#VOCE Istoria completă a celor 22 de finale ale Cupei Mondiale

De la primul titlu uruguayan din 1930 și până la drama penalty-urilor din 2022, Cupa Mondială ne-a oferit momente care au intrat în legendă. ”Maracanazo”, ”Miracolul de la Berna”, hat-trick-ul lui Pele, mâna lui Dumnezeu, Zidane vs Ronaldo sau finala epică Messi – Mbappe – toate aceste povești definesc cea mai urmărită competiție sportivă din lume. 

Prima Cupă Mondială de fotbal a avut loc în 1930, în Uruguay, țară aleasă datorită performanțelor sale remarcabile: câștigarea medaliei de aur la Jocurile Olimpice din 1924 și 1928. Președintele FIFA, Jules Rimet, a considerat că Uruguay-ul este locul ideal pentru organizarea primului turneu mondial. Competiția a reunit doar 13 echipe: șapte din America de Sud, două din America de Nord și Centrală și patru din Europa, printre care și România. Toate meciurile s-au disputat în capitala Montevideo, fiind singura ediție găzduită integral de un singur oraș. Înaintea finalei, Argentina și Uruguay stabiliseră că fiecare va folosi propria minge. Disputa a devenit tensionată, ambele echipe refuzând să cedeze. În cele din urmă, s-a decis ca fiecare echipă să joace câte o repriză cu mingea sa. Argentina conducea la pauză cu 2-1, însă Uruguay a revenit spectaculos și a câștigat cu 4-2.

 

Gloria gazdei s-a repetat atunci când Cupa Mondială a ajuns în Europa, în 1934, competiția fiind organizată de Italia. La turneu au participat 16 echipe, iar formatul a fost unul eliminatoriu, fiecare meci fiind decisiv. Uruguay, deținătoarea trofeului, a refuzat să participe, ca reacție la absența Italiei de la ediția din 1930, rămânând astfel singura campioană mondială care nu și-a apărat titlul. Italia a profitat de avantajul terenului propriu și a ajuns până în finală, unde a întâlnit Cehoslovacia. Meciul decisiv, disputat la Roma, a fost extrem de echilibrat și tensionat. După 90 de minute, scorul era egal, 1-1, iar partida a intrat în prelungiri. Angelo Schiavio a marcat golul victoriei la doar cinci minute de la reluarea jocului, aducând Italiei primul titlu mondial din istorie.

Italia a devenit prima echipă din istorie care a câștigat două Cupe Mondiale consecutive, după succesul obținut în 1938. Turneul s-a desfășurat în Franța, iar ”Gli Azzurri” au avut un parcurs impresionant. După ce au eliminat țara gazdă în sferturile de finală și Brazilia în semifinale, italienii au ajuns în ultimul act, unde au întâlnit Ungaria. Finala a fost una spectaculoasă, dominată de eficiența ofensivă a Italiei. Gino Colaussi și Silvio Piola au fost eroii meciului, fiecare reușind câte două goluri. Italia s-a impus cu scorul de 4-2, confirmându-și supremația în fotbalul mondial. Selecționerul Vittorio Pozzo, artizanul acestui succes, intră definitiv în istorie, fiind și astăzi singurul antrenor care a condus o echipă națională către două titluri mondiale consecutive.

 

Ediția din 1950 a Cupei Mondiale FIFA a marcat revenirea competiției după al Doilea Război Mondial, iar Brazilia, țara gazdă, vedea turneul ca pe o șansă de afirmare internațională. Cu investiții masive în infrastructură și stadionul Maracana drept simbol, așteptările erau uriașe. Formatul a fost neobișnuit, cu o grupă finală între Brazilia, Uruguay, Spania și Suedia, unde fiecare juca cu fiecare. Brazilia a impresionat prin joc ofensiv și victorii clare, în timp ce Uruguay a avansat mai discret, dar solid. Înaintea meciului decisiv, atmosfera din Rio era euforică: presa și suporterii considerau titlul deja câștigat. Cu aproape 200.000 de spectatori pe Maracana, confruntarea devenise mai mult decât un meci. Brazilia cu un egal era campioană mondială, dar după ce Brazilia conducea la pauză, Uruguay a întors meciul și a câștigat finala cunoscută drept ”Maracanazo”.

