Preview Atletico Madrid - Barcelona | Prietenia transformată în rivalitate

Spania este un conglomerat de comunități, oameni și istorii – lucru care poate atrage cu sine multe lucruri care pot avea o notă pozitivă sau negativă asupra societății în ansamblu. Istoria, ca în cazul oricărui exemplu de cuceritor și cucerit va cere o impresie relativă care nu va mulțumi nicio parte în întregime. Acest lucru se întâmpla acum cu regiunea Catalunia și capitala Madrid, un conflict ideologic, cultural și uneori economic care a atins și sferele fotbalului în maniere nedorite de fani sau de oamenii care investesc în fenomen, încercând să-l facă profitabil. O astfel de rivalitate, dar nu la nivelul El Clasico, se poate regăsi între Atletico Madrid și FC Barcelona.

Clubul madrilean a fost fondat de un grup restrâns de studenți bașci aflați care se aflau la studiu în Madrid. Dorința lor a fost să creeze o sucursală – un semisatelit madrilean al echipei lor preferate din copilărie – Athletic Bilbao, mai ales sub eforia câștigării Cupei Spaniei în 1903. Clubul s-a mărit în 1904 când a adăugat în structurile sale un grup dizident venit de la Real Madrid.

Catalanii și-au format cel mai celebru club al planetei pe 29 noiembrie 1899, acum 120 de ani, prin efortul unui grup de tineri catalani, elvețieni și englezi. Totul a pornit de la o inițiativă a elvețianului Hans Gamper care a pus un anunț în ziar la sfârșitul lunii octombrie 1899 prin care își exprima dorința creării unui club profesionist de fotbal în Barcelona. Culorile alese au fost inspirate de experiența sa ca jucător în Elveția – FC Basel și Excelsior Zurich. Povestea lui este interesantă căci venirea lui Barcelona nu a avut inițial nicio legătură cu fotbalul.

Motivul vizitei sale a fost să-și vadă unchiul stabilit în Catalunia – Emil Gaissert. Avea în plan să-și organizeze niște companii de comerț în Africa privind prelucrarea și transportul zahărului. A devenit pasionat de limba catalană, pe care a început s-o vorbească fluent și si-a schimbat prenumele din Hans în Joan după ce s-a stabilit definitiv. Și-a găsit de lucru ca și contabil la Credit Lyonnais, la compania de căi ferate Sarria și ca editorialist la două ziare. S-a alăturat bisericii evangelice elvețiene din proximitate și a început să joace fotbal cu membrii comunității creștin protestante din zonă.

Istoric

Primul meci oficial între cele două echipe s-a desfășurat pe stadionul Metropolitano, pe 10 martie 1929 și s-a încheiat cu victoria gazdelor, 4-1, în Primera Division. În toate competițiile, Atletico și Barcelona s-au întâlnit de 223 ori în istorie (71 victorii Atletico – 52 egaluri – 100 victorii Barcelona – 328 goluri Atletico – 429 goluri Barca). În Primera Division/La Liga, s-au întâlnit de 164 de ori, cu 50 de victorii ale lui Atletico, 40 remize și 74 victorii ale Barcelonei, golaveraj 242-319. Ultimul meci a avut loc pe 6 aprilie 2019 și a adus victorie Barcelonei pe teren propriu cu 2-0.

În afara conjuncturii campionatului, cele mai importante ciocniri au avut loc în cadrul finalelor de competiții interne: 1951 – cupa Eva Duarte și 1986 – finala în dublă manșă a Cupei Regelui (câștigate de Atletico), 1991, 1992, 1993 – finalele de supercupă (ultima în dublă manșă) câștigate de Barcelona, 1996 – finala Cupei și 1997 – finala în dublă manșă a supercupei (câștigate de Atletico). Ultima data s-a întâmplat în 2013, când cele două echipe au remizat în finala supercupei disputată în dublă manșă, dar în care Barcelona a câștigat datorită golului marcat în deplasare.

