#VOCE Generația Euro 2016. Așteptări, bucurii și dezamăgiri. Ce mai fac acum jucătorii de atunci

După egalul de vineri din Finlanda, naționala României are nevoie de toate cele trei puncte cu Bosnia și Herzegovina, în ceea ce ar putea fi meciul decisiv pentru soarta lui Edward Iordănescu. S-a vorbit intens la instalarea lui despre acest „obiectiv intermediar” numit Nations League. O competiție livrată publicului din România ca fiind doar o înlocuire a clasicelor amicale. Ulterior ne-am dat seama că lucrurile nu stau chiar așa, după ce ne-am trezit că mai avem o șansă să ne calificăm la Euro 2020 și să jucăm la un turneu final chiar la noi acasă, în condițiile în care preliminariile au fost un eșec. O șansă înghețată la propriu în frigurile din Islanda. Fast forward în 2022, câștigarea grupei de Nations League ne-ar fi permis să intrăm din urna a doua la tragerea la sorți de la Frankfurt de pe 9 octombrie, și să mai evităm niște "balauri" în drumul spre Germania.

Pentru că Neuer și compania nu intră în preliminarii, iar Rusia a fost exclusă de UEFA, avem asigurată prezența în urna a treia, astfel că vom întâlni cel puțin două echipe extrem de puternice, și de asemenea vom tremura pentru o eventuală prezență la un baraj.

Copiii anilor 90 au avut privilegiul de a urmări echipa națională la (aproape) toate turneele finale din acea perioadă. Noi, cei care am prins doar fotbalul după 2000, am trăit (aproape) exclusiv calificări ratate, dezamăgiri, „hoții” ale arbitrilor. Pentru cei născuți după 2005, echipa națională mai înseamnă doar o pauză irelevantă de la fotbalul adevărat din Premier League sau La Liga. Cu toate acestea, sunt convins că o nouă calificare a României la un turneu final ne-ar mai scoate din această letargie. Performanța creează întotdeauna emulație, iar pentru noi, în acest moment, o calificare la un Euro, fie el cu jumătate de continent, ar fi o mare performanță. S-au adunat trei calificări consecutive ratate. Chiar și în această mediocritate pe care o trăim, a patra ar fi prea mult. Ultima dată când echipa națională a ratat (cel puțin) patru turnee la rând a fost în perioada 1972-1982. E drept, atunci se calificau mult mai puține echipe. Unul din visurile copilăriei a fost să merg pe stadion la un turneu final și să susțin România. Am ajuns anul trecut la Euro, că doar a fost la vreo 30 minute de mers pe jos, dar n-am avut pe cine susține. O calificare în Germania ar fi urmată imediat de căutat bilete de avion și cazări.

Așadar, ultima participare a noastră la un turneu final a fost în urmă cu șase ani, la Campionatul European din Franța, primul cu 24 de echipe. Am avut o grupă de calificare ce părea facilă pe vremea aceea, cu Grecia, Ungaria, Finlanda, Irlanda de Nord și Insulele Feroe. Astăzi, nu știu dacă am avea dreptul să sperăm o clasare pe podium. Chiar dacă am tremurat pentru prezența în Franța până în ultimul meci, am rămas și cu ceva pozitiv. România a încasat doar două goluri în toate cele 10 partide, stabilind un record în acele preliminarii.

Iată-ne ajunși din nou la Euro, urma să jucăm chiar în meciul de deschidere, contra țării gazdă. Elveția și Albania erau celelalte adversare. O grupă nici ușoară, nici imposibilă, așteptările nu erau foarte mari, dar cumva tricolorii de atunci tot au reușit să ne dezamăgească. Am început cu o înfrângere onorabilă în fața Franței, a urmat un egal chinuitor cu Elveția, dar încă eram în cărți pentru optimi, o victorie cu modesta Albanie era suficientă pentru un loc în primele 16. Problema a fost că și noi devenisem o echipă modestă, doar că nu ne desenase nimeni clar acest lucru până atunci. Destinul a făcut ca Sadiku să fie artistul însărcinat cu instrumentele necesare. Seara de 19 iunie 2016 va rămâne pentru mine un moment comparabil cu 16 octombrie 1985, 10 iulie 1994 sau 14 noiembrie 2001.

