Povești de campioni. Cum a transformat Camelia Potec o mare dezamăgire într-un succes răsunător

ATENA, 2004. Apa din bazinul olimpic încă mai freamătă. Pe culoarul 1, o româncă își ține respirația, cu privirea ațintită asupra tabelei electronice. E un pic nedumerită, nesigură. Cifra 1 e chiar lângă numele său, dar să reprezinte oare culoarul pe care a concurat? În câteva secunde, pe tabela cu pricina, își vede întreaga carieră, cu ani de sacrificii și antrenamente dure, eșecul de la Sydney, încă patru ani de muncă și de luptă cu secundele și cu ea însăși.

Povestea a început la Brăila, orașul ei natal, aflat lângă Dunăre. Camelia Alina s-a născut în 1982, în prima zi din "Pești", 19 februarie, un detaliu pe care îl amintește cu zâmbetul pe buze, spunând că are "ascendent în apă". A fost acolo, în apele fluviului, alături de tatăl său marinar, care a învățat-o să înoate, cum altfel, precum marinarii.

La început, nu se gândea la performanță. Era doar o bucurie pură, să înoate în Dunăre și apoi seara,  în bazinul local, fără antrenor, dând din mâini și din picioare după cum simțea.

Destinul a bătut la ușă când un antrenor atent a rămas după program și a văzut-o înotând. "Nu știi să înoți foarte bine", i-a spus-o răspicat, întrerupându-i entuziasmul de copil care credea că înoată ca un pește. Dar din acea negare avea să se nască oportunitatea: antrenorul a văzut potențialul micuței de 7 ani, convingându-l imediat pe tatăl-marinar să o aducă la antrenamentele de performanță.

Prima lecție importantă a venit rapid, în afara bazinului. Pentru a putea urma școala cu profil sportiv, a trebuit să negocieze cu părinții, care puneau educația pe primul loc. "Ca să faci performanță, trebuie să nu iei note mai mici de 8", au condiționat ei trecerea la această școală.

A fost o înțelegere sacră, pe care a respectat-o până ce... a luat primul 7. Consecința a fost imediată și dură: "Nu te mai duci la antrenament". A învățat atunci că un angajament este un angajament. A urmat o săptămână de ispășire, timp în care s-a străduit să își ridice media, înțelegând că responsabilitatea și educația trebuie să meargă mână-n mână cu sportul. La ora următoare, a luat 10 și, astfel, media 9, care o readucea la antrenamentele de performanță.

Visul ei a început să se înfiripe mai târziu, după un prim concurs în care s-a clasat pe locul 11! Dar la 12 ani, era deja campioană națională, iar la 13 câștiga medalia de aur la Festivalul Olimpic al Tineretului European.

Urca treptat, an de an, stabilindu-și obiective clare și muncind pentru ele. Era "spatistă", dar a trecut la "liber", probă care i-a deschis calea spre performanțele internaționale. La juniorat, era o adevărată forță a naturii, câștigând medalii la Europene și consolidându-și reputația.

Anul 2000, Jocurile Olimpice de la Sydney. Avea numai 18 ani, dar venise ca favorită certă. Nu la una, ci la două medalii! Însă ce s-a întâmplat acolo a fost un șoc. În fața a 20.000 de oameni, față de cei maxim 1.500 cu care era obișnuită ea, a "înghețat" în bazin. A încheiat cu un loc 4 și un loc 7. Și nu a fost doar o nereușită, ci un eșec resimțit atât de ea, cât și de întreaga comunitate sportivă. La 18 ani, se confrunta cu cea mai grea înfrângere din carieră.

"La o vârstă al care pentru unii provocările abia încep, eu trebuia să fac față unui eșec", povestea ea la cea de-a doua ediție a Sports Business Academy, în 2016. Dar în loc să se lase pradă deznădejdii, a ales să se ridice și a luat una dintre cele mai importante decizii din cariera și din viața ei: un nou început.

S-a mutat la București, și-a schimbat antrenorul și clubul, și s-a înscris la facultate – nu la una de educație fizică, cum era de așteptat, ci la Economia Turismului Intern și Internațional. A vrut să demonstreze că un sportiv poate face și altceva, că educația și pasiunea pot coexista.

Și așa a început un nou ciclu olimpic, de data aceasta cu o determinare feroce. Știa că problema de la Sydney nu fusese fizică, ci mentală, și și-a lucrat cu aceeași consecvență și psihicul.

Totul pleacă de la cap – aceasta a fost și încă mai este  credința ei de fier.

Și a venit Atena, finala de la 200 de metri liber. A concurat pe culoarul 1, un culoar pe care nu prea au loc învingătorii, dar a tras cât de tare a putut, a înotat ca un delfin. Când a atins peretele și și-a ridicat privirea spre tabelă, nu era sigură de poziția ocupată. Vedea un "1" acolo, dar nu își dădea seama dacă este culoarul sau... locul. Apoi, a venit confirmarea. Camelia Potec, România, culoarul 1, locul 1, aur olimpic! În acel moment, toți anii de antrenamente, toată ambiția ei, toată determinarea și-au găsit împlinirea.

Camelia Potec devenise campioană olimpică la 200 de metri liber! Dar victoria aceasta era mai mult decât un titlu. Era răscumpărarea unei promisiuni făcute ei însăși după ce, cu patru ani în urmă, visul se spulberase în apa bazinului de la Sydney.

"Este momentul meu sufletesc", spunea ea, cu emoție, la SBA.

După aurul de la Atena, a urmat o nouă resetare, alți ani de antrenamente, medalii europene și mondiale. Cum îți găsești motivația când ai atins apogeul? Ea a găsit-o. Iar atunci când a zis "gata", după a patra ediție a Jocurilor Olimpice la care a participat, Londra 2012, era convinsă că va rămâne în sport. A devenit secretar general al Federației de Natație și Pentatlon  Modern, iar apoi, în 2019, cel mai tânăr președinte al unei federații. Avea atunci 37 de ani.

Și-a propus să ridice natația românească și a reușit rapid: de la un singur sportiv calificat cu "baremul A" la Londra (chiar ea), la trei la Rio 2016, unde unul a intrat în finală. A readus în România, după 34 de ani, competiții internaționale și a omologat bazine. A montat un bazin de 25 de metri, cu 300 de tone de apă, în Piața George Enescu, un proiect de suflet prin care a oferit șansa să învețe să înoate gratuit pentru 400 de copii!

Ca să  nu mai vorbim de performanțele din ultimii ani ale înotului românesc și la nivel de seniori, și la nivel de juniori.

Și în 2016, la SBA, și astăzi, Camelia Potec își vede viitorul strâns legat de bazin. Își dorește să ofere mai departe tot ce a învățat. "Eu sunt aici pentru oamenii care vor să ajungă la marea performanță", arată ea.

Povestea Cameliei este una despre reziliență, despre învățarea din eșec și despre puterea de a crea un nou început atunci când totul pare pierdut. Este dovada că, atunci când faci ceea ce iubești cu adevărat, nici efortul nu mai este o povară, iar eșecul devine doar o treaptă spre succes.

Iar Camelia a luat, cu siguranță, cea mai bună decizie.