Istoria Cupei Mondiale | Un nou trofeu a fost prezentat la ediția din 1974

La turneul final, desfăşurat în perioada 13 iunie - 7 iulie 1974, au participat 16 echipe naţionale, conform www.footballhistory.org. Dintre acestea, nouă proveneau din Europa (Bulgaria, Italia, Iugoslavia, Ţările de Jos, Polonia, RDG, RFG, Scoţia şi Suedia), patru din America de Sud (Argentina, Brazilia, Chile şi Uruguay), una din America de Nord şi Centrală (Haiti), una din Africa (Zair), cărora li s-a adăugat Australia, reprezentanta Asiei şi a Oceaniei.

România nu s-a calificat la turneul final, după ce în preliminarii a terminat grupa pe locul secund, în urma Republicii Democrate Germane (RDG). De altfel, echipa naţională a RDG, antrenată de Georg Buschner, a participat în premieră la o ediţie a Cupei Mondiale, ca de altfel şi Haiti, Australia şi Zair.

Această ediţie a marcat începutul unei noi ere în istoria competiţiei: echipa câştigătoare a fost premiată cu un alt trofeu, din moment ce Cupa "Jules Rimet" dispăruse. Noua cupă a fost numită simplu - FIFA World Cup Trophy, la fel ca şi competiţia în sine. Era o statuetă înaltă de 36,5 cm, conţinea 6.175 kg de aur pur (18 karate). Ea înfăţişa globul pământesc stilizat, simbol al universalităţii fotbalului, susţinut de un lujer aurit, din care se detaşează trupul unui tânăr cu braţele întinse, într-un elan ce ar vrea să sugereze bucuria vieţii şi a sportului.

Tânărul se desprinde de pe glob, făcând un salt precum dansatorii sau portarii de fotbal. Trofeul a fost creat de un sculptor italian pe nume Silvio Gazzaniga, notează www.silviogazzaniga.com. De atunci, Cupa FIFA nu a mai fost transmisibilă. A rămas în posesia forului fotbalistic internaţional, iar la fiecare ediţie, pe soclul statuii este înscris pe o plăcuţă numele echipei câştigătoare.

Tot în 1974, un nou preşedinte a fost ales în fruntea FIFA, cu puţin timp înaintea începerii Campionatului Mondial. Sir Stanley Rous, aflat de 13 ani în fruntea organismului internaţional, i-a cedat locul brazilianului Joao Havelange, primul preşedinte FIFA din afara Europei.

Partidele Cupei Mondiale din 1974 s-au disputat pe nouă stadioane amplasate în tot atâtea oraşe: Olympiastadion din München (80.000), Olympiastadion din Berlinul de Vest (86.000), Volksparkstadion din Hamburg (62.000), Waldtstadion din Frankfurt-Main (61.000), Westfalenstadion din Dortmund (54.000), Parkstadion din Gelsenkirchen (72.000), Rheinstadion din Düsseldorf (67.000), Niedersachsenstadion din Hanovra (65.000) şi Neckartstadion din Stuttgart (71.000), potrivit www.fifa.com.

Din prima fază a celor patru grupe de câte patru echipe s-au calificat cele două state germane, RFG şi RDG, Iugoslavia, Brazilia, Ţările de Jos, Suedia, Polonia şi Argentina. În runda a doua, au fost organizate două grupe a câte patru echipe, din care s-au calificat Ţările de Jos, Brazilia, RFG şi Polonia.

Finala mică a adus o surpriză: echipa Poloniei, antrenată de Kazimierz Gorski, a învins Brazilia lui Mario Zagallo cu 1-0, prin golul lui Lato, şi a completat podiumul Cupei Mondiale din '74.

Marea finală a celei de-a zecea ediţii jubiliare a Cupei Mondiale s-a disputat la 7 iulie pe Olympiastadion din München, unde cu doi ani înainte avuseseră loc întrecerile Olimpiadei de vară. Pentru prima dată în istoria Cupei Mondiale, finala nu a fost organizată în capitala ţării gazdă. Au asistat 75.200 de spectatori, iar partida a fost arbitrată de englezul John Taylor, ajutat de tuşierii Alfonso Gonzalez Archundia din Mexic şi Ramon Barreto Ruiz din Uruguay.

Ultimul act a adus faţă în faţă Germania lui Franz Beckenbauer şi Ţările de Jos cu Johan Cruyff în prim-plan. Nemţii erau antrenaţi de acelaşi Helmut Schön, iar olandezii îl avea pe bancă pe Rinus Michels.

După doar două minute de la fluierul de start, olandezul Johan Neeskens a transformat un penalty, iar batavii au intrat rapid în avantaj. Tot din penalty a fost marcat şi golul egalizator al germanilor: Paul Breitner în minutul 25, după ce Bernd Hoelzenbein a fost faultat în careu de Wim Jansen. La finalul primei reprize, legendarul atacant Gerd Müller a închis, practic, tabela de marcaj, tranşând scorul finalei printr-un şut impecabil plasat în poarta apărată de Jan Jongbloed. 2-1 pentru RFG şi încoronarea pentru a doua oară ca regină supremă a fotbalului.

Ţările de Jos nu mai participaseră la un turneu final din anul 1938.

În cele 38 de partide disputate la CM din 1974, s-au marcat 97 de goluri, notează www.fifa.com. Media acestora a fost de 2,55 reuşite pe meci, echivalentă cu cea mai slabă medie de goluri înregistrată până atunci la CM de fotbal. Au existat şi două scoruri "fluvii": Iugoslavia - Zair 9-0 şi Haiti - Polonia 0-7.

Golgheterul competiţiei a fost atacantul polonez Grzegorz Lato, care a înscris de şapte ori, fiind urmat de conaţionalul său Andrzej Szarmach şi de olandezul Johan Neeskens (câte cinci goluri). În clasamentul pe echipe, tot polonezii s-au aflat pe primul loc, cu 16 goluri la turneul final, iar după ei s-au situat olandezii (15 goluri) şi vest-germanii (13 goluri), menţionează www.sport-histoire.fr. La polul opus, s-au aflat selecţionatele din Australia şi Zair, care au plecat acasă fără niciun gol marcat. De altfel, Zair a fost campioană şi la capitolul goluri primite: 14 în doar trei meciuri, la fel ca reprezentativa din Haiti. Ambele au înregistrat numai înfrângeri.

Argentinianul Carlos Babington a încasat trei cartonaşe galbene la CM 1974, iar chilianul Carlos Caszely şi australianul Ray Richards au primit câte un cartonaş roşu şi unul galben.

Numărul total de spectatori prezenţi pe arenele Cupei Mondiale s-a ridicat la peste 1,7 milioane de oameni, ceea ce înseamnă că, în medie, fiecare partidă a fost asistată în tribune de 46.500 de suporteri.

Sursa: Agerpres