De atunci am continuat să mergem în jos, deși între timp s-a ivit performanța puștilor de la U21 din 2019. Am sperat că vom avea din nou echipă națională, dar dezamăgirile au continuat, iar astăzi, când nucleul României este format chiar de acei jucători pe care atunci îi elogiam, parcă arătăm mai rău decât în 2016. Hagi ne spune să avem răbdare, dar câtă răbdare mai poate avea suporterul român?

Revenim cu picioarele pe pământ franțuzesc și vedem ce mai fac în prezent jucătorii care ne-au reprezentat atunci la Euro:

1. Costel Pantilimon. Singurul român campion în Premier League nu a fost niciodată prima opțiune pentru poarta naționalei. La startul turneului final era rezervă la Watford, motiv pentru care nu a prins niciun minut în Franța. La sfârșitul anului 2020 el s-a retras oficial de la prima reprezentativă, pentru care a strâs în total 27 meciuri. Acum este liber de contract de mai bine de un an, după despărțirea de Denizlispor.

12. Ciprian Tătărușanu. Chiar dacă n-am mai avut performanțe la nivel de echipă națională în ultimul deceniu, cu portarii am stat mai mereu destul de bine. Poate dacă Ciprian ar fi avut parte de o generație mai bună, ar fi intrat în toate topurile portarilor români all-time. Așa, ne aducem aminte de el la acest turneu final mai mult prin prisma golului primit în meciul cu Albania. Cariera lui a continuat însă cu succes în poarta naționalei până în noiembrie 2020, deși nu a avut evoluții constante la Olympique Lyon sau AC Milan, cu care a ieșit campion al Italiei în această vară.

23. Silviu Lung Jr. Juniorul nu a repetat performanțele tatălui, nu a apucat nici el să debuteze la turneul final, deși era portarul echipei campioane din România anului 2016, Astra Giurgiu. De altfel, el a strâns doar trei meciuri sub tricolor de-a lungul carierei. A semnat în această vară cu saudiții de la Al-Raed, echipa antrenată de Marius Șumudică, după 5 ani cu evoluții apreciate în Turcia, la Kayserispor.

2. Alexandru Mățel. Actualul team manager de la Farul Constanta a prins doar fatidicul meci cu Albania, fiind titular în locul lui Raț. Mățel era atunci în lotul lui Dinamo Zagreb, cu care a evoluat și în grupele UEFA Champions League. Deși avea doar 26 ani la momentul turneului final din Franța, el nu a mai jucat de atunci niciun meci în tricoul naționalei.

3. Răzvan Raț. Unul dintre liderii acelei generații, a prins primul 11 în echipa ideală a preliminariilor și a fost titular în primele două meciuri, dar o accidentare contra Elveției i-a sfârșit turneul și totodată cariera la echipa națională. Fostul rapidist evolua atunci în Spania la Rayo Vallecano, cu care a și retrogradat înainte de turneul final. Momentan își încearcă norocul într-o carieră de analist la o televiziune de sport.

4. Cosmin Moți. După calificarea în grupele UEFA Champions League din 2014 în fața Stelei, Moți a intrat definitiv în istoria fotbalului bulgar. La noi nu a avut parte de aceleași rezultate. Cosmin nu are niciun minut la vreun Euro, deși a prins lotul și în 2008. După cel de-al nouălea său titlu consecutiv cu Ludogorets, în 2021, a dat fotbalul din iarbă pe cel din birouri, fiind în prezent director tehnic la clubul din Razgrad.

