Roger Federer a jucat peste 1700 de meciuri, dar nu s-a retras niciodată dintr-unul. Anecdota care explică totul

A sosit ziua cea mare. Roger Federer va juca în această seară ultimul meci din cariera sa de profesionist, la vârsta de 41 de ani, după 24 de ani incredibili. Elvețianul își va lua rămas bun de la tenis într-un meci de dublu pe care-l va disputa alături de Rafael Nadal la Londra. Ei îi vor întâlni pe Jack Sock și Frances Tiafoe.

După o carieră de-a dreptul fabuloasă au mai rămas câteva întrebări la care avem nevoie de răspuns. Cum este posibil ca Federer să nu se fi retras niciodată dintr-un meci? Faptul că în 24 de ani activi, cu 1.526 de meciuri de simplu și 223 de dublu la activ, elvețianul nu a luat niciodată în calcul să abandoneze vreo luptă.

În istoria tenisului masculin, doar Jimmy Connors a jucat mai multe meciuri decât el, dar s-a retras de 14 ori. Pentru a lărgi contextul, Novak Djokovic s-a retras în 13 meciuri, iar Rafa Nadal în 9. Și cum rămâne cu Roger? Care este de fapt răspunsul? Pentru a înțelege cum a fost posibilă una ca asta, ar trebui poate să călătorim în timp și să aterizăm în decembrie 1998, când campionul născut la Basel avea doar 17 ani.

Fiind îndrumat de Peter Carter, Federer se afla în acea etapă a vieții sale în care vârsta și imaturitatea îi provocau unele frustrări, atitudinea lui nefiind cea potrivită. Cu acea personalitate vulcanică, elvețianul a participat la Orange Bowl, unde era în joc locul 1 mondial la juniori, o performanță foarte importantă dacă ne gândim la numărul de sponsori, wildcard-uri și alte ajutoare pe care le primește întotdeauna jucătorul care termină pe primul loc. Problema a fost că Federer trebuia să câștige titlul pentru a obține acest premiu, nicio altă cale nu ar fi funcționat pentru el.

Julien Jeanpierre, cu 17 luni mai în vârstă decât Roger, era lider în clasament la acel moment. Francezul a fost eliminat în primul tur la Miami și a lăsat drumul liber pentru Federer. Roger a trebuit să salveze două mingi de meci pentru a se impune în duelul cu un leton pe nume Raimonds Sproga, asigurându-și prezența la Key Biscayne pentru încă câteva zile, deoarece a doua zi nu trebuia să joace. Dar, uneori, când nu se ține cont de prudență, pericolul poate apărea de oriunde.

În ziua sa liberă, fericit după ultima sa victorie, Federer a înțeles că era timpul să-și facă de cap. Potrivit lui Annemarie Rüegg, fost jucător elvețian și membru al Federației elvețiene de tenis la acea vreme, iată ce s-a întâmplat: "Trebuia să facem exerciții fizice în sala de sport, când Roger a decis să facă o nebunie și să se comporte ca un idiot. A apucat o frânghie și a folosit-o pentru a sări ca o maimuță, ca Tarzan. Dintr-o dată, a aterizat stângaci pe picior și și-a răsucit glezna. Nu arăta deloc bine, avea o umflătură uriașă, așa că a încetat imediat să mai facă prostiile alea", își amintește fostul căpitan al Fed Cup.

Cu acea accidentare și cu un timp de reacție atât de mic, normal ar fi fost să se ridice și să se îndrepte spre aeroport, să se gândească la Crăciun. Doar că dacă ai gene de campion, atunci nu. 'Roger Federer nu renunță niciodată', a comentat însuși elvețianul, cu obișnuita sa notă de umor, la o conferință de presă, ani mai târziu, când era deja cel mai bun din circuit.

Roger a fost tratat de fizioterapeuții echipei elvețiene - în frunte cu Paul Dorochenko - care au călătorit cu echipa și au făcut tot posibilul pentru ca nativul din Basel să revină pe teren pentru încă o zi. "Am fost impresionată de schimbarea lui de caracter", spune Rüegg în biografia lui René Stauffer. "A trecut de la a se învârti și a fi prostănac, la a deveni nemișcat și tăcut. Acolo am descoperit că putea deveni foarte serios atunci când voia, deși ceea ce s-a întâmplat în acea seară este că a învățat o lecție pe viață: importanța de a te odihni în timpul unui turneu și de a-ți pune apoi toată energia pe teren. A fost prima dată când m-am gândit: "Este un campion, chiar poate deveni unul".

Federer nu numai că a fost capabil să concureze a doua zi, dar a găsit și o modalitate de a-și distruge toți rivalii pentru a sfârși prin a se proclama campion. Fără să cedeze niciun set, i-a învins pe Jurgen Melzer în sferturi, pe David Nalbandian în semifinale - cu care pierduse finala US Open Junior cu câteva luni înainte - și pe Guillermo Coria în finală . Elvețianul a fost încoronat campion la Orange Bowl și a lăsat o fotografie ilustră la Miami, cea cu părul blond și cu celebrul coș de portocale în posesie. Pe 21 decembrie 1998, numele său a apărut pentru prima dată în fruntea clasamentului juniorilor, deși mai există încă un ultim pas pentru a asigura această condiție.

Într-un gest disperat de a recupera ceea ce era al lui, prietenul Jeanpierre s-a înscris la un turneu desfășurat în Mexic în acea ultimă săptămână din calendar, depunând toate eforturile pentru a încheia anul ca nr. 1 mondial. Un anume Andy Roddick avea însă să-l oprească în semifinale, făcându-i cea mai mare favoare posibilă lui Roger. De atunci, elvețianul avea să acumuleze 24 de sezoane consecutive, consolidându-și imaginea de erou în tenis, de jucător imun la accidentări, de sportiv care nu a aruncat niciodată prosopul într-un meci profesionist, indiferent de circumstanțe.