#VOCE Drumul spre eterna victorie

Cât de mult contează semantica aici. Orânduirea cuvintelor. "Eterna victorie" sau "victoria eternă"? Sună cam morbid a doua, nu? Ori de ce ar fi așa la dispariția pământească a unui om? Mai ales când tot ce a făcut pe terenul acela a fost să sărbătorească? Să se bucure. Să învingă. Zâmbind. Râzând. Și noi, odată cu el.

Așteptând să se oprească odată dezbaterea despre "cel mai mare al tututor timpurilor", trebuie să îl vedem pe Pele așa cum a fost el, o bucurie de om. Fotbalistul care a adus în fotbal termenul de "joga bonito"? Poate. Primul care l-a făcut atât de cunoscut? Cu siguranță.

Dacă strângi o gașcă de copii și îi rogi să coloreze un tricou cu numărul 10 pe spate, șanse mari să apuce creioanele verzi, galbene și albastre. Iar asta e parte din moștenirea lui Edson Arantes de Nascimento, cunoscut lumii că "Pele". A pus acel tricou carioca, cu 10 pe spatele lui, în panoplia de aur a sportului și Brazilia pe piedestalul mondial al fotbalului. Nu doar faptul că a câștigat trei Cupe Mondiale(performanță greu de egalat) arată măreția lui, ci modul în care a făcut-o.

La turneul final din Suedia, 1958, Pele a devenit cel mai tânăr participant, marcator și câștigător în cadrul unei Cupe Mondiale. Cu o "dublă" reușită în finală, din care un prim gol marcat în urmă unui lob coborât nu de pe altă planetă, ci scuturat de nisipul plajelor braziliene, Pele se întorcea în țara natală ca "national treasure". Brazilienii îl propuseseră lumii pe primul "cel mai mare", pe cel care avea să apuce numărul 10 și să îl ridice până în vârf de "wall of fame", acolo unde avea să apară, mai târziu, 23-ul lui Jordan.

După turneul final din 1962, din Chile, în care o accidentare l-a făcut să nu joace în ultimele meciuri ale competiției câștigată de Brazilia, dirijată magistral de Garrincha, Pele și-a făcut ieșirea din scenă cu stil, în 1970, în Mexic. Dezamăgirea din Anglia '66 s-a transformat în ambiție, capitol la care "comoara națională" excela. Iar când dorinței de a câștiga i se adaugă și talentul, rezultatul poate fi doar unul, victoria.

Drumul spre izbânda mexicană i-a asigurat lui Pele locul în infinit. Nu cele peste o mie de goluri marcate, nu titlurile cu Santos ori transferul la NY Cosmos, la chemarea "Unchiului Sam", driblingurile infinite, golurile din foarfeca sau vreo lansare în adâncime. Imaginea aia cu Pele strângând la piept 3 trofee ale Cupei Mondiale va dăinui pentru totdeauna. Competiția supremă a lumii câștigată de jucătorul complet. După duelul cu Bobby Moore, care avea să îi fie coleg de platou, mai apoi, în "Drumul spre victorie" și acel șut de la peste 50 de metri împotriva Cehoslovaciei, care a trecut la o palmă de bară porții și de titlul de "cel mai frumos gol" al unui Mondial, Pele a purtat pe umeri o echipă care și-a definitivat opera într-o finală cu Italia, 4-1. Apoi, în semn de respect, echipa l-a purtat pe cel care stă și acum singur în primul rând al istoriei fotbalului drept omul cu 3 Cupe Mondiale.

"Pele e fotbalistul care a sfidat barierele logicii", avea să spună Cruyff, știți, domnul cu fotbalul total, cel care a revoluționat sportul, făcut rege și de Pele, în termenii pe care îi cunoaștem azi, iar brazilianul Ronaldo avea să adminta că "O Rei" a fost, cu adevărat, "Extraterestrul". Măreția recunoștea măreția.

Cu un an înaintea Mundialului, în 1969 mai exact, David Bowie punea pe hârtie versurile unei piese. Și scria așa,

"There’s a Starman waiting in the sky

He’d like to come and meet us

But he thinks he’d blow our minds

There’s a Starman waiting in the sky

He’s told us not to blow it

‘Cause he knows it’s all worthwhile"

Bowie povestea de un extraterestru care cobora pe Pământ pentru a ne elibera mințile și inimile de prejudecăți, care urma să ne dezlege picioarele, nouă, pământenilor, pentru a simți și exprima arta. Dar acel extraterestru, scria Bowie, se "temea" că o să rupă bariere și o să stabilească noi idealuri pentru generațiile care vin. Sună cunoscut?