6. Vlad Chiricheș. Dacă aruncăm o privire spre jucătorii încă în activitate, putem afirma că Vlad este cel care a rămas la cel mai bun nivel, fiind titular în prezent la Cremonese, o echipă de Serie A. Când vine vorba de echipa națională, discuția este puțin mai complicată. A fost numit căpitan al României cu câteva săptămâni inainte de turneul final din Franța, numire contestată de mulți din cauza atitudinii față de presă și față de suporterii români. Nici prestațiile din teren nu l-au ajutat prea mult. Golul lui Sadiku din meciul cu Albania, la care i s-a imputat o parte de vină, a fost picătura care a umplut un pahar și așa tulbure. Chiricheș rămâne și astăzi un om important pentru echipa națională, datorită experienței, dar pare că nu mai are nimic în comun cu tânărul care pleca pe cai mari în 2013 la Tottenham pe o sumă record atunci pentru Liga I.

15. Valerică Găman. Parte din nucleul campioanei de atunci, Astra Giurgiu, Găman a rămas la stadiul de rezervă pe tot parcursul turneului. Un jucător important la nivelul primei ligi, dar insuficient de constant pentru echipa națională. După câteva experiențe în străinătate, el evoluează și astăzi în Liga I, la Universitatea Craiova.

16. Steliano Filip. Cel mai tânăr component al lotului care a mers în Franța, Filip era la acel moment unul dintre cei mai promițători jucători din Liga I, în tricoul lui Dinamo. Viața extrasportiva l-a oprit să își atingă potențialul, astfel că a ieșit în scurt timp din circuitul echipei naționale. În primăvara lui 2021 s-a întors la Dinamo, unde a stat până când echipa a mers în Liga 2. În prezent este liber de contract.

21. Dragoș Grigore. Un exemplu de jucător care a explodat și a devenit om de bază la echipa națională destul de târziu în carieră, la 27 de ani. Grigore – Chiricheș a fost cuplul de fundași centrali pe care România s-a bazat câțiva ani buni, dar care și-a atins apogeul în acea campanie de calificare pentru Euro 2016. Dragoș a ales în vara lui 2021 să revina în Liga I, acolo unde și astăzi este titular la Rapid.

22. Cristian Sapunaru. Și el aflat la al doilea turneu final, după Euro 2008. Dacă în Elveția nu a apucat să joace vreun minut, „Săpun” a fost unul dintre titularii echipei în Franța. A pierdut câțiva ani la națională din cauza unui conflict cu Victor Pițurcă, dar de la revenirea lui Anghel Iordănescu a reușit să se impună. Cristi este căpitanul și liderul Rapidului de astăzi, cu care speră să aducă primul titlu în Giulești după 20 de ani, chiar cu ocazia centenarului echipei.

5. Ovidiu Hoban. Am vorbit mai sus despre emoțiile calificării la acel Euro. Dacă am eticheta vreun gol ca fiind decisiv în această calificare, cu siguranță ar fi cel al lui Hoban din meciul cu Finlanda de pe teren propriu. Egalul smuls atunci ne-a permis să fim la mâna noastră în ultimul meci din Feroe. Ovidiu a fost pe teren în toate cele trei meciuri de la Euro. Un mijlocaș serios și muncitor, a semnat cu CFR Cluj odată cu Dan Petrescu, în 2017, și a luat parte la toate cele cinci titluri pe care ardelenii le-au strâns de atunci. Este și astăzi pregătit să ofere claritate la centrul terenului, la aproape 40 de ani.

7. Alexandru Chipciu. Probabil ar putea prinde lejer un top al celor mai talentați jucători români din ultimul deceniu. Alex a fost unul dintre motoarele din atacul echipei, și chiar a contribuit decisiv printr-un penalty scos în meciul cu Elveția. Exponent al echipei cu care Steaua trecea de Ajax și învingea Chelsea, el a prins un transfer important la Anderlecht chiar după turneul final. În prezent îmbracă tricoul Universității Cluj, după ce a cucerit trei titluri consecutive cu rivala din oraș, CFR.