Două meciuri au consemnat cel mai mare număr de goluri marcate – 10, dar nu și cea mai mare diferență de scor. Prima dată s-a întâmplat pe 17 septembrie 1950, când Atletico învingea cu 6-4 pe Barcelona în campionat pe teren propriu (cu Simatoc în teren pentru Barca și cu Helenio Herrera pe banca lui Atletico), iar a doua oară pe 23 septembrie 1957, când Barca învingea cu 7-3 pe Atletico Madrid în campionat pe teren propriu.

Cea mai mare diferență de scor s-a înregistrat de două ori cu același scor, 8-1, ambele în anii 50, ambele în Cupa Spaniei, ambele cu Barcelona câștigătoare pe teren propriu: prima dată pe 7 iunie 1953 în semifinalele Cupei și a doua oară pe 1 mai 1957 în optimile Cupei. În ambele cazuri, la final – FC Barcelona s-a calificat mai departe și și-a adjudecat trofeul.

Cea mai lungă perioadă de invincibilitate a lui Atletico în derbiul cu Barca a avut loc între iunie 1971 și aprilie 1973 – 7 meciuri fără înfrângere în fața Barcelonei în toate competițiile – 3 victorii și 4 egaluri. Cea mai lungă perioadă de invincibilitate a Barcelonei în derbiul cu Atletico a avut loc între iunie 1991 și februarie 1993 – ajungând la 11 partide fără înfrângere în fața lui Atletico – 8 victorii și 3 egaluri.

Barcelona are un avantaj net – cel mai de succes club din Spania – 74 de trofee (26 campionate, 30 cupe –record-, 13 supercupe –record-, 3 cupe Eva Duarte, 2 cupe ale Ligii).

Pe plan european se pot lăuda cu 5 Cupe/Ligi ale Campionilor, 4 Cupe ale Cupelor, 3 Cupe ale Orașelor Târguri, 5 supercupe ale Europei, 3 campionate mondiale ale cluburilor), FC Barcelona e singurul club european care a participat în fiecare sezon competițional organizat de UEFA, indiferent de numele competiției în care s-a implicat. În 2009 a devenit primul club spaniol care a reușit tripla cupă-campionat-Liga în același sezon și în 2015 a devenit primul club european care reușit performanța de două ori.

Atletico vine timid din urmă cu un total de 23 trofee pe plan intern (10 campionate, 10 cupe, 2 supercupe, 1 cupă Eva Duarte)

În Europa s-a remarcat în fiecare competiție în mod diferit: în CCE – a fost finalistă de 3 ori în 1974, 2014 și 2016, în Cupa Cupelor - a devenit primul club spaniol ce aduce trofeul pe tărâm iberic în 1962, în Europa Leagueu – câștigători de 3 ori, în Supercupa Europei – câștigători de 3 ori și singurul club care a câștigat Cupa Intercontinentală – 1974 (fără să fi câștigat Cupa Campionilor, participând prin invitație).

Managerul care a prins cele mai multe derbiuri între Atletico Madrid și FC Barcelona este nimeni altul decât Luis Aragones – cunoscut de mulți ca și selecționerul Spaniei la prima competiție importantă câștigată în istoria recentă – Europeanul din 2008. El a adunat 38 de meciuri (36 la Atletico Madrid și 2 la FC Barcelona). El este un madrilean pur-sânge, fiind născut acolo și crescând la juniorii lui Getafe; a fost prima dată legitimat la Real Madrid în anii 50, dar niciodată selecționat în prima echipă. În 1960 a debutat în Primera Division, remarcându-se la Oviedo și Betis, ca apoi să petreacă 10 sezoane în tricoul alb-roșu al lui Atletico – 172 de goluri în 368 de meciuri în toate competițiile (1964-1974) – cu o medie de un gol marcat la două partide – ideală pentru un atacant al epocii sale. De asemenea, este jucătorul lui Atletico cu cele mai multe goluri marcate în derbi – 10 goluri în 29 de dueluri.

