vă simțiți la borna 57?
Paula Ivan: Ca oricare persoană care ajunge la vârsta asta?! Fiecare vârstă are frumusețea ei, iar eu mă împac cu această idee. Nu tânjesc după anii 30, 40… Important este cum mă simt.
Recordul olimpic pe care l-ați stabilit în 1988 este singurul pe care România îl mai are în acest moment, la atletism. Ce a făcut ca acest record să reziste atâția ani?
Vă spun eu ce a făcut să reziste: faptul că mi-am asumat cursa aceea, am alergat contra timp! Nu pentru loc. Bineînțeles că ieșind un timp bun, a ieșit și locul. Dar, în general, cursele acestea de semifond sau fond nu prea se abordează cu o tactică așa cum am abordat eu în 1988: adică să pleci pe ritmul care îți convine, ca să te poți detașa de pluton. De ce? Pentru că a fost de fapt o cursă tactică. Adversarele mele principale - rusoaicele, erau pregătite foarte bine pe viteză. Mai pregătite decât mine. Iar eu eram mai bine pregătită pe anduranță, așa că mi-am făcut cursa în așa fel încât să mă avantajeze. Așa a hotărât domn’ profesor Ion Puică, antrenorul meu. Și eu am acceptat ceea ce mi-a propus dânsul. În final, a ieșit exact cum trebuia!
Care a fost secretul succesului dumneavoastră în atletism?
În primul rând, am fost sănătoasă. Crescută, eu știu - în afara Bucureștiului, într-un mediu sănătos, deci am fost sănătoasă. După care, zic că am avut și noroc cu un antrenor profesionist, un antrenor foarte bun. Am avut putere de muncă, am avut voință enormă, am avut sprijin din partea clubului la care activam - Olimpia București, am avut sprijinul Federației Române de atletism. Am avut în jur persoane pe care le-am admirat și care m-au făcut să îmi doresc să fiu ca ele - cum era Maricia Puică, cum era domnul Ion Puică. Și nu în ultimul rând, am avut noroc de un profesor de Educație Fizică foarte bun, care și-a făcut cu adevărat meseria de profesor de Educație Fizică, care m-a descoperit în școala generală, m-a și pregătit în așa fel încât să ajung la competiții de nivel național și care, după terminarea celor opt clase, mi-a îndrumat pașii către o școală cu profil sportiv. Este vorba despre domnul profesor Zamfirescu Valentin. Apoi, am ajuns pe mâna altui profesionist, domnul profesor Teșu Gheorghe…
Și?
Era o clasă de atletism. La început mi-a fost foarte greu, pentru că eu am trecut de la două antrenamente pe săptămână și exercițiile de Educație Fizică pe care le făceam cu domnul profesor la școala generală, la două antrenamente pe zi, alături de colegi care făceau atletism din clasa a cincea. Dar, în timp…
Cum ați recuperat acest decalaj? Ați fost mai hotărâtă decât ceilalți, a fost vorba despre niște calități fizice, sau a fost talentul cel care a făcut diferența?
Eu aș spune că a fost câte un pic din fiecare. Și talent, și muncă multă. Pentru că munca era cât pe-aci să mă determine să renunț. Am intrat direct în programul lor. Dacă aș fi început cu trei antrenamente pe săptămână, sau cu un antrenament zi de zi, mi-ar fi fost mai ușor. Până m-am acomodat cu efortul, mi-a fost foarte greu, cam un an, un an și ceva. Dar am făcut-o pentru că am avut și anumite condiții, mi s-a oferit cazare - pentru că veneam din afara Bucureștiului, masă, lucruri pe care ar fi trebuit să le facă părinții mei dacă eu renunțam la a mai face sport. Și a fost dorința mea de a aunge, totuși, să concurez la Jocurile Olimpice.
Paula Ivan își amintește cum crosurile Daciadei au propulsat-o clar spre o carieră în atletism. O victorie într-un astfel de Cros al Tineretului, ținut pe 2 mai, i-a adus o invitație de a alerga o cursă demonstrativă pe stadionul olimpic, în cadrul Jocurilor Olimpice de la Moscova, din 1980. “Deschiderea și închiderea Jocurilor Olimpice de atunci, de la Moscova, m-au fascinat. Și mi-am dorit atât de mult să ajung și eu măcar să particip la o ediție a Jocurilor Olimpice…”, mărturisește Paula Ivan.
