Povești de campioni: Ana Maria Brânză, drumul de la costumele peticite și de la mâncat conserve în microbuz, la aurul olimpic

Ana Maria Brânză este una dintre cele mai mari sportive din România din toate timpurile. Ea a fost campioană olimpică alături de echipă, vicecampioană olimpică la individual, dublă campioană mondială, tot pe echipe, vicecampioană mondială la individual, multiplă campioană și vicecampioană europeană! 

Povestea Anei-Maria nu este cea a unui talent născut direct pe podium, ci este cea a unei voințe de fier, a unei perseverențe care a transformat eșecurile în drumul spre glorie. Este povestea unei fetițe care a ajuns la scrimă... din cauza unei litere căzute!

Era un copil energic, nu avea stare, nu putea sta pe loc. Trebuia să alerge, să se agite, să facă permanent ceva. Așa că părinții au hotărât să o dea la tenis. Fiind stângace, a rămas stângace, era ultima la toate antrenamentele și a renunțat... Fratele mai mare a luat-o într-o zi să-i arate "o șmecherie". "S"-ul de la Scrimă, de la Sala de Scrimă, căzuse, așa că a rămas "Sala de Crimă"! "Și cum fratele meu îmi zicea "criminala de sor-mea", a considerat că mi se potrivește perfect", povestea Ana-Maria la a doua ediție de Sports Business Academy, în 2016, la numai câteva luni după marea performanță de la Rio - medalia de aur cu echipa în proba de spadă. 

A intrat ezitant în "Sala de Crimă", s-a uitat în stânga și-n dreapta, i-a plăcut ce a descoperit și acolo a rămas! Avea 11 ani. După patru luni de pregătire fizică, antrenorii i-au dat o spadă! Și tare s-a mai mândrit Ana cu ea!

La 13 ani a venit cea mai mare provocare de până atunci: mutarea la Centrul Olimpic de Scrimă de la Craiova, într-un cămin de liceu industrial, cu cinci fete în cameră, ea fiind cea mai mică. "Dușurile, toaletele erau la două etaje sub dormitoare. Apa caldă curgea când avea chef fochistul. Antrenamentele le făceam în sala de festivități a liceului, cu linii de scrimă vopsite pe parchet, nu aveam clasicele planșe, iar vestiarele... nu existau. Ne schimbam după o cortină, fete, băieți, era o nebunie totală", rememorează actuala campioană olimpică.

La prima competiție la care a participat într-un costum împrumutat de la colegii mai mari - "nu vreți să știți cum arătam" -, s-a clasat pe locul 47 din 48! "Am să v-arăt eu vouă! Data viitoare când vin aici, am să câștig!", și-a spus micuța scrimeră.

 Dar sărăcia și condițiile precare au motivat-o și mai tare. La concursurile din străinătate mergeau cu un microbuz care, din Italia sau din Austria până la Craiova, mai făcea o pană, i se mai defecta câte o piesă. În microbuz, mâncau conserve de acasă, iar la concursuri vedea adversarele în costume imaculate. Ea și colegele ei foloseau echipamente "îngălbenite de vreme, peticite". Și atunci, Ana  s-a înverșunat:

La primul Campionat Mondial pentru cadeți la care a participat, la Gdansk, în 2001, a câștigat aurul. Avea 17 ani și a luptat "ca-n filme": "Aveam talent, asta era clar, îmi doream foarte mult și îmi plăcea să mă bat. Dar mă băteam cum văzusem în filme, pentru că atunci nu aveam un bagaj tehnic foarte solid".

Dar după finală, în loc de extaz pentru că era campioană mondială, a simțit un gol. "Am rămas cu antrenorul meu pe o bancă și parcă ne era frică să ne uităm unul la altul. Mi-a spus o vorbă care mi-a rămas în minte pentru următorii 20 de ani: "Data viitoare, trebuie să fii de două ori mai bună, ca să nu creadă nimeni că a fost doar noroc. Și de atunci, de fiecare dată când am mers la o competiție, mi-am zis mereu că trebuie să fiu de două ori mai bună ca ieri", dezvăluie supersportiva la SBA.

La nici 19 ani, a fost trimisă la Campionatul Mondial de Scrimă pentru seniori. Nicio colegă, niciun antrenor, singură în avion, singură la hotel, singură în sala de antrenament. În ziua concursului, a plâns continuu. Nu știa ce caută acolo, ce trebuie să facă, dar, la un moment dat, și-a spus: "Oprește-te". Și a concurat cu bucuria unui copil.

Ajunsă în sferturile de finală, a învins la tușa de aur o rusoaică mult mai în vârstă decât ea, habar n-avea cu cine jucase. Cineva i-a spus după acest succes: "Știi cine e? Campioana mondială de la ediția trecută!"... Ana a pierdut în semifinale, dar a luat "bronzul", o surpriză imensă în acel moment.

În 2009, sportiva trece prin cel mai mare hop al carierei. O durere acută la mână, niciun diagnostic clar, mulți îi spuneau "nu e problemă, poți să trăiești cu asta, poți să fii un om normal". Dar ea nu voia "doar" să trăiască, nu voia să fie "un om normal", ea voia să facă sport de performanță, să continue ce-a început, să devină campioană olimpică.

Mulți medici i-au recomandat o intervenție chirurgicală, Ana a zis "nu". După 6 luni în care a încercat tot felul de soluții medicale, a ajuns la cabinetul profesorului Decebal Mehedinți, un fel de vraci, care a vindecat-o în 5 săptămâni prin masaj, kinetoterapie și electroterapie!

La Jocurile Olimpice de la Londra, România, cu Ana în frunte, era favorită în proba de spadă, însă  fetele noastre au plecat acasă cu ochii în lacrimi. "Scrima este sport de o zi. Poți să muncești o viață întreagă și să nu îți iasă fix în ziua în care ar trebui să-ți iasă", a explicat Brânză la SBA.

Imaginea ei îngenuncheată și înlăcrimată de la Londra s-a întipărit în memoria iubitorilor sportului.  Dar nu a fost sfârșitul, ci începutul unei transformări: "Nu puteam să rămân în minte cu imaginea aia și am ales să merg mai departe".

Așadar, din nou la muncă, din nou pe planșă, din nou exersând lovituri, zi de zi, săptămână de săptămână, lună de lună, timp de 4 ani, în speranța că la Rio va fi altceva.

După o pregătire anevoioasă, plină de îndoieli, Ana și fetele au ajuns la Rio. "Să joace fetele, să rupă spadele", am parafraza o melodie de azi transpusă în timp.

Și fetele au jucat! În sferturile de finală, cu Statele Unite, Ana Maria a intrat pe planșă pentru a închide meciul, dar lucrurile s-au înrăutățit. Cu 58 de secunde rămase, România era condusă cu trei puncte! "Deja ne vedeam făcându-ne bagajele să plecăm acasă. Vedeam Londra în fața ochilor", povestește eroina noastră.

Și atunci s-a întâmplat ceva: "S-a trezit copilul din mine, copilul acela căruia îi plăcea să se bată". Cu o revenire incredibilă, Ana-Maria Brânză a întors meciul în numai 58 de secunde!

A urmat o victorie istorică în finala cu China, care le-a adus româncelor aurul olimpic mult visat.

Povestea Anei-Maria Brânză este mai mult decât una despre medalii. Este despre curajul de a te ridica după ce cazi, despre puterea de a crede atunci când nimeni altcineva nu o mai face. O poveste care a început la "sala de crimă" și s-a încheiat pe prima treaptă a podiumului olimpic.