Retras la finalul lunii noiembrie 1974, el a preluat imediat rolul de principal la Atletico (la doar 38 de ani) – cu posibilitatea de a mai juca în cazuri de forță majoră; acesta a reușit să termine pe locul 6 și să se califice în Cupa Cupelor, datorită finalei jucate în fața campioanei Real Madrid. Însă cea mai bună performanță a reușit-o în martie 1975, când a jucat finala Cupei Intercontinentale în dublă manșă cu Independiente (0-1 și 2-0) și a adus al doilea trofeu internațional după Cupa Cupelor (1962). De menționat că Atletico a participat la acel joc deoarece Bayern – din postura de campioană a Europei a refuzat să joace din cauza situațiilor care apăreau în contextul dictaturii militare din Argentina și posibila asocierea pe care cei din urmă o puteau face în cazul în care argentienii protestau într-un fel sau altul.

Sezonul următor s-a încheiat cu un loc 3 pe podium și o Cupă câștigată pe Santiago Bernabeu. În 1976-1977 a reușit să câștige titlul de campion, plus o semifinală jucată în Cupa Cupelor în fața viitoarei câștigătoare – Hamburger SV. În ultimul sezon întreg s-a calificat în sferturile Cupei Campionilor Europeni – unde a fost eliminată de finalista Brugge și în campionat a terminat pe locul 6, ratând prezența în viitorul sezon european. Drept consecință, a fost schimbat în vara lui 1978 și a trebuit să aștepte luna octombrie ca să revină ca interimar, ca apoi să fie din nou înlocuit și să se întoarcă în vara lui 1979. De data asta a stat mai mult, reușind să se mențină pe bancă până în martie 1980, echipa terminând pe un rușinos loc 13.

După o întrerupere scurtă la Betis, Aragones a revenit din nou (a treia oară) în 1982 ca antrenor al lui Atletico, de data asta stând neîntrerupt patru ani și jumătate. În primul sezon de la revenire, echipa a terminat pe locul 3 și s-a calificat în Cupa UEFA. Următorul sezon a rămas în aceeași zonă de clasament – locul 4 și din nou calificare în Cupa UEFA; în al treilea sezon, Atletico a devenit vicecampioană, a câștigat Cupa Regelui și supercupa Spaniei, în al patrulea sezon, Atletico s-a clasat pe locul 5 într-o luptă extrem de strânsă pentru locul 2 și 3, față de care diferența a fost de 3 – respectiv un punct, reușind să aducă doar o supercupă. Din fericire a compensat în Europa, unde în 1986 a jucat finala Cupei Cupelor cu Dinamo Kiev, pierdută cu 0-3 la Lyon. Din cauza locului în clasament a fost schimbat din nou, dar tot din nou a revenit în februarie 1987 – rămânând până la final (locul 7).

FC Barcelona l-a adus în 1987 ca și manager în locul lui Terry Venables – antrenorul de la Sevilla și a terminat pe locul 6 – loc calificant în Cupa Cupelor. În Europa, Aragones a dus clubul catalan până în sferturile de finală ale Cupei Cupelor unde a fost eliminată de Leverkusen. De consemnat că Aragones a fost ultimul antrenor înainte de epoca de opt sezoane a lui Johan Cruiff. Poveste însă nu se încheie aici, căci Aragones a mai revenit de două ori la Atletico (în 1991 și în 2001). Prima dată a petrecut un sezon și jumătate, prinzând un sfert de finală în Cupa Cupelor cu Brugge – unde repetă episodul de a fie eliminat de belgieni și un loc 3 care i-a asigurat un nou sezon în aceeași competiție. Fiind schimbat la finalul lunii ianuarie 1993, echipa sa a ajuns în semifinalele Cupei Cupelor și a terminat pe locul 6. Ultima aventură la Atletico a avut loc între 2001 și 2003; a preluat echipa în Segunda Division, promovând-o din primul sezon și a rămas pe parcursul întregului sezon de primă ligă, promovând jucători tineri precum Luis Garcia și Fernando Torres – terminând pe locul 13.

