Tudor Dorobanțu a driblat din nou moartea, cu parapanta, după ce s-a prăbușit în Columbia

În timpul unei manșe, după ce am luat primul Waypoint, pierzând înălțime, m-am îndreptat către un deal, de unde urmă să prind curentul ascendent care m-ar fi ajutat să continui cursa. Am intrat într-o zona cu aer încărcat cu fum, de la o plantație de trestie de zahăr care ardea. E de știut că aerul cu fum, se induieste, se răsucește și are porțiuni de ascendentă și de descendența rapide. Numai că în secunda în care am virat, simțind ascendența, nu m-am gândit la toate aspectele acestea (îmi asum). Fiind foarte aproape de pantă, continuând virajul, pe jumătatea cealaltă de întoarcere, am fost accelerat către pământ, de aerul care cobora. M-am izbit de un copac, casca crăpându-se în două, în zona protecției de la mandibulă și mi-am fracturat piciorul. Am rămas atârnat de parapantă, dar foarte aproape de trunchi. Astfel, am putut să mă desfac din seletă și să mă dau jos. Odată ajuns pe pământ, am apăsat butonul de SOS al dispozitivului de urmărire în timp real, pe care-l au toți piloții în concurs, și, având semnal la telefon, am luat legătura cu organizatorii. Au trimis imediat o salvare, numai că nu avea cum să ajungă la mine, pentru că intrasem în copac, în junglă. Doi localnici care au văzut parapanta ce-a rămas deasupra copacilor și-au croit drum până la mine și-ntr-o oră și jumătate ne-am cunoscut. Din cauza durerii de la picior nu am fost în stare decât să dau indicațiile necesare pentru ca ei să-mi dea parapanta jos din copac, fără s-o rupă. În 2 ore s-a rezolvat și asta. Partea cu peripeții, la coborâre, a mai durat două ore, pentru că nu exista potecă și a trebuit să fie făcută cărare, tăind cu macetele în stânga și-n dreapta, ca-n filme. Am coborât țînându-mă de unul dintre ei, pentru că deja nu mai puteam atinge pământul cu piciorul. Am ajuns la salvarea trimisă și oprită la drumul principal și am plecat la spital. M-așteptam la ce-a urmat, pentru că știam de la alți piloți că în Columbia organizarea este slabă la orice (în afară de concurs) și că respectul pentru viață este mic. Așa că am stat 3 ore pe-o targă, în spital, pentru o radiografie. Rezultatul: fractură cu deplasare la metatarsian 5, la piciorul stâng. Ortopedul venea abia a doua zi, așa că am hotărât să merg la un prieten, pilot, medic, care mi-a pus o atelă gipsată. Am comandat o orteză de la centrul de reabilitare local și-ntre timp am trimis radiografia în România, la un medic ortoped în care am încredere. În niciun caz nu se pune problema să călătorești înapoi, pentru că nu ai face decât să înrăutățești lucrurile. Nu mai ai voie să pui piciorul jos sau să mergi 4 săptămâni, dacă vrei să te faci bine și să scapi de operație! mi-a spus! Exact de asta aveam nevoie! Am urlat! Dar doar înăuntrul meu, pentru că n-aș fi vrut să mă audă lumea și să mă interneze la nebuni, ÎN COLUMBIA! Am peste o săptămână și jumătate de la accident și nu mai am stare! Piciorul se umflă, se dezumflă și mă doare în reprize. Dar nu asta mă seacă, ci faptul că nu mai pot concura nu știu câte luni, până când voi fi apt fizic. Pentru oricare om, sentimentul de a nu mai putea merge, de a nu se putea descurca decât cu ajutorul cârjelor, de a nu se putea spăla ca lumea, este groaznic! Nu mai vorbesc de ceea ce simte un competitor când este pus pe bară, câteva luni, pentru refacere…totul se dublează

Sănătatea este pe primul plan, de departe. Am pierdut multă masă musculară, din cauza lipsei de mișcare. Aștept să treacă cele 4 săptămâni, să mă întorc acasă, să învăț să merg din nou, să mă apuc de fizioterapie și de exerciții de recuperare în apă. După aceea, sa încep alergarea ușoară și exercițiile fizice. Trebuie să revin la cum am fost și poate chiar mai bine. Exact la fix pentru Campionatul European, din iulie 2020! Doamne ajută!