Deci să spunem că atunci s-a cristalizat cel mai bine acest vis de a participa la Jocurile Olimpice ca senioară și de a vă construi, până la urmă, o carieră în atletism?
Da. Acela a fost momentul decisiv. Pentru că am rămas impresionată de ce am văzut acolo. Asta m-a făcut să îmi doresc atât de mult! La Seul nu am văzut prea mult din Ceremonia de Deschidere, pentru că eram interesată să mă odihnesc, să fac totul în așa fel încât la concurs să fiu în cea mai bună formă.
https://i.eurosport.com/2020/07/20/2852762.jpg

Pregătire în salină pentru Jocurile Olimpice: Ne-a ajutat mai mult la respirație

Într-o vastă enciclopedie a Jocurilor Olimpice, David Wallechinsky și Jaime Loucky notează că “până în 1988, cariera Paulei Ivan, o sportivă de 25 de ani, fusese decentă, dar nu remarcabilă. Însă în anul olimpic, începând din iulie, ea a arătat un progres spectaculos și rapid. Pe 17 august, ea a alergat 3:56.22, acesta fiind al treilea record personal stabilit de ea în doar șase săptămâni. Doar Mary Slaney, la trialul Statelor Unite, se apropiase la patru secunde de timpul pre-olimpic al Paulei Ivan”. Într-adevăr, după ce în finala de 3.000 de metri Paula Ivan a fost aproape de victorie, fiind învinsă doar de sprintul ucigător al Tetyanei Samolenko, din URSS, considerată cea mai bună semifondistă de la finalul anilor ’80, românca s-a impus detașat pe distanța înjumătățită, trecând linia de sosire cu un ecart fizic de 40 de metri și cu aproape șase secunde și jumătate înaintea tuturor rivalelor. Sportive din URSS au completat podiumul olimpic la Seul: pe doi, la fotofiniș, a terminat Laimute Baikauskaite (4:00.24), iar pe trei - Tetyana Samolenko (4:00.30).
Pentru Seul v-ați pregătit o bună perioadă de timp în salină. Cum așa?
Da, la Salină la Slănic Prahova. Nu eu am ales așa, ci domnul Puică a ales salina, pentru că ne avantaja pe noi, alergătorii de semifond. Aveam un traseu, acolo, la salină, un tur pe o distanță mai mare și eram protejați de vânt, de ploaie. Lucrul în salină avantajează, ne-a ajutat mai mult la respirație. Dar, ne-am pregătit și la Poiana Brașov sau la Băile Felix, unde aveam platoul la dispoziție - să tot alergi!
Ce lipsește în momentul de față în atletismul românesc? Pentru că ultima medalie la Jocurile Olimpice a venit în 2008, prin Constantina Diță, o sportivă matură, recorduri nu se mai fac și nu mai vine tolba de medalii de la Campionate Europene și Mondiale. În schimb, ne bucurăm pentru o calificare în finală…
Cam așa se întâmplă, numai că sunt și alte vremuri. Sportivii de acum și tinerii au acces la atâtea altele… Poate lucrurile acestea sunt mai tentante decât viața de sportiv și a face sport. Faci de plăcere și de sănătate la început, numai că atunci când ajungi să faci sport pentru marea performanță, înseamnă și sacrificii. Nu știu câți dintre sportivii de acum se mai bagă în pat și sting lumina la ora 9.30, pentru că au acces la atâtea altele! Eu - la vârsta mea! - dacă deschid telefonul să văd ce mai apare pe acolo, nu știu când trec două ore! Darămite ei, la vârsta lor. În plus, este și lipsa de baze sportive. Noi am avut, totuși, Stadionul Republica și Stadionul 23 August, stadioane care au dispărut pentru atletism, iar altele în loc nici că au mai apărut! Au mai apărut prin țară, oamenii au început să își dea seama că este strictă nevoie de așa ceva. Probabil că va fi nevoie de o investiție mult mai mare în sport, în condiții pentru pregătirea sportivilor, pentru că dacă nu lucrezi centralizat, nu ești în cantonament cât mai mult…
Un avantaj pentru mine și pentru noi, cele care în acea perioadă am luat destule medalii, a fost și faptul că lucram în grup. Chiar dacă nu eram sportivele aceluiași antrenor, ne întâlneam, vedeam cam ce lucrează una, ce lucrează alta. Când una dintre noi prindea o zi mai proastă, nu rămânea de pluton. Era ca și când o trăgea plutonul după el.