Primul antrenor comun al celor două cluburi a fost localnicul Josep Samitier. Acesta s-a născut și a murit la FC Barcelona, iar mai bine de zece ani a evoluat la echipa catalană între 1919 și 1932, urmat de o scurtă perioadă la Real Madrid. La doar 34 de ani, prima echipă pe care a antrenat-o a fost Atletico Madrid în 1936, la care a venit în mijlocul sezonului și nu a reușit s-o salveze de la retrogradare; povestea interesantă e că după eșecul sportiv a venit și tragedia istorică numită Războiul Civil Spaniol, acesta a fost arestat de una din grupările anarhiste, dar a fost lăsat liber și a fugit în Franța cu o navă de război. Ca în orice luptă de propagandă, naționaliștii au folosit acest eveniment pentru a-și impune punctul de vede în Marca. Drept consecință, exilat în Franța, Samitier a jucat la Nice, unde a avut o medie un gol înscris la două meciuri jucate (47 reușite în 82 de meciuri). S-a retras definitiv în 1939 și a antrenat o scurtă perioadă la club în 1942. Josep s-a întors în Spania și a devenit antrenorul Barcelonei în 1944, unde a stat trei ani – perioadă în care a adus al doilea titlu de campioană din istorie – 1945.

Din 1947 a fost numit scouter al clubului și de el se leagă aducerea lui Ladislau Kubala la formația blaugrana. În 1950, acesta și un grup însemnat de refugiați ai Europei răsăritene au venit în Spania să joace un turneu amical. Acesta implica o selecționată a Madridului, Spaniei și Espanyol. Atât Samitier, cât și Real Madrid au fost prezenți la meciuri – iar cei din urmă i-au oferit un contract alb pe masă. Însă, influneța lui Samitier în cercurile lui Franco au ajutat transferul să se realizeze în forma cunoscută de toți. Drept consecință – în faza incipientă a Războiului Rece – fuga lui Kubala spre Vest a fost folosită ca propagandă de regimul Franco într-un film Stele în Căutarea Păcii, în carei cei doi și-au interpretat propriile roluri pe marile ecrane.

Ca în orice roman încurcat și cu o istorie complexă, povestea antrenorilor continuă în același stil. După Samitier, al doilea antrenor comun al lui Atletico și FC Barcelona, cronologic, a fost slovacul Ferdinand Daučík – nimeni altul decât cumnatul lui Ladislau Kubala, fotbalistul minune amintit mai devreme. Ca și jucător Daucik, a petrecut peste 10 ani la Slavia Praga în anii 30, și în anii 40 a alternat între echipele de club din Bratislav și selecționatele naționale create în proximitatea locală.

El a ajuns în Spania în iunie 1950, ca antrenor al selecționatei refugiaților est-europenilor veniți din țările comuniste – în același timp, căsătorit cu sora lui Kubala din 1947. Parte a înțelegerii dintre Kubala și Samitier a fost să îl aducă și pe Daucik la club, lucru care s-a întâmplat, el rămânând patru sezoane antrenor la catalani. În epoca sa, clubul a reușit primele duble/eventuri cupă-campionat în 1952 și 1953, iar în 1952 a reușit să aducă numai puțin de cinci trofee (printre care Cupa Latină și Cupa Eva Duarte – considerate predecesoarele CCE și ale Supercupei Spaniei).

În 1957 a preluat pe Atletico Madrid, cu care a terminat pe locul 2 la finalul sezonului. Datorită faptului că Real Madrid – campioana câștigase în acea stagiune Cupa Campionilor, locului 2 i s-a oferit o poziție în competiția top a cluburilor și astfel Atletico s-a calificat mai departe, reușind un parcurs care a dus-o până în semifinale; au fost foarte aproape de a elimina Real, deoarece au marcat în deplasare în 1-2, și a bătut acasă 1-0, dar neexistând regula golului din deplasare, partida s-a rejucat și Real a mers mai departe

Cea mai boemă poveste poate fi cea a lui Helenio Herrera. Un argentinian născut din părinți spanioli (tatăl – anarhist andaluz, mama – casnică) care au emigrat în Maroc să-și creeze o viață nouă la Casabalanca, și-a început aventura în fotbal la 10 ani până când a crescut la 22 ani – fiind transferat în centrul fotbalului francez – Paris. Înainte de război a jucat la echipele care țin de profilul copii și juniori precum Stade Francais sau Charville, iar în timpul războiului a fost component al echipei Red Star.

