Interviu exclusiv cu Andrei Radu, copilul de 9 ani care vrea să-i calce pe urme lui Rafael Nadal

Îmi place tenisul pentru că e un sport elegant și îmi place să alerg și să fac sport. Înainte de tenis am făcut înot de performanță, dar mi-a plăcut mai mult tenisul. Idolul meu este Rafael Nadal pentru că este ambițios și nu se dă bătut niciodată. Eu sunt un om ambițios, modest și nu mă laud, adică încerc să arăt pe teren. Nu mai știu câte turnee am câștigat. Anul acesta am câștigat Lemon Bowl în Italia. Îmi place cel mai mult zgura pentru că îi place și lui Nadal și îmi place să alunec.

Aș vrea să schimb câteva mingi cu Nadal. Dintre jucătorii români îmi plac Simona Halep și Marius Copil. Vreau să câștig la Roland Garros. Sper că se va întâmpla asta, mă voi simți bine. (Cum se va simți dacă va auzi imnul României la Roland Garros) Mă voi simți fericit, mândru și fericit că am muncit.

Nu poți să faci tenis fără muncă. Oricât talent ai avea, la un moment dat n-o să-l mai ai, adică o să-l mai ai, dar vor fi alții și cu talent, dar și cu muncă. De exemplu, Nick Kyrgios.

E o relație bună, nu prea am timp să merg pe-acolo foarte mult, adică merg când nu am meci și îmi recueprez temele pe care le am de făcut și țin pasul cu școala. Cel mai mult îmi place matematica și asta mă ajută la tenis. Îmi place să folosesc forehand-ul și scurta. La serviciu stau binișor.

Da. M-am simțit bucuros pentru că știau ce am făcut. Ei nu vin la turnee să mă vadă pentru că unele competiții sunt și în timpul săptămânii și nu au timp să meargă să vină la meciurile mele pentru că au școală. Dacă voi ajunge în finala de la Roland Garros îmi voi invita toți prietenii mei, foștii colegi, pe actualii colegi, de la momentul acela, și părinții și familia.

Star o să devină dacă continua pe linia asta. Deocamdată trebuie să rămână modest așa cum i-am spus și eu și cred că e mult mai greu pentru el decât e pentru noi. Noi suntem niște anexe ale lui. Important e să se simtă bine și să-i placă. Dacă o să-și păstreze pasiunea asta pe termen lung, atunci probabil că lucrurile au șansa să meargă bine.

(despre aspectele financiare) Până la urmă, părerea mea e că trebuie să ne adaptăm la vremurile în care trăim și la țara în care trăim. Dacă stăm să ne plângem mereu, n-o să ajungem niciodată nicăieri. Asta este opinia mea. Cred că fiecare trebuie să facă tot cee ace poate și dacă foarte multe aster se vor alinia, probabil că vom reuși să facem ceva, noi și alții ca noi. Sunt foarte mulți copii talentați la fel ca el. Părerea generală e că e (n.r. Andrei) talentat. Nu trebuie să ne uităm la hopuri, ci să vedem cum să le depășim și să vedem care e obiectivul nostru final.

Nu avem cum să ne comparăm deocamdată cu nivelul de acolo (n.r. surorile Venus & Serena Williams). Aș putea spune că este o mica armată în spatele lui, are un antrenor, Paul Franciuc, cu care are o relație foarte bună, au început să lucreze împreună de când avea el cinci ani și sunt în continuare împreună, cred că este secretul cel mai mare al succesului, succesului de până acum pentru că e un mini succes, dar e important că au o conexiune foarte bună. Face pregătire fizică cu Dan Cristea, pregătire mentală cu Andi, Andreas Hniatiuc, cu care are și un contract de management cu RH Sports. Repet, noi suntem doar niște anexe. Pot să spun că eu sunt șoferul lui (râde).

Drumul e foarte lung până acolo, visurile astea prefer să i le las lui și să spună el ce visează. Eu deocamdată cred că trebuie să muncească foarte mult și să rezultatele probabil că or să apară.

L-a văzut deja pe Nadal de două ori, am fost la Roland Garros în 2018 și am prins meciul acela cu ploaie întrerupt cu Diego Schwartzman, a plâns când a pierdut primul set, era și un pic mai mic, a fost foarte emoționat când l-a văzut prima dată. L-am văzut apoi anul acesta la ATP Nitto Finals (Turneul Campionilor) mult mai de aproape. Am avut niște locuri mult mai bune și i-a plăcut foarte tare. S-a dus acolo singur să-l vadă cum iese la încălzire, noi ne temeam că o să-l pierdem în marea aia de oameni, dar a fost foarte ok. E o pasiune care cred că-l motivează și-l duce mai departe în direcția asta. Dacă-l va întâlni sau nu depinde doar de el. Noi, părinții, evident, visăm. Dacă pasiunea părintelui o depășește pe cea a copilului… cred că lucrurile se opresc la un moment dat și copilul o să zică pe la 16-17 ani când devine independent că l-am obligat sau l-am forțat să facă sportul respectiv. Pune racheta în cui și nu se mai înâmplă nimic. La fel se poate întâmpla și cu un copil pasionat de tenis. Nu poți să știi ce pasiuni descoperă mai târziu. Rolul nostru e să-l susținem atât cât putem până când se va putea. Dacă va fi să meargă mai departe pasiunea asta, foarte bine, dacă nu, a făcut un sport, a învățat ce înseamnă niște greutăți și cum să lupți pentru un vis încă de mic, cee ace în mod sigur îl va ajuta în viață. De asta cred că nu poate să iasă decât lucruri pozitive de aici. Dacă stăm să ne gândim la câți bani sau cât timp investim, nu cred că suntem pe calea corectă.