Cred că sunt o persoană destul de modestă și mă simt iubită de cei din jur | Paula Ivan, campioană olimpică la Seul 1988, la 1.500 m și medaliată cu argint la 3.000 m
Paula Ivan este și acum recunoscătoare pentru faptul că, la început, a concurat în probe combinate. “Tetratlonul mi-a plăcut foarte mult. Și, probabil, pregătindu-mă pentru cele patru probe incluse în tetratlon - adică o probă de alergare de viteză, o probă de sărituri, una de aruncare și una de alergare mai lungă, de rezistență, pregătindu-mă pentru fiecare dintre aceste probe, și-a dat seama antrenorul, fără să greșească, spre ce aveam eu mai multă înclinație. Dacă aș fi făcut doar o probă, poate că nu o nimerea din prima”. Poate era cea nepotrivită, dar, așa, făcând probe combinate, și-a dat seama că am mai mare înclinație pe probele acestea de semifond”, povestește Paula Ivan. De aceea, este mulțumită de faptul că, începând de anul trecut, Federația Română de Atletism, a lansat un nou program, punând accent mai mare tocmai pe astfel de probe combinate.
Cât mai aleargă în ziua de astăzi Paula Ivan?
Fac mișcare nu atât cât ar trebui, atunci când am ore, la lecțiile practice cu studenții fac mișcare cu ei, partea de încălzire, le demonstrez anumite exerciții. Dar nu atât cât ar fi fost bine să fac. Este adevărat că am momente când aș ieși să alerg pe pistă nu numai în pantofi, ci să îmi și pun pantofii cu cuie! Probabil că inima se simte încă tânără, dorința aceea și amintirile mă năpădesc!
Ce a fost mai important pentru dumneavoastră: recordul sau aurul câștigat la Seul?
Eu zic că aurul, pentru că aurul va rămâne totdeauna, recordul poate să cadă, poate fi doborât. Pentru că recordurile sunt făcte să fie doborâte! Și dacă ar face-o o atletă din România m-aș simți mai în largul meu!
Vreun regret legat de cariera sportivă?
Nu, nu! (n.r. - după o scurtă pauză) Poate că în perioada în care aveam luna liberă ar fi trebuit totuși să fac refacere mai multă, să merg la tratament. Eu am preferat să stau mai mult acasă, cu familia, pentru că în restul anului eram plecată în cantonament. Poate asta ar fi trebuit să fac: să-mi iau familia și să îmi fac refacerea, pentru că, în timp, uzura anilor în care am alergat prin frig, prin ploaie, prin zăpadă, prin vânt, o să înceapă să își spună cuvântul. Deocamdată nu, dar nu se știe peste câțiva ani!
Medaliile olimpice de la Seul ale Paulei Ivan se odihnesc în casa acesteia din București, printre multe alte cupe și medalii. Născută la aceeași dată cu celebrul chitarist Carlos Santana, Paula Ivan recunoaște că se relaxează uneori ascultând muzică. Muzică lentă. Și la 57 de ani spune însă că trăiește în viteză, pentru că, “de obicei, sunt ocupată și nu prea am timp de răsfăț”.
Doar muzica sufletului ei este lentă, în contrast cu viteza ce i-a definit întreaga existență.
https://i.eurosport.com/2020/07/17/2851756.jpg
Tokyo 2020
România, cele mai mari premii din Europa pentru medaliații de la JO! Ce sume oferă statul
19/08/2021 LA 16:12
Tokyo 2020
Cea mai ghinionistă țară de la JO. A terminat de 12 ori pe locul 4 la Tokyo și a ieșit din top 15
17/08/2021 LA 11:06