Povești de campioni. Cristina Pîrv: „Fă mai mult decât îți place, fă ceea ce iubești!”

Povestea Cristinei Pîrv începe sub o masă, în Turda anilor ’70. O fetiță de trei-patru ani are o imagine clară în minte, pe care i-o repetă mamei: "Vreau să merg în străinătate! Vreau să vorbesc multe limbi străine!". Pe vremea aceea, spune ea, această dorință era la fel de SF precum ai zice acum: "Vreau să mă duc pe Lună". Era comunism, era izolare, se ieșea greu din țară, dar Cristina avea deja încăpățânarea unui lider: "Eram o fetiță din Turda... dornică. Aveam trei ani și voiam să cuceresc lumea."

Calea spre lume a fost sportul. A încercat atletism, patinaj, dar a rămas la volei. Nu neapărat pentru că i-a plăcut din prima, ci pentru că a simțit că aceasta era singura ei șansă să iasă din micul ei orășel, singura șansă a ei să progreseze, să atingă stelele.

"Mă antrenam foarte mult singură. Cred că acesta este secretul pentru a ajunge sus în orice domeniu. Dacă îți dorești să excelezi, trebuie să faci ceva diferit, ceva mai mult decât obișnuit, să te antrenezi mai mult, să lucrezi mai mult, să dedici mai multe ore, ca să te poți perfecționa. Cred că acesta a fost secretul meu dintotdeauna, de mică", dezvăluie Cristina la ediția 2022 a Sports Business Academy.

Secretul a fost, așadar, dăruirea obsedantă, combinată cu o inteligență nativă și cu calități incontestabile de lider. Antrenorul de la junioare le spusese că un sportiv bun trebuie să fie și bun la școală, așa că avea numai note de 8, 9 și 10. Școală și volei, școală și volei. Numai asta știa în copilărie. Un singur an a jucat la junioare în Turda, apoi a venit cea mare oportunitate: oferta de la Dinamo București.

La 14 ani și jumătate, sub îndrumarea legendarului Octavian Dimofte, a devenit titulară la senioarele lui Dinamo. "Eu tot timpul ziceam: am două urechi și o gură. Să aud mai mult și să vorbesc mai puțin.", și-a impus principiul de viață în tinerețe. A înțeles rapid că în noul mediu, plin de jucătoare experimentate, trebuia să învețe, nu să se impună verbal. Selecționată la naționala mare la 13 ani jumătate, Cristina își începea astfel cariera de voleibalistă profesionistă. Colegele și antrenorii îi  spuneau "copilul minune" și o comparau cu Gheorghe Hagi, de la fotbal.

Pentru Cristina, succesul nu a venit din simpla plăcere: "Eu întotdeauna spun să nu faci ceea ce îți place, ci să faci ceea ce iubești".. Diferența este crucială. Dragostea aduce cu sine sacrificiul, dăruirea totală, dorința de a da totul pentru un vis. Și ea a iubit voleiul cu pasiune. Asta a făcut diferența când, la doar 18 ani, la Campionatul European din Austria (1990), a fost desemnată cea mai bună jucătoare (MVP) – un lucru fără precedent pentru o echipă (România) care terminase pe locul 5. "Dar nu aveau ce face, pentru că în toate statisticile am fost cea mai bună.", explică Pîrv.

Această performanță i-a deschis ușile Europei. În 1991, a plecat în Italia, în cel mai puternic campionat de pe continent. A fost primul ei mare salt, luat cu mintea limpede. Refuzase oferte din Grecia, Franța, Spania, insistând doar pe Italia, unde voia să se măsoare cu cele mai bune jucătoare din lume. A fost prima dintr-o serie de alegeri curajoase care i-au modelat cariera.

Anul 1997 i-a adus o provocare și o revelație: Brazilia. Ajunsese acolo într-un mod neașteptat, aproape accidental, după ce în Italia fusese pusă pe tușă de două americance. Un impresar brazilian, uitându-se la statistici, a vrut-o.  "A fost prima dată când efectiv am ales pentru bani.", recunoaște fosta voleibalistă.

În Belo Horizonte, la clubul de top MRV Minas, a descoperit un alt volei, o altă filozofie. Dacă în Italia străina trebuia să fie doar atacantă, în Brazilia trebuia să fie completă: atac, recepție, bloc, serviciu. "Și clar că mi-a fost puțin greu la început. Am zis: Păi cum să mă schimb, că eu deja sunt ceea ce sunt?" Aici a avut loc una dintre cele mai importante schimbări din cariera ei. A acceptat să se reconstruiască, să devină mai bună în toate. "Când mi-am dat seama că eu chiar trebuie să mă schimb și că pot să fac mai mult, cred că a fost pasul meu pentru victorie."

