Epoca Jose Mourinho a apus

Ok, nu e chiar prima pauză pe care o ia Mourinho. La sfârșitul lui 2015, Mourinho era dat afară de la Chelsea. Au urmat cinci luni de pauză pentru portughez. Constant, în acea perioadă, în toate interviurile, Mourinho ținea să amintească tuturor că abia așteaptă o nouă provocare, oriunde ar fi, chiar dacă prefera Premier League.

Era începutul lui 2016 și Mourinho, în ciuda felului în care a plecat atât de la Chelsea cât și de la Real Madrid, unde a lăsat vestiare scindate și o atmosferă toxică, era în continuare căutat. Bayern și City au preferat să meargă pe Ancelotti și Guardiola, dar Manchester United și PSG erau mereu menționate ca posibile destinații.

Alegerea a părut naturală. Mourinho și-a exprimat mereu admirația față de Sir Alex dar și pentru Manchester United. De cealaltă parte, United avea nevoie de cineva care să îi garanteze trofeele după eșecurile cu Moyes și Van Gaal. Însă lucrurile nu au mers conform planului. Dacă toată lumea accepta că Mourinho este un tip conflictual și care nu rezistă mai mult de trei ani la o echipă, era pentru că portughezul aducea rezultate. Nu și la United. Europa League și Cupa Ligii nu se pun. Și nici locul doi în campionat, oricât ar insista Jose că aceasta a fost cea mai mare realizare din cariera sa.

În schimb, cei doi ani și jumătate petrecuți pe Old Trafford au fost un chin pentru toți cei implicați: Mourinho, jucători, fani, conducere. „Attack, attack, attack” scandau fanii, fără să îi audă nimeni.

Mourinho, care cel mai probabil nu consideră că perioada petrecută în Manchester a fost un eșec, nu se aștepta ca nouă luni mai târziu să fie tot fără loc de muncă. Și nu e pentru că ar fi fost alegerea lui.

Mourinho, la fel ca Arsene Wenger, trăiește pentru fotbal. Trăiește prin fotbal. Iubește fotbalul. Și cine vrea cu adevărat o pauză lungă de la pasiunea vieții lui?

„Am avut o pauză înainte și nu mi-a plăcut. M-am simțit bine până în decembrie, am mers în Japonia, mi-am petrecut Crăciunul în Brazilia, dar în ianuarie deja aveam probleme. Abia așteptam următorul job”, declara Mourinho în 2016.

Realitatea e că ofertele n-au mai venit de data asta. În afară de chinezi, refuzați de Jose, nimeni nu a bătut la ușa portughezului în vară. Este remarcabil că un antrenor care are 25 de trofee în palmares, între care și două trofee Champions League, a rămas pe dinafară într-un peisaj fotbalistic se schimbă parcă mai des ca niciodată.

Juventus a preferat să meargă pe mâna lui Sarri. Inter l-a ales pe Antonio Conte. Real a apelat la Zidane. PSG i-a acordat încredere lui Tuchel. Chelsea l-a adus pe Lampard.

Așadar, „The Special One” e redus la statutul de spectator. Dar nu e doar un simplu spectator. E unul care abia așteaptă o criză la un club mare.

„Când e mai te gândești: în iunie e vacanță, în iulie e pre-sezon, în august încep campionatele, în septembrie nu concediază nimeni antrenorii. Așa că îți dai seama că va trebui să aștepți octombrie, noiembrie, decembrie”, a declarat Mourinho recent într-un interviu acordat The Telegraph.

Mourinho nu așteaptă așadar un club la care să înceapă un proiect. Să construiască o echipă. Portughezul vrea să fie salvatorul de serviciu – ”Smurdul”. Mai degrabă Real Madrid și PSG decât Juventus.

”Cu siguranță următorul meu job va fi unul dificil pentru că aleg foarte prost proiectele. E mereu la fel: când merg la Madrid, Madrid are probleme. Când merg la United, United are probleme. Când merg la Chelsea prima oară e pentru că nu au câștigat titlul de 50 de ani. Când merg a doua oară, e pentru că echipa lor de top a dispărut”, recunoaște Mourinho.

Și Mourinho are dreptate. Pentru că fix genul acesta de club îl va angaja: cu un patron disperat, un buget imens și fără un plan clar. Exact cum au făcut Roman Abramovich, Massimo Moratti, Florentino Perez și familia Glazer – toți atrași de ideea că odată cu Mourinho vine și garanția trofeelor. Problema e că în trecut trofeele veneau, chit că performanțele erau pe termen scurt – acum nici măcar ele nu mai vin.

Adevărul este că acele cluburi despre care Mourinho vorbește des – cele cu o structură clară, cu un plan pe termen lung – nu vor numi niciodată un antrenor ca Mourinho tocmai din acest motiv.

De ce? E o întrebare logică. De ce nu mai vor cluburile mari să îl ia pe Mourinho? Răspunsul scurt e, probabil, pentru că viziunea lui Mourinho asupra fotbalului este una depășită, care nu mai atrage și cel mai important, nu pare să mai aducă trofee. Dar pentru a afla mai multe, trebuie să ne uităm în trecutul lui Jose și cum a ajuns să abordeze o astfel de filosofie a jocului.