 

Finala Cupei Mondiale din 1954, găzduită de Elveția, a rămas celebră drept ”Miracolul de la Berna”. Turneul a evidențiat contrastul dintre Ungaria comunistă și Germania de Vest aflată în plină redresare. Ungaria, supranumită ”Mighty Magyars”, era considerată invincibilă, cu o serie impresionantă de meciuri fără înfrângere și un stil revoluționar de joc. Condusă de staruri precum Ferenc Puskas și Sandor Kocsis, dominase competiția, inclusiv cu un 8-3 împotriva Germaniei de Vest. De cealaltă parte, germanii, antrenați de Sepp Herberger, erau văzuți ca outsideri, dar motivați să redea mândria unei națiuni în reconstrucție. În finala de la Berna, nemții au făcut surpriză și au învins ungurii cu 3-2.

Finala Cupei Mondiale din 1958, disputată în Solna, Suedia, a marcat începutul dominației Braziliei în fotbalul mondial. După trauma din 1950, brazilienii au venit cu o echipă talentată, condusă de jucători precum Didi, Garrincha și Vava. În prim-plan a apărut însă un adolescent de 17 ani, Pele, care a impresionat prin talentul și naturalețea sa și a devenit rapid revelația turneului. După un start ezitant, Brazilia și-a găsit ritmul și a dominat competiția. De cealaltă parte, Suedia, gazdă, a avut un parcurs solid, susținută de public. Brazilia a câștigat primul titlu mondial după o victorie în finală cu 5-2, după ce tânărul de 17 ani, Pele, a marcat două goluri în finală.

 

Finala Cupei Mondiale din 1962, disputată în Santiago, Chile, a confirmat forța Braziliei în fotbalul mondial. După titlul din 1958, Selecao a venit ca mare favorită, dar a fost lovită de accidentarea lui Pele încă din faza grupelor. În absența sa, Garrincha a devenit liderul echipei, oferind prestații spectaculoase. Alături de jucători experimentați precum Didi, Vava și Amarildo, Brazilia a demonstrat maturitate și echilibru. De cealaltă parte, Cehoslovacia, condusă de Josef Masopust, a deschis scorul în finală. Finala de la Santiago a opus creativitatea sud-americană rigurozității europene, într-un context marcat de tensiunile Războiului Rece. Brazilia a reușit să își apere titlul după o victorie cu 3-1, intrând în istorie ca a doua națională care este dublă campioană mondială.

Finala Cupei Mondiale din 1966, jucată pe Wembley, a reprezentat un moment istoric pentru fotbalul britanic. Sub conducerea legendarului antrenor Alf Ramsey, care promisese titlul, Anglia a mizat pe un joc pragmatic, o apărare solidă și un colectiv unit. Echipa, cu jucători precum Bobby Moore, Bobby Charlton și Geoff Hurst, a beneficiat și de avantajul terenului propriu. Germania de Vest, aflată în plină ascensiune, a ajuns în finală cu o generație talentată condusă de Franz Beckenbauer și Uwe Seeler. Anglia a câștigat cu 4-2 după prelungiri, după hat-trick-ul marcat de Geoff Hurst. Meciul de pe Wembley, urmărit de milioane de oameni, a depășit granițele sportului și a devenit un simbol al rivalităților postbelice și al fotbalului modern.