Din 1932 până în 1948 s-a călit în sistemul fotbalului francez, preluând filosofia structurală a acestuia, dar și experiența dată de genealogia sa sau de evenimentele istorice recente – a început cariera de antrenorat în Spania. Primul club la care a început să-și afirme stilul și rezultatele a fost Atletico Madrid, cu care a câștigat în trei ani (1949-1952) - două campionate consecutive (1950, 1951) la o perioadă de 10 ani de la ultima performanță similară. După șapte ani în care a antrenat echipe precum Malaga, Deportivo, Sevilla și Belenenses fără prea mare rezultat, a venit prima experiență la FC Barcelona. La fel ca și Atletico, a fost o experiență recompensată cu trofee; în două sezoane (1958-1960), a luat două campionate consecutive, o cupă și 2 cupe ale orașelor târguri. Din păcate pentru el și pentru club, din cauza unor neînțelegeri cu clubul și Kubala, a fost forțat să plece.

În cele din urmă, Herrera a revenit la Barcelona în 1980, dar după o experiență de 20 de ani care l-a făcut mai mult decât un simbol – o legendă a clubului Internazionale Milano – și a sistemului tehnico-tactic cunoscut de mulți catenaccio. E printre primii antrenori care a introdus discursul motivațional în pregătirea echipei și a militat pentru implicarea cât mai activă a suporterilor în meciurile echipelor sale. Revenind la Atletico-Barcelona, argentinianul boem a revenit la clubul catalan – unde a avut de-a face din nou cu Kubala; venit în martie 1980 și schimbat în mai de fostul jucător-problemă. În noiembrie posturile s-au inversat, iar Herrera a revenit și a condus echipa până în mai 1981 – perioadă când s-a câștigat Cupa Regelui – alegând la final să se retragă din fenomen.

Cesar Luis Menotti este un nume important din istoria fotbalului pentru că el are meritul de a-l lansat în fotbalul internaționale pe nimeni altul decât Diego Armando Maradona. Acesta a lucrat opt ani la selecționata Argentinei între 1974 și 1982, perioadă în care a debutat o generație care a câștigat două trofee de Cupă Mondială, unul cu el pe bancă și cu Maradona pe teren în 1978. Diego a ajuns în Europa în 1982 la FC Barcelona, dar nu a avut o experiență atât de fericită – intrând de multe ori în clinciuri cu adversarii, arbitrii și chiar spectatorii. Drept consecință, Menotti a fost adus în martie 1983 și de atunci, Maradona a avut un parcurs cu 23 de goluri în 36 de partide în toate competițiile. Într-un an și jumătate, Menotti a câștigat o cupă și o cupă a Ligii cu catalanii, plus un sfert de finală în Cupa Cupelor cu Manchester United.

În 1987 a ajuns la Atletico Madrid, unde a reușit să stea un singur sezon, terminând pe locul 3 și calificând echipa în stagiunea europeană următoare din Cupa UEFA; de asemenea, a reușit să ajungă în sferturile de finală ale Cupei. Cu o întrerupere de un sezon în 1997 la Sampdoria, experiența Atletico a fost ultima la un club european pentru Menotti care de mai bine de 30 de ani se ocupă de fotbalul latino-american – fiind numit în ianuarie 2019 – director tehnic al Federației Argentiniene de Fotbal, având în supervizare toate selecționatele de la juniori la tineret.

Un personaj discret atât ca jucător, cât și ca antrenor, Jose Luis Romero se poate mândri că a fost cel puțin o dată într-un meci oficial antrenor la FC Barcelona, cât și la Atletico Madrid. Un jucător mediocru la începutul anilor 70, el a debutat ca principal al echipei secunde a Barcelonei, șansă care i-a adus un meci ca interimar al echipei mari în 1983 (un 1-1), continuân apoi încă un sezon la echipa secundă. Peste 10 ani, Romero a devenit antrenor la Atletico Madrid, unde a stat un pic mai mult – șase meciuri în două luni.

