#VOCE Millwall, bucuria de a fi urât

Sfârșitul secolului 19, în Anglia, a însemnat și înființarea și dezvoltarea cluburilor de fotbal. De obicei, în jurul industriei din porturi. Fulham luase deja ființă în 1879, Queens Park Rangers se născuse în anul 1882, apoi, mai la nord, Tottenham Spurs, la finele aceluiași an. Fotbalul capăta o formă organizată și o identitate pe care Anglia avea să o păstreze ca pe o moștenire demnă de Coroana Britanică.

Actuală Isle of Dogs, o peninsula pe margine de Tamisa, a fost prima casă a celor de la Millwall. Au fost celebrele docuri de care s-au legat începuturile celor care și-au luat porecla inițială de acolo, "The Dockers". Cu primul nume ceritificat de Millwall Rovers, băieții fondati de mixul scotiano-englez aveau să își stabilească ca prima casă un pub, evident. The Islander a servit, pe lângă cârciumă, drept vestiar și "cartier general" pentru cei ce reprezentau "Navy Blue" în acele timpuri. Situat pe Tooke Street, mai obișnuit printre clienți că "Sexton's", public house-ul a fost distrus în timpul bombardamentelor germane, la 1940, în timpul celui De-al Doilea Război Mondial.

A venit apoi "era" lui Millwall Athletic, cinci ani mai târziu de la înființare, denumire inspirată din mutarea HQ-ului către Athletic Grounds. Era perioada în care Millwall se număra printre fondatoarele Southern League, competiție pe care a și câștigat-o în primii doi ani, liga pe care cei mai mulți nu o consideră a fi parte din palmaresul fotbalului englez, dar pe care The Lions și-o trec în notițele de duminică după-amiază.

Cum ieși din stația de tren South Bermondsey, mergând pe Zampa Road, cotești pe celebrul gang înspre vechiul Den, ce a servit drept stadion pentru Millwall până în 1993, luna mai, cu un ultim meci jucat împotriva celor de la Bristol Rovers, în finalul sezonului. Regg Burr, pe atunci președintele al clubului a fost blamat pentru mutarea pe maulul de sud al raului, mutare care nu a fost pe placul multor suporteri, unii afișând mesajul devenit, apoi, celebru, "Here lies The Den 1910-1933, murdered by Regg Burr", într-o atmosfera de furie și confuzie.

Tunelul ce duce din Cold Blow Lane înspre vechiul The Den e un obiectiv turistic în sine. A servit drept material pentru filme și documentare care au construit imaginea aceea dura a lui Millwall și a celebrilor săi suporteri, a căror deviza a depășit granițele Insulei și a ajuns prin toate colțurile lumii, "No one likes us, we don't care". Nici nu e de mirare că, pe unde merg, împotriva "leilor" se dezlănțuie o adversitate vecină cu ura. Dar de unde vină și pe ce este bazată ea?

Anii '70 au adus, odată cu nemulțumirile sociale, și un fenomen ce avea să fie atent pus sub lupa politicienilor, huliganismul în fotbal. Deși suporterii mai multor echipe engleze au fost parte a unor confruntări violente pe stadioane, Millwall a fost cel mai asupra criticat club. Au fost voci, în primul rang al politicii britanice, care cereau chiar desființarea acestuia din cauza fanilor săi și problemelor pe care le cauzau. Cu umorul englezesc drept armă, aceștia au împrumutat coloana sonoră a piesei "Salling" a lui Rod Stewart, căreia i-au însușit vestitul refren "No one likes", probabil spre frustrarea artistului, un mare fan ai rivalilor din nordul Londrei, Arsenal. Pe la colțurile Blue Anchor, pubul frecventat de suporterii "duri" înainte de meciuri, se spune că prima dată s-a auzit la un meci în deplasare, contra rivalilor de zona, Luton Town, după care s-a perpetuat, spre deliciul "leilor" care își găseau satisfacția în ura exprimată de fanii adversi.

Ok, Millwall e parte a clubului select în care suporterii sunt mai faimoși decât jucătorii, dar chiar și așa, la nordul, și mai nou, la sudul brațului Tamisei s-au perindat câteva nume importante, în frunte cu Teddy Sheringham. Simpatizat pentru că a ajuns pe Zampa Road la o vârstă fragedă(16 ani) și pentru că a rămas loial clubului chiar și după retrogradarea din primul eșalon, atacantul englez va rămâne întipărit în mintea fanilor "blue" pentru perioada aceea magică de la finele anilor '80, în care duetul format împreună cu Tony Cascarino a dus echipa în ceea ce acum se numește Premier League. Au terminat luna octombrie chiar pe primul loc, sezonul urmator, intr-o clasare de pus in ramă. Și cel mai probabil că fanii au uitat și de adolescentul Teddy care declara, când a ajuns pe The Den, că a fost fan West Ham. Ori acesta era și este "nepronuntabilul". Dar cel mai iubit jucător care a îmbrăcat vreodată tricoul The Lions e cel ce da și numele West Stand de pe actualul Den, nimeni altul decât Barry Kitchener, care a jucat puțîn peste 600 de meciuri în alb-albastru, între 1966 și 1982 și care nu a îmbrăcat vreodată un alt echipament decât cel al lui Millwall. Loialitate at it's best. Și că tot aminteam de fotbaliști, în mijlocul furtunii de mituri și povești cu pinturi la geam, Luis Figo a avut "highlightul" carierei, spun localnicii, când a avut "onoarea" de a evolua în primul meci din istoria noului Den, un amical între Millwall și Sporting Lisabona. Iarăși umorul ăla...

Duminică după-amiază, puburi, multă bere și istorie. În mare parte, cu asta poți să rezumi spiritul lui Millwall și suporterilor care sunt aici, din tată-n fiu, de mai bine de 100 de ani. Multe cluburi au trecut prin transformări, acționariat dubios ori identități schmbate, iar fanii din sud-estul Londrei se mândresc măcar cu atât. O echipa care și-a păstrat culorile, sigla, cartierul și candoarea aceea de club muncitoresc. Născuți la docuri, crescuți pe stadion, maturizați în puburi, "...and they don't care".