INTERVIU cu Rică Răducanu: "Trebuia să mă nasc eu ca să câștige Rapid campionatul"

Nea Rică a ajuns în Giulești pe vremea când era doar un puști. Îi plăcea să stea în poartă, spunea glume și avea mereu zâmbetul pe buze. Oamenii din tribune l-au iubit imediat și a devenit unul dintre favoriții lor. La rândul lui, Nea Rică i-a iubit pe oamenii din tribune și le-a adus multă bucurie. O bucurie atât de mare, încât s-au întors pe jos acasă de la Ploiești.

Era vara anului 1967 când Rapid încheia la egalitate pe terenul Petrolului și câștiga primul titlu de campioană a României. Nea Rică și coechipierii săi, pregătiți de Valentin Stănescu, s-au întors în Capitală însoțiți de mii de fani giuleșteni veniți la Ploiești să vadă pe viu cum se scrie o nouă filă de istorie.

Într-un interviu oferit pentru Eurosport, Nea Rică a rememorat clipele extraordinare trăite în urmă cu 53 de ani, alături de legendară echipă a Rapidului:

Eu sunt rapidist original, crescut în Giulești. Știu toată viața clubului și chiar am zis o vorbă, după titlul din 1967: "Trebuia să mă nasc eu ca să câștigați voi campionatul". Am fost și antrenor, iar toate victoriile frumoase le-am trăit la Rapid. Titlul din 1967 a fost o bucurie uriașă. La vremea respectivă nu ne dădeam seama ce înseamnă, eram tineri. Toată lumea iubea Rapidul, erau spectatori peste tot. Era altfel atmosfera de pe vremuri, mi-aș dori să apuc s-o mai văd.

Suporterii rapidiști s-au întors pe jos. Noi, jucătorii, am făcut popas și ne-am întâlnit cu ei. Am venit cu "bomba" pe care o aveam (n.r. - celebrul autocar) și ne-am întâlnit pe lângă Ploiești. Apoi, când am ajuns la București, noi cu echipa ne-am dus la restaurantul "Feroviarul". Acolo mergeam noi să mâncăm, era restaurantul nostru. După vreo o oră și jumătate au apărut și suporterii. Am cântat cu ei și am plecat pe jos spre Podul Grant. Era bucuria noastră că am luat campionatul, nu era vorba de bani în perioada aia. În viață, ca om și ca sportiv, nu te întâlnești de multe ori cu ocazia asta. Eu am avut șansa că am intrat repede în echipă și apoi am stat 10 ani. Am câștigat Cupe, am jucat și la națională și am fost și antrenor cu portarii. Am muncit la început în zidărie, nu mă gândeam c-o să ajung fotbalist.

La vremea aceea, aveam apărare bună și nu prea aveam ce să fac în poartă. Așadar, trebuia să fac și eu ceva ca să distrez spectatorii. Ce bătaie luam eu de la Nea Tinel (n.r. - Valentin Stănescu). Aveam forță bună în mâini și plecam cu mingea pe la 6 metri, dar eram atent să n-o scap. Cu toate că am făcut toate jongleriile astea, nu mi-am dat vreodată autogol, așa cum s-a zvonit. Așa am fost eu, am făcut spectacol pentru oameni, am dat și goluri din penalty, iar lumea m-a iubit și încă mă iubește pentru asta.

Jucam cu Farul Constanța pe stadionul "23 august" și am venit la corner. Eram lângă portar și am dat gol cu capul, dar arbitrul a zis că a fost offside. Putea să-l lase, așa scăpam de retrogradare. Nici nu știu dacă a fost offside.

Eu am jucat tot timpul alt post (râde). Când am început să joc fotbal, la Flacăra Roșie, am jucat ca extremă dreapta/vârf și eram obișnuit să dau goluri. Am ajuns portar în mod întâmplător pentru că s-a accidentat titularul nostru. Mi-a spus antrenorul: 'Ia treci, băi, în poartă'. Eu eram mai înalt și m-am descurcat foarte bine. Am făcut câteva antrenamente și până la urmă am rămas portar. Nu știu dacă aș fi ajuns la același nivel, să joc și la națională, dacă rămâneam atacant. Nu prea aveam tehnică, eram mai mult pe forță și îmi plăcea să merg la cornere să dau cu capul.

Cred că ar fi meciul cu Farul, când am făcut egal, 1-1, și am retrogradat. A rămas o pată pentru noi și mi-ar fi plăcut să schimb ceva. Dacă arbitrul îmi lăsa golul, scăpam de retrogradere. Cu toate că am căzut în "B", eu mă simțeam foarte bine că jucam la ora 11. Mă distram, mergeam la cornere și dădeam goluri. După-amiaza eram liber, aveam timp să mă plimb. Și în acea perioadă jucam la națională, chiar dacă eram cu Rapidul în "B".

Am avut șansa vieții să-l cunosc pe Lev Yashin. Am jucat și împotriva lui Gordon Banks, de la englezi și Ivo Viktor, de la cehi. Pe timpuri erau mulți portari buni, acum îi numeri pe degetele de la o mână. Îmi pare rău că n-am putut să plec și eu afară, să joc în Anglia. Îmi plăcea mult stilul celor de la Liverpool, Leeds și Tottenham. Îmi amintesc când am început să fac jonglerii și să-i driblez pe englezi în meciurile cu Tottenham și Leeds. Suporterii lor nu știau ce se întâmplă.

Puteam să joc și în Brazilia. Fusesem acolo în 1969, la Rio de Janeiro, când m-am împrietenit cu Pele. Apoi ne-am întâlnit la Guadalajara (n.r. - la Campionatul Mondial din 1970). Am mai ținut legătura cu el de-a lungul timpului, avem și poze împreună. Îmi spunea "Ricardo". Mi-a dat gol în meciul din 1970 (n.r. - România - Brazilia). După meci au venit ziariștii și m-au întrebat: "Răducanu, cum ți-a dat gol Pele?". Le-am răspuns: "L-am lăsat că e prieten cu mine" (râde). Am avut viață frumoasă, nu îmi pare rău de nimic. Cu toate că a fost și grea, trebuia să muncești și să cazi toată ziua. Înainte nu era ca acum, să te duci la antrenament o oră, două. Te țineau toată ziua, te tăvăleau pe jos. Lumea era altfel.

După ce am câștigat campionatul (n.r. - în 1967), am jucat în semifinalele Cupei României cu Foresta Fălticeni, din "C". Noi ne-am dus cu "echipa de aur" la Bacău, viteji, și ne-au bătut. Ne-au scos din Cupă după ce ieșisem campioni. De la Rapid puteai să te aștepți la orice.

Să aibă încredere! Rapidiștii au rămas la fel, chiar dacă nu se mai strâng câte 70.000-80.000 pe stadioane, ca pe vremuri, pe "23 august" sau "Republicii". Și pe "Giulești" veneau foarte mulți. Țin minte că la un meci cu Bacăul s-au înghesuit și s-a rupt o tribună. Ăstora mici le doresc să aibă zilele frumoase și să-și aducă aminte că îmbracă tricoul Rapidului, care a fost cea mai iubită echipă din țară.