Victorie care a venit în stil mare. După patru ani, a câștigat campionatul, ieșind cea mai bună realizatoare, printre campioane mondiale și olimpice. În finală, erau 26.000 de spectatori. "Toată lumea striga: Pîrv, noi te iubim!", își aduce aminte fosta sportivă. Mama ei leșinase în tribune de emoție și fusese dusă cu ambulanța. Pentru fata care visase la lumea mare sub masa din Turda, acela a fost momentul de maximă glorie.

Cariera ei a avut și momente dramatice. În Italia, după ce a sărit un gard alături de niște prieteni, și-a rupt toate cele patru tendoane ale mâinii drepte, arma sa principală. Medicul clubului i-a spus că nu va mai juca niciodată, iar președintele voia să o înlocuiască. Atunci a intervenit miracolul solidarității. Căpitana echipei a declarat: "Dacă voi o trimiteți pe Cristina Pîrv acasă, plecăm și noi!"

Susținută de colege, Cristina a făcut imposibilul. S-a operat și, în timp ce se vindeca, a început să se antreneze și să joace cu mâna stângă. A jucat așa trei meciuri! Când mâna dreaptă era aproape vindecată, și-a pus gheață și a atacat cu durere. "Ori la bal, ori la spital", și-a spus.

Și a fost bal! A revenit nu doar la același nivel, ci și mai puternică, pentru că acum putea ataca și cu stânga. Din acest eșec teribil, a extras trei lucruri bune: reziliență, solidaritate și o nouă abilitate. "Din fiecare eșec, putem să luăm întotdeauna cel puțin trei lucruri bune. Dar trebuie să ne antrenăm puțin mintea, pentru că de multe ori, când vine eșecul, ne plângem foarte mult. Mai ales noi, românii, avem chestia asta, să ne plângem foarte mult. Și cred că dacă noi ne antrenăm puțin mintea, putem să luăm lucrurile bune din aceste eșecuri", și-a expus Pîrv filozofia de viață la SBA.

După o carieră strălucită de 27 de ani, marcată și de o problemă cardiacă care a forțat-o să se retragă, Cristina Pîrv s-a întors acasă, în România, în 2018. Motivul a fost profund:

Dar decizia a avut și ceva personal în spate: a divorțat de brazilianul Giba, cu care a fost căsătorită timp de 9 ani și cu care are doi copii: o fiică, Nicol, năcută în 2004, și un fiu, Patrick, născut în 2008.

"Când au venit în România, copiii mei mi-au zis: Mami, noi suntem liberi! O chestie foarte profundă, pentru că acolo, în Brazilia, nu erau liberi. Acolo, tot timpul ești închis. Eu tot timpul mergeam cu mașina blindată. Ieșeam din casă în mașina blindată ca să mă duc la magazin, la mall-uri. Nu mergeam pe stradă, pentru că ți-e frică să mergi singur pe acolo. Mi s-a întâmplat și un incident, ne-au pus într-o cameră vreo opt persoane, erau cu pistoale, mi-au furat mașina. Eu aveam de obicei în mașină două genți. Una fake, în caz că vine cineva, și una normală. Și de-asta spun că noi trebuie să valorizăm mai mult ceea ce avem și ceea ce putem să facem aici", îndeamnă Cristina.

Toată lumea îi spunea că în România nu se poate construi nimic. Când a anunțat că vrea să deschidă în Cluj o academie de volei, "Pirv11", i s-a spus că nu sunt copii, nu sunt săli, că e imposibil. "Cineva mi-a zis: Eu într-un an de zile n-am reușit să adun 10 copii." Dar Cristina a ignorat vocile pesimiste, așa cum făcuse întotdeauna, și a crezut în noul ei vis. În ciuda pandemiei și a tuturor dificultăților, Academia a adunat peste 140 de copii în Cluj și alți 30 în Câmpia Turzii.

Pentru fosta mare voleibalistă, asta este adevărata victorie: "Când îi văd pe copiii de la volei după șase luni destinși, bucuroși și fericiți, nu este altă satisfacție mai mare." A înțeles că sportul este, mai presus de performanță, o formă de educație:

La sfârșitul unei conversații pline de viață, a fost întrebată: Ce i-ai spune fetiței de trei ani Cristina Pîrv? Răspunsul ei este liniștitor și puternic:

Povestea Cristinei Pîrv a ajuns într-o sală de sport din Cluj. Nu cu fanfare, ci cu țipetele zglobii ale copiilor care lovesc pentru prima dată o minge cu încredere. Este finalul fericit al  unei călătorii Turda – Mapamond – Turda, în care Cristina a fost, pe rând, "copilul-minune", "străina", "MVP-ul", "rănita" și "campiona". Acum este "doamna antrenoare". Și totul pornind de la un crez, pe care îl repetă și copiilor ei: să nu te mulțumești să faci ce-ți place. Fă ceea ce iubești!