Acolo unde se joacă rugby-ul adevărat

Când se gândește că în iunie va întâlni naționala Rusiei în divizia de elită a Campionatului European de Rugby în 7 feminin, unde România s-a calificat pentru prima oară, Emilia Vizitiu simte că o strânge ceva de spate. A mai jucat cu campioana europeană în 2008, când avea 18 ani, și a rămas cu amintirea unei echipe dure, chiar fioroase.

Când se gândește la Franța, o altă echipă europeană puternică, își amintește de înfrângerea cu 55-0 din 2019 și cum le privea în vestiar ca un copil care vedea pentru prima oară niște jucătoare profesioniste de rugby.

Când se gândește la Anglia, se gândește la tradiția rugbystică a țării, unde toți părinții își duc de mici copiii pe teren, fie că sunt fete sau băieți.

Emilia, care la 31 de ani e căpitanul României, își mințea la început părinții că merge la handbal. Rugby-ul nu le părea un sport potrivit pentru o fată de 30 de kilograme și 1,30 metri. Când ajungea la liceul din Pașcani, în loc să intre în sala de handbal din dreapta, unde se antrenau fetele, cotea spre terenul din stânga, unde băieții jucau rugby. În primii ani, când erau toți începători, s-a antrenat cu ei și când ajungea acasă cu genunchii noroiți, le spunea părinților că s-a împiedicat pe drum.

Până în duminica în care tatăl s-a îmbrăcat și a însoțit-o. Pentru că avea un meci amical, n-a mai putut să-l mintă și au ajuns la stadion. Antrenorul care îi era și diriginte l-a convins atunci s-o lase să facă ce-i place. În clasa a șaptea, i-a spus, oricum era mai bine la sport decât pe străzi, „cu golanii”.

La 14 ani, juca la echipa de senioare din Pașcani, pentru că nu erau suficiente jucătoare pentru echipe de junioare. La 16 ani, debuta la echipa națională. Nu avea unde să vadă rugby feminin (abia de câțiva ani se transmit meciuri live pe Facebook), așa că modelul ei a fost Daniel Carter, din Noua Zeelandă. Studiindu-i gesturile, cum își calcula pașii și distanța înainte să șuteze, și-a propus să nu rateze nici ea nicio transformare. Nu credea că poate ajunge la nivelul lui, dar putea fi cea mai bună jucătoare din campionatul intern, titlu câștigat de opt ori.

La 20 de ani, a devenit căpitanul naționalei. În Women’s 7 Trophy, eșalonul secund al competiției europene de rugby în 7 – care se joacă în echipe de șapte, în reprize de câte 7 minute și care din 2016 e sport olimpic – au oscilat până în 2017 între locurile 4 și 6. Apoi au început să se agațe de locul 3. În 2019, deși au început cu două înfrângeri, au învins favorita Portugalia, au terminat pe 2 și s-au calificat la pentru prima oară la Grand Prix Series, divizia de elită a Campionatului European.

Pe podium, când și-a văzut medalia la gât, Emilia s-a gândit la cei 10 ani în care a muncit ca să ajungă „acolo unde se joacă rugby-ul adevărat”. Calificarea i-a arătat și că generația ei merita mai mult decât un campionat intern cu doar trei echipe de senioare, decât terenuri denivelate cu iarbă până la genunchi, decât meciuri fără spectatori și fără indemnizații.

Acum încearcă să ajute ea generațiile viitoare. „Ascund foarte bine frustrarea asta, nu mă las condusă de ea. Nu cred că ar mai avea rost acum să plec în altă parte. Mai bine rămân aici să lupt pentru viitor.”

Pentru că a simțit că rugby-ului feminin îi lipsesc antrenori specializați, metode uniforme de pregătire și literatură de specialitate, s-a înscris la doctorat ca să studieze pregătirea tehnico-tactică a junioarelor și vrea să-și transforme teza într-o metodologie de pregătire a fetelor care să fie preluată și aplicată la nivel național. În februarie, a fost aleasă reprezentanta rugby-ului feminin în Biroul Federal al Federației Române, rol din care poate crea o strategie de dezvoltare a rugby-ului feminin.

De trei ani, antrenează junioare la Agronomia București, unde și joacă, și predă educație fizică la o școală din sectorul 6. După ore, revine în campusul studențesc Agronomia și se schimbă în echipament. Trece pe lângă terenul care-i pare tuns și îngrijit ca un covor, față de cele pe care a crescut ea, și merge spre sala de forță, să strecoare și o ședință de pregătire fizică înainte de antrenamente. Vrea să fie pregătită pentru întâlnirea cu cele mai bune jucătoare din Europa.

Zilele ei sunt mereu pline pentru că, așa cum le spune fetelor când o întreabă „Profa, dar cum ați rezistat?”, atunci când îți place ceva, atunci când vrei să te dezvolți și să ai un impact, trebuie să investești: timp, antrenamente, energie, efort.

Ei i-a plăcut rugby-ul atât de mult încât la 19 ani, când prietenul ei i-a cerut să aleagă între el și sport, pentru că în loc de întâlniri mergea la antrenamente, a ales sportul fără să stea pe gânduri.

Dacă auzea replici răutăcioase ca „Ce faci tu la rugby, faci gogoși?”,întorcea spatele și pleca.

Dacă s-ar accidenta sau ar deveni mamă, tot ar reveni pe teren să mai joace, cât o mai țin genunchii și plămânii.

Așa că nu se descurajează nici acum, când îi e greu să convingă fetele să vină la rugby. Știe că nu e un sport mediatizat și atractiv pentru adolescente, că i-e greu să concureze cu Instagram și TikTok, că părinții sunt încă reticenți când aud de rugby pentru fete.

După pandemie, vrea să organizeze mai des în școli concursuri de rugby-tag, o competiție dinamică, fără contact direct, care prinde bine la copii și prin care îi poate atrage spre rugby. Din primăvară, face parte dintr-un proiect european inițiat de Școala de Antrenori care-și propune să învețe 100 de antrenori și profesori de sport cum să antreneze fetele și cum să crească baza de selecție.

Vrea să organizeze Cupe de mărțișor, de 1 iunie sau de Crăciun, pentru că jucătoarele au nevoie de concursuri ca să-și păstreze motivația și să progreseze. Le-a spus fetelor să convingă fiecare câte o prietenă să vină la antrenament și i-a invitat la meciuri pe elevii cărora le e dirigintă.

Visează să fie 200 de echipe de rugby feminin în țară, dar s-ar mulțumi măcar cu 10; măcar în orașele mari, care au și echipe de băieți. Visează și să urce pe podiumul european în grupa de elită, dar știe că pentru generația ei e târziu. În timp, crede că viitoarele jucătoare pot ajunge acolo. „Cu mine antrenor, să plâng de emoții. Asta vreau.”

Povestea Emiliei Vizitiu face parte din Sport pentru Schimbare, o serie editorială publicată în DoR despre 11 femei din sportul românesc care își folosesc experiența și vocea pentru a-și transforma comunitățile. Texte de Andreea Giuclea, fotografii de Ioana Moldovan.