Falemi's Game | Analiza meciului Italia - Spania: 5 asemănări și deosebiri

1. Două așezări în oglindă, 1-4-3-3, două echipe agresive, dar doar una a controlat jocul și dominația teritorial: Spania.

Mancini nu s-a dezis nici cu Spania (mama posesiei) de stilul său curajos, și a început ofensiv, cu pressing avansat, cu Chiesa și Insigne în blocaj la fundașii centrali Laporte și Garcia, de fiecare dată când spaniolii repuneau din careul mic.

În plus, mereu au adus 8-9 jucători în jumătatea spaniolă, pentru a pune presiune și a recupera mingea repede, sus, aproape de poarta lui Simon.

A mers pe idea "Do damage everywhere": dacă recuperăm sus, avem șanse să îi prindem deschiși și să marcam, iar dacă nu recuperăm, măcar să le facem viața grea, să îi chinuim, să consume energie și să nu le fie ușor să ajungă cu mingea la poarta noastră, să îi facem să muncească.

În paranteză fie spus, în repriza a doua, după multe sprinturi, am simțit la jucătorii săi - fiind depășiți și prinși descoperiți în încercările lor de a recupera mingea sus - că ezită să mai atace în jumătatea spaniolă și fac pasul înapoi, pentru a se apăra mai organizat, mai în siguranță.

Luis Enrique, de asemenea, nu s-a dezis de stilul spaniol și a jucat avansat, cu doi oameni - Olmo si Oyarzabal - la Chiellini și Bonucci, de fieare dată când Italia repunea din careu. "Furia Roja" a făcut pressing pentru recuperarea balonului în toate zonele terenului, pe toată durata partidei și a intrat în posesie repede mai tot timpul.

Cu Torres, Olmo și Oyarzabal foarte activi, iar în spatele lor cu Pedri, Koke agresivi și Busquets mereu atent și aproape de fiecare minge, italienilor le-a fost greu să facă posesie progresivă.

La fiecare atac inițiat din careul mic, Italia a jucat cu pase scurte, de la Bonnuci și Chiellini. Chiar si la 1-0 pentru italieni, Mancini nu a renunțat la stilul său și a jucat cu încredere, de la portar, fără minge lungă, directă.

Problema lui Mancini a fost că Chiellini si Bonucci nu sunt adepții finețurilor și riscurilor în preajma careului, sunt formați pe stilul classic al apărătorilor preocupați aproape exclusiv de faza defensivă și prea puțin de constructie. Ei nici nu au glezna mobilă, încât să găsească traiectorii de pase, ingenioase și precise, către mijlocasi, pentru a scoate din joc atacanții spanioli și a anula pressingul.

Pe deasupra, nici Barella și Jorginho nu au caliatea tehnică și siguranța de a ieși la primit, în zona centrală, cu om în spate. Ei nu riscă în tentativa de a găsi soluții, pentru a ieși din pressing, astfel că după 2-3 pase, a urmat minge lungă la bătaie, dată de fundașii italieni în jumătatea spaniolă.

De partea cealaltă, Luis Enrique a rămas consecvent stilului său și a construit de la portar, în ciuda pressingului agresiv al lui Mancini. A mers pe idea "hai să vedem cât pot să alerge italienii, pentru că mingea nu obosește".

Așa că a fost o bătălie a nervilor, în care italienii au făcut pressing cât au simțit că sunt eficienti, însă calitatea tehnică a spaniolilor (superioară, în toate zonele terenului) i-a făcut pe azzurri să se retragă și să accepte dominarea teritorială.

A fost un meci de care pe care! All-in, ca la poker, cu o mână în care s-a făcut split, potul a fost împărțit în mod egal.

Mancini are atacanți care pot finaliza din nimic. Așa s-a întâmplat la golul lui Chiesa. Mancini are jucători ofensivi care caută să finalizeze fiecare acțiune în ultima treime și care nu au nevoie de prea multe oportunități ca să o facă. Și Chiesa, și Immobile, și Insigne, când ajung 1 vs 1, termină faza cu șut la poartă sau centrare, nu stau prea mult pe gânduri și nu caută soluții de a juca înapoi. Joacă mereu în față. Chiar și o pasă în lateral e dată pentru a urma imediat o pasă în adâncime sau un șut. Problema lui Mancini este că nu are o linie mediană suficient de abilă, care să țină de minge mai mult și să îi pună pe cei trei atacanți în situații mai bune, de a marca.

Spre deosebire de selecționerul Italiei, Luis Enrique are creatori, dar nu are finalizatori. Olmo a făcut spectacol cu apărarea italiană. I-a "îngălbenit" pe Bonucci și Toloi, a făcut niște devieri senzaționale, a demonstrat un control de balon sub presiune fantastic, însă nu a finalizat bine. Torres și Oyarzabal au scos om din joc, cu o ușurință fantastică, însă au căutat prea mult pasa ideală.

De abia în repriza a doua, spaniolii au început să tragă la poartă și din afara careului și jocul dintr-o dată s-a deschis în fața lor. Însă, problema lor este ca nu au reflexul și agresivitatea de a finaliza rapid și nu au putut să fructifice situațiile bune pe care le-au avut pe zona centrală.

Italia a marcat speculând. Chiesa a speculat o recuperare, și a marcat din fața fundașilor centrali spanioli, cu o execuție de mare atacant, imparabil la colțul lung. Practic Italia și-a atins obiectivul, a înscris speculând o greșeala. Pentru asta s-au pregătit, au presat, au forțat eroarea și au speculat-o cu gol.

Spania a dominat și a marcat. Practic și ei pentru asta s-au pregătit. I-au presat metodic pe italieni, iar pe final, a fost introdus Morata (toreadorul), ca să dea lovitura decisivă taurului amețit. Dacă putea cineva să înscrie în acest meci, pentru Spania, Morata era și a făcut-o.

Spania a demonstrat că "zidul" Chiellini-Bonnuci nu este impenetrabil. Morata a făcut o crăpătură în zid, după o combinație senzațională, chiar pe zona centrală, cu Dani Olmo, și a înscris la colțul scurt, în mare stil.

A fost un meci spectaculos, în care spaniolii au demonstrat că au calitate tehnică net superioară, dar în care italienii au continuat să joace fotbalul mai realist și în cele din urmă, la penaltyuri, fotbalul mai realist a avut câștig de cauză.