Ultimul antrenor care s-a bucurat de onoare amintită în paragrafele anterioare este sârbul Radomir Antic. Ajuns la 40 de ani în Spania, după patru ani ca secund la Partizand, Antic și-a făcut rodajul la echipe precum Zaragoza, Real Madrid și Oviedo până să ajungă la Atletico în 1995. Pentru el a fost atât cea mai lungă perioadă la un club, cât și cea mai performantă – dubla cupă-campionat în 1996 – chiar din primul sezon. În următoarul sezon a terminat pe locul 5 și a ajuns în sferturile Ligii Campionilor – eliminați de Ajax. În ultimul sezon, a terminat pe locul 7 și a prins semifinalele Cupei UEFA. În 1998 a fost schimbat cu Arrigo Sacchi, care a prins paltonul – doar până în ianuarie, iar Antic s-a întorc la sfârșitul lunii martie – terminând pe locul 13 și repetând performanța din Europa – semifinalele cupai UEFA. În 1999 s-a repetat același scenariu, dar cu Ranieri ca varianta sigură, schimbată cu interimarul Antic – care de data asta e eșuat retrogradând de pe locul 19.

Sârbul a venit la FC Barcelona în iarna anului 2003, la începutul lunii februarie mai precis. Acesta a venit după ce în prima jumătate a sezonului echipa de olandezul van Gaal și echipa avea jucători precum: Puyol, Xavi, Saviola, Cocu, Kluiver, Frank de Boer, Luis Enrique, Riquelme, Iniesta, Motta, Valdes, Overmars și Mendieta. La fel ca în experiența Atletico, performanța europeană a fost superioară celei interne: o calificare în sferturile Ligii Campionilor (eliminată de finalista ediției Juventus) și locul 6 – calificant în Cupa UEFA. De menționat că a fost ultimul sezon înainte ca tandemul Laporta-Rijkaard să readucă Barca în lumina atenției.

După cum se poate observa, recordurile sunt o specialitate la care FC Barcelona excelează de la an la an, iar unul dintre numele sinonime cu superlativul este Lionel Messi – jucătorul cu cele mai multe goluri și derbiuri jucate între Atletico și Barcelona; acesta a înscris numai puțin de 29 de goluri în 38 de meciuri în cei 14 ani de când s-a consacrat la prima echipă a Barcelonei. Argentinianul se poate lăuda cu trei triple, trei duble în aceste derbiuri și mai mult de jumătate le-a înscris în repriza a doua. Șapte din aceste goluri le-a înscris în ultimele 10 minute, inclusiv cel din ultima partidă jucată în aprilie 2019.

Printre jucătorii care au evoluat la ambele echipe, pot fi enumerați Miguel Reina –tatăl lui Pepe Reina- (în anii 70).

Șase jucători români au îmbrăcat tricoul unei dintre cele două echipe. Patru dintre aceștia au fost legitimați la FC Barcelona, primul fiind nume destul de obscur pentru fanii români. E vorba de Emil Berkessy – un jucător internațional maghiar – dar născut la Oradea în perioada Imperiului Austro-Ungar și văzut de mulți atât ungur, cât și român. A jucat în anii 20 la CA Oradea și Jiul Petroșani, ca apoi să fugă în anii 30 la Paris și apoi la FC Barcelona pentru care a evoluat aproape 30 de meciuri în două sezoane. Acesta a prins 3 meciuri împotriva lui Atletico, în care a evoluat toate minutele și nu a pierdut deloc.

Nicolae Simatoc este probabil primul român recunoscut ca fiind deschizător de drumuri pentru fotbaliștii români – ca nivel de apreciere – în Europa. Acesta s-a născut în Basarabia, dar datorită relocării a crescut în Timișoara unde a învățat fotbalul la Ripensia, unde a și debutat în prima divizie. A devenit apreciat și a ajuns atât la Carmen București, cât și la CA Oradea, alte echipe talentate ale vremii. Din cauza episodului desființării clubului Carmen la presiunea comuniștilor, acesta a plecat în 1947 la Internazionale Milano, nemaiîntorcându-se în țară niciodată. A continuat să joace în Italia la Brescia, iar în 1950 a apărut episodul selecționatei Hungaria – din care a făcut parte – episod care i-a adus pe Kubala și Daucik la FC Barcelona, iar cu aceștia și Simatoc. La 30 de ani, a reușit să devină un jucător important al echipei antrenate de slovacul amintit mai devreme, prinzând 3 ciocniri cu Atletico Madrid (a pierdut ambele meciuri de la Madrid și a câștigat meciul de acasă). S-a stabilit în Australia la 43 de ani, unde a și murit în 1978.

