#OlimpiciDeLegendă | Dumitru Pârvulescu, primul campion olimpic al României la lupte greco-romane

Luptătorul Dumitru Pârvulescu a impresionat prin calitățile sale tehnice și determinarea în timpul confruntării, indiferent de adversar, activitatea sa sportivă oglindind o pagină frumoasă a luptelor greco-romane în România.

S-a născut la 14 iunie 1933, la București. A început această frumoasă disciplină sportivă la vârsta de 16 ani. A început luptele la clubul "Știința" București, ulterior s-a transferat la clubul "Steagul Roșu" Brașov, iar apoi la Steaua București. A fost multiplu campion național în perioada 1951-1954 și 1961-1964, potrivit volumului "Enciclopedia Educației Fizice și Sportului din România" (București, Aramis, 2002).

În lupta acerbă pentru performanță s-a supus unui regim draconic pentru respectarea categoriei, 52 de kg. De nenumărate ori i s-a interzis și o ceașcă de supă sau un pahar de apă în preziua probei cântarului. Ani la rând, a câștigat lupta decisivă cu inamicul oricărui luptător sau pugilist, cântarul, fără să depășească un gram peste cele 52 de kg, indică volumul "Campionii Secolului XX" (Editura Fundația Rompres, București, 2000).

În 1952, la Jocurile Olimpice de la Helsinki, a debutat la doar 19 ani în cea mai redutabilă competiție dedicată acestei ramuri sportive. A pierdut în primul meci în fața unui sportiv din Bulgaria, a învins luptătorul din Austria, pentru ca în turul trei să aibă parte de o luptă echilibrată, în urma căreia va fi învins la puncte, în compania celui care avea să devină principalul său competitor, italianul Ignazio Fabra, un sportiv cu o tehnică bună și foarte rapid în execuția procedeelor.

La ediția Jocurilor Olimpice din 1956, desfășurată la Melbourne, a pierdut în primul tur în fața favoritului, rusul Șevcenko, care a și câștigat prestigioasa medalie. A trecut în turul următor și a luptat, din nou, cu italianul Fabra, care avea să câștige medalia de argint, iar la finalul turneului Dumitru Pârvulescu a ocupat locul patru.

În 1960, la Roma, acasă la Fabra, Dumitru Pârvulescu a mers încrezător știind că avea să înfrunte și publicul italian care-și va susține favoritul. Sala, care a găzduit competiția, se află sub bolțile Bazilicii lui Maxențiu. La această ediție, Pârvulescu a depășit doi luptători, unul american și celălalt turc, a încheiat la egalitate cu rusul Kocergin, a învins un iugoslav și a ajuns în turul cinci, unde avea să lupte cu favoritul sălii, același Ignazio Fabra.

Pârvulescu țintea pentru medalie. A început extraordinar, reușind un șurub și o centură laterală din parter, realizate printr-o tehnică perfectă, acumulând trei puncte. Eforturile lui Fabra pentru a reveni în luptă au fost zadarnice, Dumitru Pârvulescu devenea primul român care obținea aurul olimpic la greco-romane.

A continuat să se pregătească cu aceeași abnegație și, la 31 ani, avea să meargă la Jocurile Olimpice de la Tokyo, în 1964, participând la cea de-a patra olimpiadă consecutivă. De data aceasta, Fabra a participat pe alt tablou al competiției și nu s-au mai întâlnit. Dumitru Pârvulescu a obținut medalia de bronz, fiind pe podiumul olimpic, în fața lui Fabra.

Dumitru Pârvulescu a îmbrățișat cariera de antrenor la clubul Progresul București, unde avea să-l descopere pe viitorul campion olimpic Vasile Andrei. Potrivit Agerpres, el a fost ulterior antrenor la Steaua București și Vulcan București.

Maestru emerit al sportului, în anul 2000 i s-a decernat Ordinul național pentru merit în grade de ofițer, potrivit "Enciclopedia Educației Fizice și Sportului din România".

S-a stins din viață la 9 aprilie 2007. Palmaresul său a rămas tezaurizat în istoria sportului românesc, fiind păstrat în memoria colectivă a iubitorilor luptelor drept primul luptător care a deschis galeria aurului olimpic pentru România.