Finala Cupei Mondiale din 1970, disputată în Mexico City, este considerată una dintre cele mai spectaculoase din istorie. Brazilia, antrenată de Mario Zagallo, urmărea al treilea titlu și păstrarea definitivă a trofeului Jules Rimet. Cu o generație legendară – Pele, Jairzinho, Rivelino, Tostao și Carlos Alberto –, echipa a creat stilul ofensiv ”jogo bonito”, atingând apogeul. De cealaltă parte, Italia, campioană europeană, a ajuns în finală cu o echipă solidă, bazată pe defensiva italiană și condusă de Gigi Riva, Mazzola și Facchetti. Meciul de pe Estadio Azteca, disputat la altitudine, a fost câștigat de brazilieni cu 4-1, după ce Pele a marcat și a oferit două pase de gol. Astfel, Pele a devenit singurul jucător cu trei titluri mondiale, iar Zagallo – primul om care a câștigat Cupa Mondială atât ca antrenor, cât și ca jucător.

Finala Cupei Mondiale din 1974, disputată la Munchen, a adus față în față Germania de Vest și Olanda lui Johan Cruyff, promotoarea ”Fotbalului Total”. Olandezii au impresionat printr-un joc ofensiv și spectaculos, devenind revelația turneului. Germania de Vest, condusă de Franz Beckenbauer și Gerd Muller, a mizat pe disciplina care i-a consacrat. Finala a început spectaculos, cu golul rapid al Olandei din penalty, însă germanii au revenit și au întors scorul până la pauză după golurile marcate de Breitner și Muller. Victoria gazdelor a adus al doilea titlu mondial după o pauză de 20 de ani.

Finala Cupei Mondiale din 1978, disputată la Buenos Aires, a adus Argentinei primul titlu mondial. Gazdele, antrenate de Cesar Luis Menotti, au avut o ”Generație de Aur” și o ambiție de fier, fiind susținute de un public pasional. Mario Kempes a fost eroul turneului, marcând șase goluri, dintre care două în finală. Olanda, finalistă și în 1974, a demonstrat din nou ”Fotbalul Total” care i-a consacrat, chiar și fără liderul de generație, Johan Cruyff. Meciul a fost dramatic: Kempes a deschis scorul, olandezii au egalat în minutul 82 și au trimis partida în prelungiri. În prelungiri, Kempes și Bertoni au decis soarta finalei, iar victoria a declanșat o euforie națională.

Finala Cupei Mondiale din 1982, disputată la Madrid, a adus primul titlu al Italiei după o pauză de 44 de ani. După un început modest și umbrit de scandalul ”Totonero”, echipa lui Enzo Bearzot a avut un parcurs spectaculos. Eroul turneului a fost Paolo Rossi, revenit după suspendare, care a marcat 6 goluri din sferturi până în finală, inclusiv un hat-trick în sferturi împotriva Braziliei. Alături de el, jucători precum Tardelli, Altobelli și veteranul Dino Zoff au format un grup unit și experimentat. Germania de Vest nu a putut face față inspirației italienilor. Finala de pe Santiago Bernabéu s-a încheiat 3-1 pentru Italia, un succes care a adus al treilea titlu mondial după o pauză de 44 de ani.

 

Finala Cupei Mondiale din 1986, disputată în Mexico City, a fost marcată de geniul lui Diego Maradona. Argentina a revenit în prim-plan după 8 ani de pauză, iar ”El Pibe de Oro” a dominat turneul. După prestații legendare, inclusiv ”Golul secolului” contra Angliei și ”Mâna lui Dumnezeu”, Maradona și-a condus echipa spre finală. Germania de Vest, o formație disciplinată, a demonstrat caracter, revenind de la 0-2 la 2-2. Totuși, finala de pe Estadio Azteca a fost decisă de inspirația lui Maradona, care a oferit pasa decisivă pentru golul lui Burruchaga, stabilind scorul final 3-2. Victoria a adus Argentinei al doilea titlu mondial și l-a consacrat pe Maradona ca unul dintre cei mai mari fotbaliști ai planetei.

