FCSB și acuratețea principiului "Eu te-am făcut, eu te omor"

La FCSB există o regulă nescrisă, mai puternică decât orice statut sau regulament: dacă te-am crescut, dacă te-am lansat, dacă ți-am dat o scenă pe care să strălucești, atunci îți aparțin. Iar dacă, la un moment dat, alegi să mergi pe drumul tău, să gândești diferit sau, mai grav, să ai succes în afara sferei mele de influență, devii automat o problemă. Acest principiu a fost aplicat de-a lungul anilor la FCSB cu o consecvență care frizează obsesia.

"Eu te-am făcut, eu te omor" nu e doar o expresie dură, aruncată la nervi. Este o filosofie de control. Un mod de a privi relația dintre club și jucător, dintre finanțator și angajat, dintre putere și individ. Cât timp ești util, ești protejat. Când devii incomod, ești expus, marginalizat sau șters din peisaj fără prea multe explicații sportive.

FCSB a fost, incontestabil, o rampă de lansare. Mulți jucători au ajuns la echipa națională, în campionate mai puternice sau în prim-planul fotbalului românesc datorită expunerii oferite de club. Dar aici apare linia fină dintre merit și proprietate. De prea multe ori, deciziile n-au părut sportive. Au părut personale. Schimbări bruște de statut, titulari deveniți rezerve peste noapte, căpitani transformați în țapi ispășitori după un meci prost.

Această abordare creează un climat toxic. Jucătorii nu mai joacă relaxați, ci cu frica de a nu greși. Un pas în lateral, o declarație neinspirată, un refuz de transfer sau o opinie diferită pot declanșa sancțiuni mascate în "decizii tehnice". Fotbalul, însă, nu se joacă cu frică. Se joacă cu încredere, cu libertate și cu sentimentul că ești susținut chiar și atunci când nu ești perfect.

Paradoxul este că acest principiu se întoarce adesea împotriva clubului. Jucători talentați se plafonează, alții pleacă frustrați, iar cei care rămân devin executanți, nu lideri. În loc să construiască pe termen lung, FCSB este prins într-un ciclu al autorității absolute, unde ultimul cuvânt nu aparține vestiarului sau băncii tehnice, ci unui centru unic de comandă.

Suporterii simt asta. De aceea reacțiile sunt tot mai împărțite. Nu mai e vorba doar de rezultate, ci de identitate. Ce fel de club vrei să fii? Unul care crește jucători și îi lasă să devină mai buni, sau unul care îi ține captivi într-un sistem în care recunoștința e obligatorie și libertatea e negociabilă?

"Eu te-am făcut, eu te omor" poate funcționa pe termen scurt, din poziție de forță. Dar fotbalul modern pedepsește rigiditatea. La un moment dat, rămâi singur cu principiul tău, în timp ce jocul merge mai departe. Iar atunci, nu mai contează cine pe cine a făcut. Contează cine a înțeles, la timp, că respectul nu se impune. Se câștigă.

La FCSB, mercato a devenit, în ultimii ani, un teren minat. Nu mai vorbim despre o simplă perioadă de întărire a lotului, ci despre o succesiune de decizii grăbite, contradictorii, care au transformat campania de transferuri într-un factor destabilizator. În acest sezon avem cel mai clar exemplu că principiul "eu te-am făcut, eu te omor" nu afectează doar relația cu jucătorii formați în club, ci și pe cei aduși ca soluții de moment.

Transferurile la FCSB în acest sezon = Nume puține, explicații logice și mai puține, coerență aproape deloc. Jucători aduși fără o idee clară despre rolul lor, fără un context tactic stabil și fără răbdarea minimă necesară adaptării. Unii au fost aruncați direct în primul "11", alții au dispărut din peisaj după câteva apariții modeste. Evaluarea s-a făcut rapid și definitiv, ca și cum valoarea unui fotbalist ar putea fi cântărită într-un meci sau două.

Problema majoră a acestei campanii de transferuri a fost lipsa viziunii. Nu s-a construit, s-a reacționat. Un eșec a adus două transferuri, o accidentare a dus la alte improvizații, iar un meci bun a fost suficient pentru a schimba din nou ierarhiile. Lotul a devenit dezechilibrat, cu dubluri inutile pe unele posturi și lipsuri evidente pe altele. În loc de concurență sănătoasă, s-a creat confuzie.

În acest haos, principiul "eu te-am făcut" s-a transformat rapid în "te folosesc cât îmi convine". Jucători veniți cu statut de titular au ajuns rezerve fără explicații clare. Alții, deși constanți, au fost scoși din echipă după un episod tensionat sau o declarație interpretabilă. Deciziile n-au părut sportive, ci emoționale. Iar când orgoliul intră în joc, logica dispare.

Exemplul cel mai bun este Dennis Politic. Adus de la Dinamo pe bani grei ca un om care poate face diferența, fostul junior de la Manchester United a ajuns o rezervă uitată mereu pe bancă. Acum fix 10 luni, Politic debuta la echipa națională și acum este în pragul unui împrumut la o echipă din Grecia care se zbate scape de retrogradare.

Alunecată pe locul 11 în Superliga și fără șanse de Top 24 în Europa League , FCSB este acum în situația de a da reset. Această acțiune nu intră însă în principul "Eu te-am făcut, eu te omor"!