După cum povestește și Jonathan Wilson în The Guardian, Mourinho a fost la un moment dat al Barcelonei. A îmbrățișat filosofia catalană și a vrut să fie unul dintre ei. Ulterior, a plecat. A avut succes dar când a vrut să se întoarcă, a fost respins. Mourinho nu a fost un jucător mare, a fost un simplu translator transformat în antrenor. Nu era de-al casei. Oricât ar fi vrut Jose, nu s-a integrat niciodată la Barcelona cu adevărat.

În timp ce Mourinho se întreba doar cum să câștige, Barcelona se întreba cum să câștige cu un fotbal atractiv. Jose era pragmatic. Probabil chiar „cinic” în viziunea unui club care se consideră „mai mult decât un club”.

La Porto, în primul său job ca antrenor principal la un club cu adevărat mare, Mourinho schimba așezarea tactică în funcție de competiție, dar cel mai important era stilul de joc. „Voia să facem pressing foarte avansat. Voia să reacționăm rapid, să recuperăm mingea în jumătatea adverse. Pressingul era făcut de întreaga echipă”, declara Maniche pentru The Guardian. Cu toate acestea, posesia nu era scopul suprem.

„Cu cât circulă mai mult mingea la mijloc, cu atât este mai probabil ca echipa adversă să ne deposedeze”, afirma Mourinho. Primul semn că pentru Jose, desi avea Barcelona aproape de suflet, pragmatismul era mai important.

A urmat prima perioadă petrecută la Chelsea. Londonezii au primit un singur gol în primele șase meciuri și au adunat 14 puncte. Au marcat însă doar șase. O abordare mult mai precaută decât cea de la Porto, însă una care a adus echipei din Londra două titluri. Mourinho se îndepărta deja treptat de modelul Ajax-Barcelona.

Momentul decisiv a venit însă în vara lui 2008. Atunci, cu Frank Rijkaard plecat, Barcelona avea de făcut o alegere cheie: Guardiola sau Mourinho?

„Era clar că Mourinho era un antrenor grozav, dar am crezut că Guardiola va fi unul chiar și mai bun. Mourinho este un câștigător, dar pentru a câștiga aduce o tensiune la echipă care devine o problemă”, a declarant CEO-ul de la acea vreme de la Barcelona, Ferran Soriano.

Așa că spaniolii au mers pe mâna lui Guardiola. Un necunoscut de la echipa a doua față de Jose Mourinho, câștigător de Premier League și Champions League. Jose nu i-a iertat.

Răzbunarea trebuia să vină iar Mourinho nu a stat mult pe gânduri. La scurt timp, a preluat Inter Milano, unde a implementat o tactică ultradefensivă care i-a adus Interului trei titluri și trofeul Champions League pentru prima oară în 45 de ani, în 2010.

Mai important a fost ce s-a întâmplat în returul semifinalelor. Mourinho a întâlnit Barcelona și după ce a câștigat cu 3-1 în tur pe San Siro, meciul de pe Camp Nou era ocazia perfecta pentru o calificare istorică.

Inter a jucat cu un om în minus din minutul 29 iar în acea clipă Mourinho și-a dat seama că atunci era momentul lui. Toți jucătorii s-au retras și absolut nimeni nu mai era interesat de posesie. Până la urmă, cu cât ai mingea mai mult, cu atât cresc șansele să o pierzi. Barcelona ataca în valuri. Valuri care au fost însă blocate contant și eficient de un zid negru-albastru. Inter a avut un singur șut pe meci tot meciul. Posesia de doar 19%. Au pierdut cu 1-0. Cu toate acestea, s-au calificat. Era victoria perfectă pentru Jose. Strategia sa anti-Barcelona a eliminat chiar pe Barcelona. Răzbunarea era completă.

Ei bine, în sfârșit, Mourinho nu mai era mulțumit doar să câștige. Era preocupat și de cum va câștiga. Și răspunsul la acea întrebare era simplu: fiind opusul Barcelonei. Obsesia lui Mourinho de a implementa acest stil negativ de a vedea fotbalul a continuat la Real Madrid, Chelsea și Manchester United. Rezultatele au fost discutabile și pe o pantă descendentă: dacă la Real și Chelsea a reușit să ia măcar un titlu, pe Old Trafford nici măcar nu s-a apropiat de câștigarea campionatului.

Felul în care vede Mourinho fotbalul a devenit incompatibil cu prezentul. Dacă ne uităm la toate marile echipe din ultimii ani – Barcelona, Real Madrid, Bayern, Manchester City, Liverpool – vom vedea că toate preferă un fotbal atractiv, plăcut ochiului. E greu să atragi fani din toată lumea jucând în stilul Mourinho.

Epoca în care Grecia lua Euro 2004 și Italia Campionatul Mondial din 2006 jucând un fotbal defensiv s-a încheiat. Mai important, epoca Jose pare să se fi încheiat. E posibil ca echipe precum Real sau PSG să fie seduse de mirajul portughezului, dar va fi doar în detrimentrul lor. Fotbalul s-a schimbat – Mourinho trebuie să se schimbe și el dacă vrea să mai fie relevant la nivel înalt.