Finala Cupei Mondiale din 1990, disputată la Roma, a adus revanșa Germaniei de Vest în fața Argentinei, la patru ani după înfrângerea din 1986. Sub conducerea lui Franz Beckenbauer, nemții au arătat organizarea și disciplina care i-au consacrat, având un lot valoros cu Matthaus, Klinsmann și Brehme. Argentina, campioana en-titre, a ajuns în finală după ce a câștigat toate meciurile la o diferență minimă, bazându-se pe inspirația lui Maradona, dar fiind afectată de oboseală. Finala a fost tensionată, iar sud-americanii au terminat meciul în 9, după eliminările lui Monzon și Dezotti. Momentul decisiv a venit în minutul 85, când Brehme a transformat un penalty, stabilind scorul final 1-0. Victoria a adus al treilea titlu mondial al Germaniei, iar Beckenbauer a fost al doilea om care a câștigat Cupa Mondială atât ca jucător, cât și ca antrenor, după Mario Zagallo.

 

Finala Cupei Mondiale din 1994, disputată în Pasadena, a marcat revenirea Braziliei în fruntea fotbalului mondial după 24 de ani. Sub conducerea lui Carlos Alberto Parreira, ”Selecao” a avut un atac stelar cu Romário și Bebeto. Italia, antrenată de legendarul Arrigo Sacchi, a ajuns în finală bazându-se pe inspirația lui Roberto Baggio, care a marcat 5 goluri în fazele eliminatorii. Meciul de pe Rose Bowl a fost echilibrat și lipsit de goluri, fiind prima finală decisă la penalty-uri. Brazilia s-a impus cu 3-2, iar momentul decisiv a fost ratarea lui Baggio, care îl bântuie și astăzi și i-a adus porecla ”omul care a murit în picioare”.

 

Finala Cupei Mondiale din 1998, disputată la Paris, a marcat primul titlu mondial din istoria Franței. Gazdele, conduse de Zinedine Zidane din teren, au impresionat prin organizare și calitate individuală. De cealaltă parte, Brazilia, campioana en-titre, a ajuns în finală cu marele favorit Ronaldo, însă prestația sa a fost afectată de problemele dinaintea meciului. Pe Stade de France, Zidane a fost eroul serii, marcând de două ori cu două lovituri de cap în prima repriză. Franța a controlat jocul, iar Emmanuel Petit a închis tabela în minutul 90+3, stabilind scorul final 3-0. Victoria a declanșat o euforie națională și a consacrat o generație de aur.

Finala Cupei Mondiale din 2002, disputată în Yokohama, Japonia, a marcat revenirea Braziliei în fruntea fotbalului mondial. După dezamăgirea din 1998, selecționata ”Selecao” a arătat o formă impresionantă pe tot parcursul turneului. Marele protagonist a fost Ronaldo, care a avut un parcurs excepțional, marcând opt goluri și câștigând Gheata de Aur. În finală, Brazilia a întâlnit Germania, într-un duel între două forțe tradiționale ale fotbalului. Meciul a fost echilibrat până în repriza a doua, când Ronaldo a făcut diferența: a deschis scorul după o respingere a portarului Oliver Kahn, apoi a înscris dubla. Scorul final, 2-0, a adus Braziliei al cincilea titlu mondial, un record absolut. Victoria a marcat revenirea lui Ronaldo în topul fotbalului mondial și a făcut-o pe Brazilia cea mai laureată națională din istoria Cupei Mondiale.

Finala Cupei Mondiale din 2006, disputată la Berlin, între Italia și Franța a fost un meci dramatic. Italia, antrenată de Marcello Lippi, a ajuns în ultimul act după un parcurs solid, prin disciplină și defensivă impecabilă. Franța, condusă din teren de Zinedine Zidane, a impresionat prin calitatea jocului. Zidane a deschis scorul rapid, din penalty, dar Marco Materazzi a egalat cu o lovitură de cap. După 120 de minute, scorul a rămas 1-1, însă finala a fost marcată de eliminarea lui Zidane, în urma celebrului incident cu Materazzi din minutul 110. La loviturile de departajare, Italia s-a impus cu 5-3, Fabio Grosso marcând penalty-ul decisiv. Victoria a adus Italiei al patrulea titlu mondial și a confirmat că defensiva și disciplina câștigă trofee.