8. Mihai Pintilii. România a făcut trei reprize destul de bune la acel turneu final, coincidența face ca aceste reprize să fie cele în care Pintilii a fost pe teren. El a ieșit lapauza meciului cu Elveția, iar de atunci a părut că totul s-a rupt. Evident, nu putem ști ce s-ar fi întâmplat într-un scenariu diferit, dar absența unui stâlp la mijlocul terenului precum Mihai Pintilii nu avea cum să nu își pună amprenta pe jocul echipei. S-a retras din fotbal în 2020 în tricoul celor de la FCSB, acolo unde continuă să fie un om important pentru echipă, dar în poziția de delegat.

10. Nicolae Stanciu. Ultimii doi decari ai echipei naționale care au evoluat la turnee finale înainte de Euro 2016 au fost Hagi și Mutu. Presiunea a venit de la sine pentru tânărul Stanciu, care debutase sub tricolor chiar în acel an 2016, dar o făcuse în stil de mare jucător, cu 4 goluri în 5 apariții. În meciul de debut cu Franța a fost unul dintre remarcații partidei, și datorită penalty-ului scos în duelul cu Evra. S-a transferat la Anderlecht, alături de Chipciu, pe o sumă record pentru campionatul Belgiei. Chiar dacă nu s-a impus în totalitate, rămâne cu un titlu, o participare în grupele UEFA Champions League și un sfert de finală în Europa League. A continuat să fie unul dintre cei mai importanți jucători ai echipei naționale, chiar și când jocul său nu s-a ridicat la așteptările inițiale. A ales o traiectorie inedită pentru cariera sa, printr-un transfer în China, dar chiar și așa, este unul din cei doi jucători care au evoluat la acel Euro și este prezent și astăzi la această acțiune pentru meciurile din Nations League.

11. Gabriel Torje. Fotbalistul român al anului 2011, inima Banatului, Messi de România. Cariera lui Gabi Torje a explodat devreme, dar instabilitatea din teren și din afara lui i-au dăunat serios, iar după acel turneu final el nu a mai făcut parte din planurile primei reprezentative. Nu are rost să dezbatem care au fost cauzele, cert este faptul că Torje a fost, probabil, cel mai promițător fotbalist român al deceniului trecut. Trebuie menționat și că era jucătorul cu cele mai multe goluri marcate pentru echipa națională dintre componenții lotului din Franța.În prezent, după drama retrogradării cu Dinamo, a ales să meargă la Farul, acolo unde speră să fie revitalizat de Hagi. Din păcate, vârsta nu mai este de partea lui.

17. Lucian Sânmărtean. Englezii folosesc termenul de „cult heroes” pentru un anumit tipar de jucători. Nu găsesc o traducere exactă în limba română, așa că sper că sunteți familiarizați cu această expresie. Lucian Sânmărtean este, fără îndoială, „the ultimate cult hero” al României. Chiar dacă evolua atunci la Al-Ittihad și avea 36 de ani, el a fost cerut cu insistență în lotul pentru Euro de către toată presa și de toți suporterii români. Din păcate, a apucat să joace doar în repriza secundă a meciului cu Albania, când probabil era deja prea târziu să mai schimbe ceva. A avut însă timp să își arate clasa și să aducă un plus în jocul României. Poate ultimul „romantic” al fotbalului nostru, Lucian s-a retras din activitate în 2018, lăsând în urmă multe întrebări, dar la fel de multe zâmbete pe fețele celor care i-au privit jocul.

18. Andrei Prepeliță.Unul dintre „copiii din Trivale”, a avut o ascensiune graduală, către Universitatea Craiova, Steaua, și apoi echipa națională. Titular în două din cele trei meciuri de la turneul final, Andrei a prins după Euro 2016 un transfer de la Ludogorets la FC Rostov, cu care a evoluat în grupele UEFA Champions League. În prezent este antrenor la clubul care l-a format, FC Argeș.