Cei doi români al căror tandem este echivalent cu memoria colectivă a fanilor privind Generația de Aur au evoluat la FC Barcelona în anii 90. Gheorghe Hagi a sosit primul în 1994 după turneul final senzațional din America cu echipa națională, adus de la Brescia de Johan Cruyff. În cele două sezoane a reușit să câștige doar un trofeu – Cupa Regelui și a întâlnit de 2 ori pe Atletico în acea competiție, împotriva căreia a marcat un gol și a contribuit la eliminarea din acea ediție a competiției.

Gheorghe Popescu l-a urmat pe Hagi în 1995 și au devenit colegi la FC Barcelona, reușind să creeze o impresie chiar la primul meci oficial în blaugrana, marcând un gol. În primul sezon a prins o semifinală de Cupa UEFA, de unde a fost eliminat de Bayern Munchen. În următorul sezon, Popescu a rămas singur cu Hagi plecat la Istanbul, dar și însărcinat cu banderola de căpitan după retragerea lui Jose Bakero.

În sezonul 1996-1997, olteanul a reușit să câștige cupa și supercupa pe plan intern, dar mai mult decât atât Cupa Cupelor – într-o finală cu PSG, 1-0 la Rotterdam. În acel sezon, i-a avut ca antrenori pe Sir Bobby Robson și Jose Mourinho (la prima experiență în afara Portugaliei și la al treilea club unde a colaborat cu englezul după Sporting și FC Porto). Dintre colegi, îi putem aminti pe Vitor Baia, Guardiola, Luis Enrique, Ronaldo, Figo, de la Pena, Stoichkov, Couto sau Pizzi. Referitor la palmaresul său contra lui Atletico Madrid, este unul destul de clar – a jucat 9 meciuri – a primit cinci cartonaș galbene în astfel de derbiuri. În opt dintre aceste meciuri s-au marcat cel puțin patru goluri.

Daniel Prodan a fost primul român care a jucat la Atletico Madrid, chiar în perioada lor de succes a anilor 60 cu Antic la timona echipei, prinzând un transfer de la Steaua cu care a participat în grupele Ligii Campionilor, plus selecționat pentru Cupa Mondială din 1994 și Europeanul din 1996. În consecință, în 1996 a jucat două sezoane la clubul din Madrid, unde a întâlnit pe FC Barcelona în trei rânduri – nu a reușit s-o învingă în nicio situație. Aceste partide au surprins singura conjunctură în care cele două cluburi au avut jucători români legitimați la fiecare echipă și i-a folosit mai mult decât o repriză – Popescu și Prodan au început cele trei meciuri ca titular și în funcție de situație au fost schimbați pe parcurs. Singurul meci în care cei doi au stat toate minutele pe teren a avut loc în februarie 1997, când Atletico a remizat pe teren propriu cu FC Barcelona 2-2.

Al doilea fotbalist ajuns la Madrid este Cosmin Contra și s-a întâmplat într-o conjunctură nefericită pentru el, după un conflict deschis cu Edgar Davids în vestiarul celor de la AC Milan. Deși a fost legitimat aproape șase sezoane, a fost folosit în lot doar două – fiind împrumutat la echipe în Anglia, România sau Spania. Contra a reușit să joace doar două meciuri împotriva lui FC Barcelona ca și jucător al lui Atletico, cu cel puțin trei goluri marcate pe partidă.

Printre jucătorii care au evoluat la ambele echipe, pot fi enumerați Eulogio Martinez (anii 60), Miguel Reina –tatăl lui Pepe Reina-, Jorge Mendonca, Marcial Pina (în anii 70), Marcos Alonso, Jesus Landaburu, Julio Alberto, Bernd Schuster, Julio Salinas (anii 80), Delfi Geli, Eusebio Sacristan, Sergi Barjuan (anii 90), Simao Sabrosa, Arda Turan, David Villa și ultimul dintre ei Antoine Grizmann.