Finala Cupei Mondiale din 2010, disputată la Johannesburg, a adus Spaniei primul titlu mondial din istorie. ”La Roja”, antrenată de Vicente del Bosque, a impresionat prin stilul tiki-taka. După un început dificil, spaniolii au câștigat în fazele eliminatorii cu victorii la un singur gol. În finală au întâlnit Olanda, o echipă puternică, dar mai agresivă, condusă de jucători precum Robben și Sneijder. Meciul a fost tensionat și fragmentat, cu numeroase faulturi și ocazii ratate. Momentul decisiv a venit în minutul 116, când Andres Iniesta a marcat golul victoriei, stabilind scorul de 1-0. Succesul a confirmat supremația Spaniei în fotbalul mondial, după victoria de la Europeanul din 2008.

Finala Cupei Mondiale din 2014, disputată pe stadionul Maracanã din Rio de Janeiro, a adus Germaniei al patrulea titlu mondial. Echipa antrenată de Joachim Low a impresionat prin organizare și un joc colectiv excelent, confirmând forța fotbalului german. După victoria spectaculoasă cu 7-1 în fața Braziliei, Germania a întâlnit Argentina lui Lionel Messi în ultimul act. Meciul a fost echilibrat, cu ocazii importante de ambele părți, însă apărarea germană, condusă de Manuel Neuer și Philipp Lahm, a rezistat perfect. După 90 de minute fără gol, finala s-a decis în prelungiri. Mario Gotze, introdus pe parcurs, a marcat în minutul 113, stabilind scorul final de 1-0.

Finala Cupei Mondiale din 2018, disputată la Moscova, a adus Franței al doilea titlu mondial, la 20 de ani după succesul din 1998. Echipa lui Didier Deschamps a impresionat prin viteză și eficiență, având în prim-plan jucători precum Kylian Mbappe, Antoine Griezmann și Paul Pogba. Adversara, Croația, ajunsă în prima finală (mare) din istorie, a mizat pe experiența lui Luka Modric și pe un spirit de luptă remarcabil. Meciul a fost spectaculos, cu șase goluri. Franța s-a impus cu 4-2, după reușitele lui Griezmann, Pogba, Mbappe și autogolul lui Mandzukic, în timp ce croații au punctat prin Perisic și Mandzukic. Victoria a confirmat valoarea unei generații talentate și a marcat revenirea Franței în elita fotbalului mondial.

Finala Cupei Mondiale din 2022, disputată la Lusail, a oferit unul dintre cele mai spectaculoase meciuri din istorie. Argentina, condusă de Lionel Messi, a cucerit al treilea titlu mondial, după o finală dramatică împotriva Franței. Sud-americanii au dominat începutul și au condus cu 2-0, prin golurile lui Messi și Angel Di Maria. Franța a revenit incredibil, iar Kylian Mbappe a marcat un hat-trick, ducând scorul la 3-3 după prelungiri. Meciul s-a decis la penalty-uri, unde Argentina s-a impus cu 4-2, iar portarul Emiliano Martinez a fost decisiv. Pentru Messi, trofeul a reprezentat încununarea unei cariere legendare. Meciul este văzut ca cea mai spectaculoasă finală de Cupă Mondială din istorie.

În acest an, marele trofeu se va decerna în premieră la New Jersey, duminică de la ora 22 (ora României). Spania a reușit să treacă clar de Franța în semifinală cu 2-0, în timp ce Argentina a continuat seria revenirilor de senzație de la acest turneu final cu un succes cu 2-1 în fața Angliei.