20. Adrian Popa.De multe ori m-am întrebat cine ar câștiga o cursă între Bănel Nicoliță și Adi Popa. Nu știu dacă voi afla vreodată, dar cert este că ultimul va rămâne unul dintre cei mai rapizi jucători pe care i-am văzut în ultima vreme în fotbalul românesc. „Motoreta” a început titular în partidele cu Franța și Albania, dar cursele lui nu au creat vreun mare pericol. A fost om de bază la Steaua în primul mandat al lui Laurențiu Reghecampf, a trăit din interior transformarea în FCSB, iar acum joacă pentru CSA Steaua din Liga II. Acum mă întreb și care crede el că este adevărata Steaua.

9. Denis Alibec. La fel ca în cazul lui Sânmartean sau cel al lui Torje, ar fi multe de discutat. Denis venea după un sezon excelent la Astra, convocarea la Euro fiind o urmare firească. Realizările lui nu au fost însă pe măsură. Titular doar în meciul cu Albania, unde a iscat și o uriașă controversă legată de „pauza de fumat”, Alibec nu și-a pus în valoare calitățile fizice cu care ar fi putut să îi domine pe fundașii adverși. Ba mai mult, a ieșit accidentat în repriza a doua. Astăzi are un început bun de sezon la Farul, ce i-a adus și o convocare pentru meciurile de luna aceasta, fiind singurul tricolor din lotul de la Euro 2016, alături de Stanciu, care este încă prezent la echipa națională. Ne vom întreba însă multă vreme unde ar fi ajuns Alibec cu un pic mai multă seriozitate.

13. Claudiu Keșerü. La fel ca și Cosmin Moți, Keșerü este îndreptățit să fie numit „legendă” a clubului Ludogorets, acolo unde juca la momentul Campionatului European. El a prins doar meciul cu Elveția, în care nu a avut rezultate notabile. A rămas apoi, timp de câțiva ani, atacantul principal al naționalei, fiind și golgeterul României în campania de calificare la Euro 2020, cu 6 reușite. Vara trecută a decis să revină în fotbalul românesc, la FCSB, dar mutarea nu a fost prielnică, a pierdut postul de titular atât la club, cât și la prima reprezentativă. Astăzi încearcă o revenire la forma de altădată în tricoul celor de la UTA Arad, dar nici pentru el vârsta nu mai poate fi un atu.

14. Florin Andone. În fotbalul românesc, ghinionul este un aspect atât de des invocat încât avem tendința să îl transformăm într-un clișeu, dar în cazul lui Florin Andone, el este o componentă cu care a trebuit să lupte în repetate rânduri. Cariera lui a fost măcinată de accidentări care l-au împiedicat să se impună la cluburi importante din Europa, precum Brighton sau Galatasaray. În anul 2016, Andone era un tânăr atacant din Segunda Division ce impresiona la Cordoba. Crescut în fotbalul spaniol, cele 21 de goluri din acel sezon i-au adus convocarea la Euro, unde a fost titular în meciul de debut cu Franța. A intrat de pe bancă în celelalte două partide. Ne aducem aminte cu amărăciune de bara din meciul cu Albania, o fază care poate ar fi schimbat soarta acelei partie, și implicit a calificării României. După mai multe probleme de sănătate, încearcă astăzi să își dea un restart carierei la clubul Las Palmas.

19. Bogdan Stancu. Ajungem în final și la unicul marcator la României la acel turneu final. Stancu a transformat două penalty-uri în primele două meciuri, și a avut o ocazie importantă în prima repriză cu Albania. Indiferent de părerea pe care o ai despre el, golul său în poarta lui Lloris rămâne momentul cel mai frumos trăit de români la Euro 2016, un gol ce a oferit o speranță că putem scoate un rezultat mare în meciul de debut. Bogdan Stancu nu este un jucător spectaculos, dar a fost o piesă utilă de-a lungul anilor în atacul echipei naționale. În prezent este liber de contract din primăvara acestui an, după o experiență la Eyüpspor, în liga secundă din Turcia, țara care l-a adoptat.

Ei au format lotul de 23 care ne-a reprezentat în Franța. Istoria nu va consemna această participare drept una pozitivă, însă la cât de sumbru arată prezentul, ne întrebăm dacă nu cumva ar trebui apreciată mai mult.